neuronul creponat

zece

2012-01-27T01:00:00.001+02:00

mă tot gândesc de vreo două zile oare de ce rupem timpul în bucăţi? de ce se termină un an şi începe altul? de ce ne facem planuri, ne imaginăm că în anul nou-nouţ vom fi altfel decât am fost înainte? pornim cu entuziasm, o să fac aia şi ailaltă, o să mă las de aia şi mă apuc de ailaltă, renunţ la vicii şi mă apuc de reguli, şi alte asemenea promisiuni. de ce? dacă timpul ar fi un lac?
un lac liniştit, domol, uitat de valuri, o întindere de clipe şi de stări! dacă nu am avea ţărm, ar fi un infinit chiar dacă infinitul ar fi o altă percepţie pentru fiecare persoană în parte.
azi nu aş înmormânta un an sub cenuşa tulbure şi rece al unui final de calendar. azi n-ar fi azi, ar fi doar clipă, ieri n-ar fi fost decât continuitatea unei lumi nelimitate, nu asta ar fi infinitul?
cine a hotărât să taie timpul în bucăţi, să-mi felieze viaţa în zile, nopţi, ani, etape? eu vreau să fiu o continuitate de fulgi, o zăpadă întinsă şi albă, eu vreau să respir acelaşi aer iute ce să-mi amintească continuu că trăiesc!
ajungem să uităm că putem muri, azi îmi spunea un prieten. dar uneori ajungem să uităm că n-am murit şi la final de zi ceva, un nuştiuce guraliv şi vesel ne strigă din toată suflarea vieţii : BUEI TRĂIEŞTI! ŞI AZI, ÎNCĂ...

începe un an nou...care e continuarea celui vechi, sunt tot eu, tot aici, tot acum, aceleaşi gânduri, aceleaşi vise, aceleaşi gusturi, tot shiraz îmi place, tot în Vamă merg, tot pe Doors adorm, tot aiurea scriu, la aceleaşi filme plâng, tot parfumul meu îmi place, tot mioapă sunt, tot aşa mă epilez, tot nu m-am tatuat, tot aşa fac sex, tot lucrez pe bani de rahat, tot libertate vreau, tot beau, tot vreau un tablou gri cu o pată de roşu turbat, tot vineri e cool şi luni de câcat, tot eu sunt şi azi, tot eu...la ce vârstă te plictiseşti tu de tine? cred că atunci când nici să te masturbezi nu-ţi mai vine.

mâine e prima zi din restul vieţii mele...nu, mâine e prelungirea zilei de azi. mâine e o altă aromă din parfumul întinderii mele de gând, mâine e tot ce azi visez, sau tot ce după mâine uit! oricum mâine ce e, e deja azi. mă iubesc un pic, că se spune că e ziua mea! de 52 de minute am o zi. voi încerca să o fac demnă de mine, am multe ore ale mele toate, am emoţii că azi mă iubesc un pic...e o stare ce trece dar poate un lac domol, liniştit, o întindere fără sfârşit face să simţi dintr-o zi că sunt zece!

Libertate!

2012-01-20T09:17:00.000+02:00

Vremuri tulburi. Emoţii de tot soiul. Mă uit la oameni, la protestatari, la feţele lor, la gesturile şi mimica lor. Se vede suferinţa, resemnarea că poporului ăstuia nu îi e dat să fie bucuros, liniştit, împăcat.Vai de noi, vai de bieţii oameni care îşi duc traiul de pe o zi pe alta! Vai de sufletele acelea inocente de copii care îşi văd părinţii amărâţi, sau nu-i văd decât cu lacrimi în ochi atunci când îşi iau rămas bun şi pleacă să-şi încerce norocul prin alte ţări! Vai de bărbaţii care ajung să nu se mai simtă bărbaţi deoarece nu sunt în stare să asigure familiilor lor un trai decent, deşi lucrează de dimineaţă până seara! Vai de intelectualii care citesc, gândesc, analizează, văd toate aspectele sărăciei şi cu toate acestea nu pot face mare lucru! Vai de bătrânii care o viaţă întreagă au luptat să le fie mai bine lor şi copiilor lor şi ajung la o vârstă la care guvernele îi consideră o povară! Vai de bunicii care-şi văd nepoţii fără un rost, fără un viitor, fără linişte! De ce poporul acesta nu poate să ajungă la lumină? De ce?
Mereu, când întrebările mi se adună una câte una încerc să răspund transpunându-mă în locul celuilalt. Aşa am făcut şi de data aceasta, doar că mi-e foarte greu să văd din prisma acestora ce ne conduc. Parcă e mult prea mult întuneric acolo, sunt mult prea nemiloşi şi răi, n-au suflet, nu le pasă. Să stai şi să-ţi vezi poporul înfometat, îndurerat cum îngheaţă de frig zile în şir şi să nu le adresezi nici măcar un cuvânt, orice fel de cuvânt înseamnă că eşti crud până în măduva oaselor. Eu nu fac politică dar sper din tot sufletul să ajung să-i văd pedepsiţi pe cei ce au furat de la gura copiilor, din pensiile bătrânilor, din blidul bolnavilor, din sufletul intelectualilor. Atâta sper!
Cred în oameni care nu renunţă, cred în imaginaţia lor de a cuprinde în lozincile pe care le strigă tot adevărul, cred în cumpătarea lor, cred în teama lor faţă de violenţă, cred în hotărârea lor şi în sinceritatea cu care îşi apără libertatea!
NU VOM RENUNŢA! Nu avem voie, pentru lacrimile vărsate de acest popor, pentru toţi cei care îşi târăsc viaţa în foame şi frig, pentru neobrăzarea unor burtoşi cu conturi babane şi lipsă crasă de bun simţ, nu avem voie să renunţăm! Scrieţi, spuneţi-vă gândurile, eliberaţi-vă toată supărarea adunată de atâţia ani, pentru că dacă odată ne-am câştigat libertatea cu sânge şi am scăpat de dictatură nu o vom oferi cu uşurinţă unor nesimţiţi care ne scuipă în faţă!
Un copil striga "jos băsescu" şi l-am întrebat ce i-a făcut acest om lui de vrea să-l dea jos, şi mi-a răspuns cu mirare "cum ce? păi în ţara asta nu este ban". Am râs atunci dar mi-a îngheţat râsul pe faţă, copiii noştrii ar trebui să viseze cu ochiI plini de speranţă, copiii noştri ar trebui să râdă, să se joace, să spere, să se bucure...dar ei deja calculează neajunsurile!

PENTRU EI AVEM OBLIGAŢIA SĂ NU RENUNŢĂM!

AVEM DREPTUL LA LIBERTATE!

plastic life

2012-01-15T23:01:00.001+02:00

e deja 2012şi eu încep greşit...my plastic life...e o străfulgerare de gând, un fel defior care mă trezeşte de multe ori din somnul cel greu al ceasului neobositticăind la nesfârşit doine false.

la noi s-aupus containere ecologice, din alea mari colorate, glass, plastic, paper andgarbage. verde, galben, albastru iar eu am constatat că viaţa mea edin plastic.

punga de plastic se umple de două ori mai repede decât celelalte...

cum să începun nou an cu această constatare sumbră, că în viaţa mea predomină plasticul, e trist, enasol, e de râs, e poate ecologic dar înnebunitor în acelaşi timp...

habar nu amsă trăiesc îmbrăcată în plastic, habar nu am să zâmbesc cauciucat, habar nu amsă mă bucur sorbind fericire din peturi, habar nu am să iubesc cuprezervativ...

linişte

2011-12-12T00:41:00.004+02:00

aş da ziua pe noapte. pe ora asta de tăcere mistică, de linişte, de mister, toţi dorm, iar cei de nu dorm crează. orice, chiar dacă nu sunt artişti renumiţi, chiar dacă nu sunt artişti deloc, crează momente, clipe de linişte profundă, adâncă, tainică. mi-e dragă ora asta, sunt eu, sunt cu mine, cu acel ceva atât de bine ascuns din mine, iar noaptea mă înveleşte cu braţele ei puternice, cu întunericul ei de catifea, şi nu mi-e frică, şi pot respira, şi nu mă înec, şi nu mă împietresc în neputinţă. mă simt protejată de liniştea asta, îmi aud gândurile, îmi zăresc visele, suntem noi toţi cei ce mă întregesc într-o armonie cu parfum de mosc. aş respira acum, în miez de noapte tot aerul, m-aş umple cu el, m-aş îneca în el...de teamă ca nu cumva când se face lumină să uit să respir. vorbesc şi scriu atâtea tâmpenii dar nu mă pot rupe de ora asta din noapte. e a mea, e numai a mea, sunt singură pe lume, sunt doar eu în univers, iar stelele toate sunt visele mele, sclipesc de parcă ar şti că dacă uită şi se sting, cerul se topeşte şi devine lumină, iar noaptea nu va mai fi niciodată regina gândurilor mele...

7 în 1

2011-12-07T01:28:00.002+02:00

unele zile au în ele o săptămână întreagă, o paletă de trăiri, de simţiri, de mirări...unele zile sunt 7 în 1
la finalul unei asemenea zile simţi cum te ia râsul-plânsul, cum te furnică în talpă, cum toată energia ţi-a fugit pe câmpii, simţi că poţi să te prelingi în pat cu mişcări robotice, cu ochii pe jumătate închişi, bâzâind încă de entuziasm...e senzaţia aceea că vrei să zbori dar patul e ca un magnet, pentru somn...
dacă lumea nu s-ar opri să doarmă, dacă acuma nu ar fi liniştea care e, dacă totul ar fi un flux continuu, aş mai rezista unui chef trăznet cu muzică bună şi zgomotoasă, cu alcool şi râsete, cu zulu al night long...dar şşşt, lumea doarme, universul doarme, somnul meu doarme, gândul meu doarme, numai cuvintele mele ciocănesc isterice în tastatură

shiraz

2011-12-04T23:52:00.003+02:00

dacă ar fi să dau o stare fiecărei zile, duminica ar primi liniştea, reîntoarcerea în sine, tăcerea, calmul. nu e ziua mea preferată, e prea moale, prea domestică, e o lene, o moleşeală plăcută, e ca somnul de după sex. e graniţa dintre ceva ce s-a terminat şi ceva ce tocmai va începe.
e ca şi cum aş sta într-un picior ca să treacă să-mi pot pune şi piciorul celălalt jos.
dar serile de duminică sunt aşa...un parfum. un fir de nisip dintr-o clepsidră, suspendat în cădere, să cad sau să nu cad...poate nu cad. şi totuşi cad, dacă?
e 00:00 deja, am pus piciorul celălalt jos, am întors clepsidra, duminica mea e deja luni, primul minut al unei zile, prima zi din restul vieţii mele.

shiraz e o stare...un vin rubiniu, uşor amărui cu o notă finală de ciocolată, e ca un dor cu care te obişnuieşti. amar la început dar cu final dulceag. un strop de picant, chilli sau coriandru, hm, dar într-o picătură aş putea să jur că se cuibăreşte aroma de scorţişoară. te mângâie cu parfum de cireşe amare iar mai apoi îţi oferă o amintire complexă. ceva bine definit, robust dar totuşi delicat în nenumărate ipostaze, ceva cald dar aspru, un dor neobişnuit, care te întregeşte cu certitudinea că e dar în acelaşi îţi presară în suflet îndoiala.

e momentul perfect pentru a scrie tâmpenii perfecte. e momentul perfect pentru a încâlcii în minte gânduri perfecte. e perfectul deghizat în artist autist. şi tot mai puţine momente perfecte prindem din mers. nu, pentru un moment perfect trebuie să te opreşti, să savurezi un shiraz, să dormi pe covor cu capul pe câinele tău care doarme şi oftează în acelaşi ritm cu tine, pentru un moment perfect trebuie să fie duminică, să respiri arome domestice, să asculţi o muzică lentă, leşinată, scursă parcă printre corzile de chitară, plânsă din poeziile cu rimă ascunsă. pentru un moment perfect trebuie să ştii să uiţi şi să vrei să-ţi aminteşti tot din uitare, să-ţi aminteşti că urăşti doar ca să poţi să uiţi teama că ai putea iubi...pentru un moment perfect e nevoie de o întreagă gamă de accesorii perverse. dar ai putea prinde unul mic, poate doar o jumătate de moment perfect, sau ai putea prinde un infinit de momente imperfecte dar care împreună îţi pot da o stare perfectă. dacă nu eşti prea exigent cu tine însuţi, dacă nu vrei infinitul într-o singură privire, dacă nu cauţi un albastru senin în fiecare val s-ar putea să poţi să râzi cu un artist autist, cu un pahar de shiraz, cu o tăcere ludică, cu o duminică leşinată şi cu un site de filme comerciale cu obositorul happy end...s-ar putea, şi dacă nu, nu. oricum deja e luni.

vorbitul e supraapreciat?

2011-12-01T16:01:00.004+02:00

vreau să înţeleg

frigul ăsta îmi intră în oase. şi nu că nu-mi place frigul. îmi place. dar nu aşa.
într-o zi oarecare intră în birou o femeie. dârdâia. tremura. era vânătă. nu era prea îmbrăcată. avea o haină subţirică, părul blond, dezordonat, oxigenat, nespălat. avea o amendă de plată. tremura. era mică de statură. resemnată. se scuza. buzele vineţii mormăiau ceva neinteligibil. era nevinovată. îi era frig. se vedea că îi era groaznic de frig. era vulnerabilă. pentru că îi era frig. mi s-a făcut milă de ea. şi ştiu cât de mult urăsc eu sentimentul de milă. e o slăbiciune. mai bine mint sau nu las să se vadă nimic decât celui de lângă mine să-i fie milă.
avea o geantă care se destrăma, veche, purtată. n-avea mănuşi. i-am văzut degetele albastre cu oja veche şi decojită. orice culoare ar fi fost, era pe un fond violet, atât îi era de frig. îmi era milă, şi mă uram pentru asta.
ea era demnă. nu avea nevoie de mila mea. şi-a scos banii tremurând, a plătit sfioasă, şi a plecat. afară, în frigul care mie îmi îngheţa orice gând.
n-am spus nimănui nimic, nici măcar propriei mele persoane. am tăcut. am înghiţit toate silabele...până am izbucnit în plâns. frigul te face vulnerabil. atât de vulnerabil încât îţi fură centimetrii din înălţimea ta. te faci mic, te resemnezi, că nu ai o haină mai groasă, că nu ai mănuşi, că nu ai o maşină să-ţi poarte paşii. ai amenzi, ai datorii, ai drumuri de făcut, ai cuvinte de înghiţit...
frigul te face vulnerabil!

n-am vorbit cu nimeni despre asta. n-am avut cui să-i spun. am pufnit în plâns singură. mi-am şters lacrimile singură. şi atunci mai pun o singură întrebare:

"vorbitul e supraapreciat?"

am diplomă de psiholog dar nu practic...şi tot mai multe momente din viaţa mea mă fac să îmi doresc să practic. aş plânge la fiecare caz, până m-aş obişnui şi n-aş mai plânge deloc. m-aş obişnui.
vorbitul e supraapreciat? oare?
toţi înţelepţii ştiu să tacă. toţi filozofii gândesc silenţios. toţi misterioşii şoptesc ... dar oare dacă am vorbi? dacă am recunoaşte că în sinea noastră suntem vulnerabili? că în sinea noastră e frig şi nu avem mănuşi? e ceaţă şi nu zărim soarele? dacă am vorbi?

McDonald's

2011-11-28T11:21:00.003+02:00

uneori îmi place să scriu. mă extrag din timpul real, din activităţile normale de luni şi scriu. e ca şi cum aş păcăli întreaga lume. e şugubeaţa mea. aici sunt doar eu şi pot fi cea fără zâmbet. mi-a amorţit faţa, nu, mi s-a împietrit faţa. la fiecare zâmbet simt mii de cioburi ce-mi ies tăioase din ochi. şi cuvintele mele sunt false. evadează aiurea ca nişte molii bete dintr-o pivniţă cu mucegai. eu le zic fluturi, pentru că eu înfrumuseţez totul. dar aici pot să recunosc că rozul e căcăniu iar infinitul meu e doar o clipă. unii în pauza de cafea beau cafea, normal nu? eu beau o licoare de cuvinte... şi mă mai şi îmbăt. că aşa sunt eu, romantică. auzi. kkt. m-am săturat de tot romantismul din lume, vreau acid, şi cucută.
şi anotimpurile astea infidele, dezlânate, dezbrăcate, se destramă în fâşii ceţoase...seduc toţi naivii romantici cu noiembrie, toamnă, melancolii, Alifantis, emoţii periculoase
Anotimpurile sunt nişte curve ieftine.

voi ajunge să citesc bancuri, să scriu ghicitori şi să visez seriale comerciale. voi ajunge să urăsc zăpada că-mi intră în ghete, să deschid umbrela oprind fulgii să-mi cadă pe pleoape, să strig cuvinte reci, ţepoase. voi ajunge un om obişnuit, mic, tot mai mic, înconjurat de plastic. voi ajunge un rânjet schimonosit pe o faţă cu riduri adânci, voi ajunge un robot care ascultă muzica maşinii de spălat şi dansează pe scârţâitul uşii sufletului său. voi cânta scrâşnind din dinţi. voi uita cu pastiluţe de diverse culori sau plasturi care nu se pot da jos...

şi azi e doar un ecou... de plastic.

Jeux d'enfants

2011-11-24T13:23:00.003+02:00

uneori nu se întâmplă nimic. trece săptămâna şi nu se întâmplă nimic. just ordinary days. programul obişnuit, cuvintele obişnuite, până şi visele devin obişnuite. pentru unii asta poate însemna paradisul dar pentru alţii poate fi un bloc de ciment.

dar săptămâna asta s-a întâmplat ceva. CEVA. e joi, de luni toate minutele mele au curs. doar au curs. nici un singur minuţel nu s-a împotmolit, nu s-a împietrit, nu s-a oprit înmărmurit...nici unul. au curs în mod obişnuit. tic-tac, tac-tic, ict-act, tci-tca...aşa, pentru că minutele mele aşa curg în mod obişnuit. e joi, şi azi s-a întâmplat ceva. doar azi. de luni, doar azi s-a putut întâmpla ceva.

mi s-a întâmplat un film. un joc. o cutiuţă. un prieten. o nebunie. un frumos. un basm. un miracol. cti-cta, tac-tic, tac-tac...tac. timpul a luat-o razna. limbile ceasului se rotesc în sens invers. întineresc. anii mi se topesc de pe faţă. pielea mi se netezeşte. ochii mi se limpezesc. părul îşi aruncă vopseaua negru albăstrui într-o călimară de cerneală, degetele mi se micşorează. adio sâni. adio celulită. am zece ani. ochelari şi picioare strâmbe. îmi creşte un dinte strâmb. dar zâmbesc mult, nu-mi pasă că am un dinte strâmb. nu am oglinzi deci sunt minunată. sunt minunată. lumea e minunată. părinţii mei dansează, sunt tineri. bunicii mei râd, sunt fericiţi. viaţa e minunată. şi azi e joi. şi mi s-a întâmplat un film :)

Jeux d'enfants..."jocul e mai puternic decât orice drog...dacă ai o prietenă frumoasă şi o cutiuţă"

întrebare

2011-11-21T00:45:00.004+02:00

uneori filmele ne fură din timp...visăm o oră jumate prin alţi ochi, respirăm aerul altcuiva, înghiţim cuvintele altcuiva. apoi ne trezim, suntem aceiaşi, tăcerea noastră e aceeaşi, coşul de pe faţă e acolo, tristeţile sunt la fel. întotdeauna golul după plin e mai gol decât golul după gol. asta-i o inepţie:)
trebuia să scriu două cuvinte, altfel toată seara mea era un generic tâmpit de film comercial cu buget redus. de fapt sunt minunată, atât de minunată încât nici un Oscar nu e demn de minunea din mine. ne, sunt actor principal, un talent în a zâmbi atunci când trebuie să scot limba şi a mă schimonosi atunci când e nevoie de zâmbet. asta sunt...the best performer din viaţa asta
am scris două cuvinte, pot să dorm liniştită, mâine o luăm de la capăt...filmăm un alt episod :)

şi toată ziua m-am întrebat ce e mai bine să fi un om simplu, cu vise simple, cu rol simplu, care ştie să mănânce când îi e foame, să bea când îi e sete, să iubească când chimia din el se revarsă cu toate elementele lui Mendelev, sau să fi un om complex, cu multe întrebări şi rătăciri, cu nenumărate vise şi idealuri, cu sute de mii de cuvinte ascunse în străfundul fiinţei, cu filozofii complicate şi îndelung conversate prin gâtlejuri bahice?
cum e mai uşor să înghiţi viaţa cu toate secundele ei ticăite prin intimul fiinţei?
ha?

MARCIAN PETRESCU & Trenul De Noapte

2011-11-18T10:27:00.001+02:00

dacă azi n-ar fi vineri...ar fi altă zi. ok, dar ar fi atât de nasol că nici măcar n-aş scrie. de fapt au fost atâtea zile nasoale în care n-am scris şi zile şi mai nasoale în care nici măcar n-am trăit, doar am vegetat ca o algă lăbărţată pe nisipul ud al mării. şi au mai fost zile în care prin iureşul de culoare maro al acestei vieţi am ejectat din beciul întunecat al minţii mele câte una-două cuvinţele fără rost, fără acord dar cu multă muzică, că da buei, muzica rămâne atunci când toţi pleacă. so, dacă tot am reuşit să fac introducerea asta, pfff, fără vână şi fără...fără, atât, şi am ajuns la muzică, am să scriu că da, în românica asta în care nimic nu se face, totuşi se mai face muzică. şi am zis muzică nu zdrăngăneli manelistice de capace de oale pe capote de dacii uzate. mi-e aşa de somn că mă cert eu cu mine în scris. nişte băieţi faini, da faini de tot s-au gândit să poposească în mijlocul săptămănii în orăşelul nostru mic şi cochet. au venit cu drag, şi cu maşina, şi cu toate instrumentele alea care scot sunete perfecte să ne cânte nouă. şi eu m-am dus să-i ascult, şi mamăăă ce-or mai cântat feciorii ăştia până la trei în zori de zori. Marcian Petrescu şi Trenul de Noapte, toţi patru cu voie bună şi lipici la public au dat în noapte cu un blues de toată frumuseţea...muzicuţă, chitară, tobe, jack şi gheaţă, ce mai...blues măi dragă, măi! tare mi-o plăcut, sper să mai treacă pe la noi, chiar dacă acum îmi susţin capul cu cana de cafea şi bat inepţii la tastatură ca să nu adorm în mijlocul vreunui dialog .

în rest toate bune şi frumoase, viaţa bate filmul, muzica bate viaţa, eu bat tastatura şi toată lumea bate câte ceva. şi muzicuţa îmi cântă în cap aşa de frumos, şi e vineri şi mi-am vărsat cafeaua în poale, nice...

whisky şi jazz...

2011-11-05T00:19:00.003+02:00

el: tweed, blugi, şal. brunet, neras, cu nasul ferm.
ea: bocanci, rochie, pălărie. roşcată, bucle neastâmpărate, ochi...mamă ce ochi!
strada: întuneric, frunze îngheţate, rotocoale de ceaţă. şi-un felinar cam chior.
luna: aia nu. ailaltă, noiembrie.
muzica: jazz. blues-jazz, cu saxofon.
acţiune: nimic...noaptea topindu-se în dâre de catifea, câte o frunză trezindu-se dansând pe caldarâmul inutil şi rece. două acorduri de saxofon înghiţite de pala de vânt ce nu se ştie de unde şi nu se ştie de ce galopa spre niciunde. el a băut cam mult. din nou. whisky. doar whisky. a uitat de ce, a uitat pe ce, a uitat pe cine, a uitat...şi uită în continuare de parcă uitarea e un sport la care s-a calificat în optimi. uită în optimi. scurtcircuite neuronale, sinapse întortocheate, big-banguri cosmice întârziate, calote glaciare topindu-se pe lobul temporal...de ce? cine poate şti? doar whisky, cu bucăţi de gheaţă şi nerv.
ea: o libelulă târzie şi tristă, rezemată de stâlpul rece. o siluetă în contururi de sârmă ghimpată. o statuie cu amintiri. ea ştie că a iubit, n-a uitat nimic şi de aceea nu se mai poate mişca. a înţepenit ca un muşchi verde şi vesel pe un perete gri şi trist. pe toată strada asta nu se întâmplă nimic, pentru că uneori e cea mai bună întâmplare...asta, de nu se întâmplă nimic. uneori e o linişte care doare, pentru că-ţi auzi gândurile cum se zbat în zadar, îţi auzi visele cum râd de ironia neîmplinirii, te auzi cum uiţi, cum ţi se topesc amintirile în doina clipei ce trece, cum te prelingi peste toate zidurile regretelor tale, cum te chirceşti în toată neputinţa umilei fiinţe ce eşti. le auzi pe toate intr-o seară în care un saxofon e prea departe şi un pahar prea aproape de tine. ai vrea să zbori doar pentru că ai impresia că zborul e ceva înălţător, da de unde, zborul e un mare fâs...înţepenirea în schimb poate fi o magie. să stai nemişcat clipe lungi, agăţat într-o privire ce nu te mai lasă să clipeşti, să stai şi să uiţi să respiri pentru că universul s-a oprit când ai inspirat ultima dată. gândeşte-te ce alegi, un icar făcut zob sau o magie? şi toată iluzia asta că poţi să alegi...hm. el, a uitat, ea a înţepenit, strada e pustie şi undeva departe un saxofon răguşit desparte timpul în două, whisky şi jazz...

sfârşit

LuNa AmaRă de azi

2011-10-29T01:46:00.005+03:00

poate nici nu a fost atât de amară...

poate că îmi place cum îmi miroase părul a fum. poate că îmi place un profil peste care se revarsă o şuviţă creaţă, în lumina palidă, ştearsă, înfumurată...poate că îmi place cum fiecare picătură de tărie se îmbată alunecându-mi prin venele adormite, poate că îmi place cum lângă mine cineva miroase a proaspăt, probabil mama lui are un detergent bun. poate că îmi place cum nimeni nu plânge dar totuşi majoritatea lăcrimează. poate că îmi placi, sau o dată la o mie de ani se întâmplă să mă plac chiar şi eu pe mine. poate noiembrie e o lună veselă. poate Alifantis e un fericit. poate nici tristeţea nu mai e tristeţe, ci doar o formă de a ne da mari. poate că fericirea nu e aşa un mare was is das. poate că noi suntem doar noi şi filmul nostru e fără happy end. poate că nu pot să vorbesc, doar să şoptesc...poate că azi a fost mai frumos, poate că noi, da, noi, suntem doar o secvenţă dintr-un film. poate că lumea nu se termină într-un zâmbet, nici nu începe într-o privire. poate că tot ce visez, e doar un vis şi luna se stinge după ce adorm...

poate că de multe ori crezi că vreau să dispar, dar ce vreau cu adevărat e să fiu găsită...

feel experiment

2011-10-26T15:38:00.004+03:00

dacă mi-ar sta în putinţă aş face un experiment. aş închide facebookul, messengerul, mailul, skipe-ul şi toate reţelele de socializare. punct. şi aş urmări cum ies oamenii în parcuri, cum merg tot mai mulţi la teatru, cum stau la taclale în cafenele, cum socializează şi zâmbesc fără emoticoane, cum iubesc respirându-se, cum se ating, cum se îmbrăţişează, cum se îmbată împreună din aceeaşi sticlă, cum în loc de mailuri vor scrie scrisori cum în loc de bloguri vor scrie jurnale sau chiar cărţi...i-aş privi dacă aş putea timp de un an. din noiembrie până în noiembrie...unele relaţii s-ar rupe de tot, unii "prieteni" ar dispărea (sau mai rău, nici măcar n-ar apărea), unele seri ar fi reci, unele amintiri ar rămâne doar amintiri, unele jocuri s-ar transforma în nejocuri sau invers, unii am visa pe când alţii ar fi, dar toţi, toţi cu siguranţă am învăţa să simţim...

dacă mi-ar sta în putinţă aş întoarce universul cu fundul în sus. dacă mi-ar sta în putinţă mi-aş descrepona neuronul :)

cine zice că e musai să dau un titlu?

2011-10-14T08:20:00.003+03:00

cât pot fi de gâtuite unele cuvinte...pare că stau agăţate în infinit. le purtăm în noi şi totuşi, nu le dăm drumul niciodată. tăcerea pune stăpânire pe lume, chiar şi aşa cu sute de reţele de socializare. nu ştim să ne facem auziţi, nu ştim să alinăm, nu înţelegem şi nu stăm să explicăm, dar avem mii de prieteni virtuali :) e cea mai ridicolă formă de socializare, e un click. nu mai vreau prieteni pe facebook, nu mai vreau să adaug la lista de mess, nu mai vreau să mă prefac la câte o petrecere plicticoasă că sunt drăguţă şi sociabilă, pentru că nu sunt! sunt cea mai sictirită formă de pe pământ, sunt acră şi rece, nu mă interesează dezbaterile despre vreme, nici poveştile despre sistemul de învăţământ, nu mai vreau să zâmbesc, nici măcar să rânjesc. nu mai vreau să pierd vremea cu oameni care nu-mi plac, nu mai vreau să fac ceva doar pentru că aşa se cuvine, vreau să nu se mai cuvină nimic, vreau să simt, să mint, să înjur, să strig...atunci când îmi vine. nu mai vreau să port mască, nici zâmbet tâmp, nici cuvinte potrivite, vreau să port cizme de piele, eşarfe încolăcite, păr neîmblânzit, vreau să-mi port inima cu mine, să-mi port dorul şi toamna la piept, să-mi port visele şi rătăcirile la colţul ochiului stâng, să-mi port frunzele şi mirosul de castane coapte în amintire, vreau să-mi port cuvintele gâtuite în tăcerile unei nopţi, vreau să fiu liberă, eliberată de tot ceea ce nu fac pentru că vreau ci fac pentru că trebuie!

...pare că stau agăţate în infinit. vreau să pot îmbrăţişa un anotimp, să pot respira o vârstă, să pot iubi un adânc, să pot atinge o şoaptă şi vreau să nu mai vreau nimic şi să-mi fie bine.
şi vreodată dacă voi simţi că în mine creşte un mic infinit vreau să scriu şi să nu mă mai pot opri din scris.

nu daţi like, n-am ce face cu el

Vama Veche 2011

2011-08-30T09:53:00.006+03:00

m-am întors...din Vamă. sunt fără glas, fără chef, fără vlagă. vreau înapoi. mi-am propus ca la anul să stau o lună acolo. poate să şi muncesc ceva. am o chestie în tărtăcuţă, sper să-mi iasă.

ce m-a impresionat în 2011:

- marea...vorbea aceaşi simfonie de şoapte dulci, dansa unduindu-şi la fel de senzual valurile cu volănaşe, era când veselă când tristă, când fecioară când amantă
- plaja pustie la primele ore de dimineaţă...sticle goale, peturi, câte un păpuc şi o stivă de "balonaşe" unele pescuite de albatroşi :)
- libertatea, noncomformismul, culorile
- dreadurile şi şuviţele colorate
- "uite un hippy"- vorbe la care am râs cu lacrimi
- gemul de căpşuni pe care nu l-am desfăcut "că doar nu suntem la Govora"
- muzica, muzica, muzica, cântările, sound-urile, tobele, rainstickurile, rockfm-urile, gemetele, ţipetele, râsetele, motoarele, uau-urile...
- casa DoubleM unde am stat...e super, curat şi are o terasă care ne-a vrăjit în câteva rânduri...mie mi s-a făcut frică de ea, era ceva acolo care ne trosnea în cap, nişte pitici ceva (ok, pălinca de câteva ori dar mai era ceva)
- apusul, când totul devenea portocaliu, arămiu, cafeniu, cu stropi irizanţi de albastru
- terasa Roata, fosta Bază Sportivă, unde laifu e laif, zo
- Rock school cu toată gaşca lor de talentaţi, au fost minunaţi, trei zile ne-au încântat cu muzică şi bancuri spuse de Minel Stoica. Bravo băieţi, faceţi o treabă extraordinară, aplauze şi plecăciuni!
- Vama Veche cu tot ce e Vama Veche...veselie, nonconformism, iubire, muzică, flower-power, hippy, love, love, love...TOT

ce nu m-a impresionat:

- bucureştenii încrezuţi
- bunicile care confundă Vama Veche cu Saturn
- familiştii cu copii mici care fac câte o criză la fiecare căţeluş care trece pe lângă ei...hellou, pe plaja din Vama Veche sunt acceptaţi toţi, chiar şi câinii, chiar şi cei fără cont în bancă, chiar şi cei fără haur şi bolizi...TOŢI
- dăştepţii, ăia de urlă pe plajă şi explică inexplicabilul, au idei, au accent de dăştepţi, au voce de se aude la cinci pături distanţă...nemulţumiţii frustraţi gen "ceva nu e în regulă cu nisipul ăsta, are praf în el", ăia speriaţi de bombe ce urlă la copiii lor să aibă grijă că soarele arde, marea îneacă şi nisipul are praf!!! of, God, chiar nu aţi auzit de Saturn?
- trupa Zadar din Alba Iulia care au dat dovadă de o lipsă de fairplay faţă de trupele cu care au concurat la newcomers
- drumul de întoarcere, când laşi în urmă indicatorul cu Vama Veche şi ai înainte un drum lung de 10 ore, la capătul căruia te aşteaptă realitatea căscată, rânjită şi satisfăcută că te întorci, fuck

încă un an până să văd indicatorul de intrare în Vamă, încă un an de oameni cenuşii, de facturi, de probleme, de chin...dar am să mă întorc acolo, promit!

today I see nashpa people!

cum mi-am pierdut romanul vieţii

2011-08-05T12:08:00.004+03:00

măi, fii atent...
trăieşti într-o cameră întunecoasă, ai o maşină de scris, multe cărţi, un fotoliu şi un pahar plin. allways. plouă, ninge, e fleaşcă. viaţa ta e fleaşcă. iubeşti o femeie şi te părăseşte o altă femeie. baţi cuvinte la maşina ta de scris. ai devenit scriitor deoarece odată ai mai scris şi un editor te-a publicat. bumm...un roman de succes, cu de toate pentru succes. ficţiune. ha. lumea te priveşte ca pe un om respectabil, citit, cultivat, un scriitor de renume. tu nu te priveşti. în puţinele colţuri de vitrină murdară zăreşti un chip îmbătrânit, cu ochelari, cu amar creionat la colţul buzelor şi cu ochi goi, fără zâmbet. nu te iubeşti. o iubeşti pe ea. pe EA. ea te iubeşte pe tine şi te ghiceşte printre puţinele cuvinte pe care le rosteşti. eşti un taciturn, gândeşti mult dar eşti pe mute tot timpul. în tine se întâmplă toate. poveşti, minuni, senzaţii, senzaţional. înlăuntrul tău eşti un om normal. râzi în hohote, plângi cu lacrimi, ţipi zgomotos, ai toate reacţiile normale. şi vorbeşti. cu vorbe.

unele fire de existenţă ţi se încolăcesc în jurul gâtului, te sugrumă, nu ai aer, unele puncte din aceeaşi existenţă îţi acoperă ochii, bâjbâi. te loveşti de toate colţurile ascuţite de timp. te împiedici în covorul fermecat dar ros de molii. şchiopătezi. ai ochelari. seara te îmbraci cu un halat roz care bănuiesc că pute. bei, fumezi, te droghezi. nu prea mănânci şi nici nu dormi. sexul e ceva înălţător şi îţi trebuie un scenariu întreg pentru un act. de aia de multe ori refuzi sau mai bine citeşti. în nopţile cele mai negre scrii. la lumina unei veioze gălbui. arunci tone de cuvinte pe foi albe. e ca un sex de bună calitate. doar că nu se nasc copii nedoriţi. şi scrii. defapt toată lumea se aşteaptă să scrii. toţi te întreabă, pe când următoarea poveste. unii te şi ceartă, de ce te iroseşti, scrie, ce aştepţi, hai, scrie. ce ştiu ei? lumea vrea. doar vrea. nimeni nu-i atent.
ai scris mii de pagini. ai terminat romanul vieţii tale. manuscrisul pus cu atenţie în cutii de carton.

mă şi fii atent! mă asculţi?

maşina goneşte cu o uşă deschisă şi cutia cu foile scrise cade din ea. uau...sute de file zboară în aer, sunt ca nişte fluturi. peste tot foi şi foi. romanul vieţii tale e luat de vânt. fşşş.........
la capătul drumului un chip împietrit care nu îndrăzneşte să clipească şi nici să tragă aer în piept. doar priveşte, fără reacţie. uau. foile albe se topesc înghiţite de balaurul nemilos al unei banale întâmplări. normal că n-ai dat save. doar scrii la maşina de scris, nu ţi-am spus?

deci, asta e scena pentru care merită să vezi filmul. Wonder Boys. un film atât de împrăştiat încât nu pot să spun dacă mi-a plăcut sau nu. însă câteva file din povestea asta îmi vor rămâne veşnic scârţâite în memorie. cum aş reacţiona eu să-mi văd viaţa zburând ca nişte fluturi albi pe o stradă fleşcăită. atâta ironie!

soartă, don't fuck me so bad!!!

bleu

2011-07-29T09:25:00.003+03:00

uneori lumina cade perfect. atinge unghiurile întunecate cu o blândeţe plăcută ochiului. uneori firele de praf de pe mobila sclipesc ca nişte buburuze mici de argint. uneori domneşte o linişte care te face să stai un minut. să uiţi că te grăbeşti. doar să stai înţepenit într-o nişă de timp. ca o statuie din parcul părăsit. şi apoi ceva rupe tăcerea... un gând se loveşte violent de un altul. razele alunecă de pe buburuzele de argint. argintul se transformă în praf. timpul se deschide în faţa mea cu un ticăit de minute grăbite.

îmi plac momentele astea. e o singurătate plăcută. atunci văd, atunci aud, atunci simt şi atunci tac. atunci mă gândesc la fericire ca la ceva uşor de atins...

dacă ar fi să dau o culoare fiecărei zile azi ar fi bleu...marea, seninul şi ochii de înger. şi iarba de azi e albastră. îmi place că nu-ţi mai disting ochii.
şi îmi amintesc de Modigliani

"atunci când îţi voi cunoaşte sufletul, îţi voi picta ochii"

ps: e ora 16, deja. şi mi-am dat seama de ce ziua de azi e bleu. pentru ca mi-e foame. şi aş mânca un Gordon Bleu. de-aia!!!

resuscitare

2011-07-13T12:16:00.002+03:00

blogul ăsta moare. îl mai resuscitez din când în când, îi mai dau câteva cuvinte. doar cuvinte, fără idei. s-au scris atâtea. şi oricum trăim într-o minciună continuă. în momentul acesta când tu citeşti un soţ îşi minte nevasta, un copil îşi minte părintele, un patron îşi minte angajaţii, un politician îi minte pe toţi. şi blogul ăsta moare.
aş putea să mint şi eu...

zâmbesc cu masca de clovn atârnându-mi pe chip, cânt sunete afone la iphonul meu 3g, îmi piaptăn podoaba de fluturi din păr, respir particule mici de argint din vise. şi te mint. tu, oricare vrei. îţi spun cuvintele pe care vrei să le auzi exact în clipa în care vrei să le auzi, îţi spun cât eşti de unic şi cât eşti de special atunci când te ofileşti sub rutina inutilităţii, te mint cu blândeţe, nici nu-ţi vei da seama.

virtual life...
regina minciunii, crăiasa moartă a speranţelor, împărăteasa fumată a viselor, curva sedusă a bărbaţilor, latin loverul impotent al femeilor, părintele absent al copilului, platforma de muşchi umflaţi al scheleţilor politici, prietenul imaginar al neuronului alienat, sufletul pereche dezperecheat al naivilor îndrăgostiţi....
virtual life...
cocaina diluată a dependenţilor, cireaşa de pe tortul acrit de dulcegării al pofticioşilor, prostituata fără orgasm al perverşilor

virtual big shit life...
hai, respiră, n-ai voie să mori. nu azi. nu aici. mai am cuvinte, mai am minciuni, ai să vezi, ne vom distra. hai, ia o gură de jack şi stinge naibii muzica aia, this is the end...şi morrison bea cu noi, sunt strange days in paradise, suntem riders in the storm şi cântăm hello, I love you won't you tell me your name...so, respiră, aşa, încă un pic

şi toate astea le-am scris în timp ce un fluture zbura deasupra mea...

nothing.thing.ing.g

2011-06-15T23:04:00.004+03:00

după titlu zici că am descoperit punctul g. asta poate fi echivalent cu...te jucai cu puţa-n nisip. mă jucam cu nimicul în punctul g. ha

scormonesc disperată prin foldere vechi uitate la umbra maicrosoftului. simt sub buricele degetelor un fel de reproş. tastatura e străină, îndepărtată, impersonală...unde mă-ta ai fost? literele protestează, se ridică şi fug. unde am fost? pe monitor o mie cărămizi dintr-un zid dau din cap dezamăgite. vai, vai...we don't need your education. floyd se ceartă cu morrison pentru playlist. this is the end. shine on you crazy diamond...nimic. un mouse obosit scormonind după un delete salvator, şi gândul rămâne spânzurat undeva pe tavanul ros de rutină, un ştreang de iluzii pe gâtul subţire. unde mă-ta ai fost? acuma o pană de curent m-ar salva. un restart. ceva. nice work, o seamă de cuvinte cu litere ce fug. un fel de hai ş-om scrie, nu se ştie când oi fi babă cu păr în nas cum mă vor atinge rândurile astea...orgasm, bum, infarct. aş vrea eu, doar că soarta mă va surprinde cu stropi. o banală diaree

13. tot o pagină albă. şi dacă în povestea mea un capitol va fi alb, doar cuvinte fără litere? g.ing.thing.nothing....

imaculat

2011-05-09T09:21:00.004+03:00

imaculat...
un fluture odihnindu-şi zborul tremurat pe frunza unui caprifoi
o rază de lumină ce şterge firav colţul prăfuit al unei mansarde

imaculat...
mami, te iubesc tale, tale...rostit de doi ochi mari, inocenţi

imaculat...
fulgi liniştiţi de zăpadă dansând pe o pătură pufoasă de alb
marea, cu albastrul adânc şoptindu-şi infinitul într-un ţipăt de pescăruş
un nor alb traversând cerul senin
o clipă

imaculat...
o prietenie dincolo de coordonate de timp şi de spaţiu
un cuvânt care rezonează cu tine chiar şi prin nerostirea lui
o amintire care desenează zâmbete pe chipul tău
o clipă care te închide într-o sferă de lumină, peste timp, peste raţiune
un infinit de gânduri prinse de aripile unui fluture
un zbor

imaculat...
Dumnezeu

de ce scriu azi aşa? pentru că ieri mă gândeam că ne naştem imaculaţi şi viaţa ne maculează, iar apoi ne trezim şi pornim spre un drum al cărui capăt sperăm să ne redea imacularea. şi totuşi viaţa ne oferă amintirea acelui imaculat de la naştere în nenumărate clipe. căutăm, observăm, iubim! nu putem trece în grabă, fără să ridicăm ochii din pământ, fără să observăm cireşul în floare, fără să auzim vântul din Vama Veche, fără să prindem zâmbetul din colţul ochiului stâng. ar fi păcat, ar fi irosire...

blind faith

2011-03-29T08:52:00.003+03:00

no. s-au întâmplat multe. nimic senzaţional, nimic de dat la otv, nimic să modifice cursul liniar şi monoton al unei vieţi liniştite, dar multe. atât de multe. şi dacă nu suntem atenţi? dacă în fiecare clipă se întâmplă foarte multe în dimensiunea noastră profundă, în noi, prea aproape de noi, atât de aproape şi de intim încât simţurile noastre nu sunt obişnuite să perceapă? şi dacă dăm gândului o prea mare importanţă, îl ridicăm la rang superior, ne închinăm şi ne supunem lui, ne credem deosebiţi datorită lui, ne prăbuşim din cauza lui...şi dacă nu merită? şi dacă aş lua un burete şi mi-aş şterge voit fiecare gând? dacă mi-aş şterge fiecare semn de întrebare, fiecare vis, fiecare iluzie, fiecare cap de scaraoţchi care râde în pustiul meu? şi dacă m-aş linişti?

de multe ori mă joc de-a orbul, închid ochii şi simt, încerc să ating suprafeţe solide, să mângâi bucăţi de viaţă din jurul meu, să simt fiorul de curent ce trece prin anumite colţuri de cameră, să aud, să miros. atunci nu există gând, doar simţuri, constatări, linişte, culori. da, culori. singura deosebire e că toate acele culori sunt în mine, nu le văd, nu le gândesc, nu le caut, ele sunt. superbe şi jucăuşe, tandre şi timide picură în mine stropi de curcubeu...deschid ochii, am ameţit.
şi dacă nu suntem atenţi? dacă în noi e şi rai şi iad? unicul rai sau iad? poftim, ia un burete...

taci. închide ochii. sărutul meu va şterge încet fiecare urmă de scaraoţchi din tine, am să te mângâi cu tandreţea fiecărui picur de culoare din curcubeul tău topit, am să gust fiecare pulbere din parfumul tău divin, am să-ţi muşc fiecare sfârc adormit al sânului tău, am să fiu Dumnezeu în clipa orbirii tale, şi apoi am să plec lăsând în urma mea un iad căscat peste zăpezile înfrigurate ale singurătăţii tale. noi ne facem rai sau iad, noi!!! eu pot fi raiul şi iadul tău, tu poţi fi raiul şi iadul meu. pentru că nu ne putem linişti, nu stă în firea noastră, simţim, gândim, visăm, iubim. trăim, copilo! şi tot ce scrii sunt doar filozofii ieftine. echilibrul nostru e iadul şi raiul din noi. încearcă să ştergi ceva şi ai să vezi cum e să umbli într-un picior, să urli cu jumate de gură, să mângâi cu o singură mână, să râzi cu un singur ochi, să iubeşti cu o singură culoare...habar n-ai!

ultimul paragraf se află într-o mare paranteză. poate să nu fie deloc. fiecare se opreşte unde vrea. citeşte cât vrea. şterge ce vrea. ambele variante sunt valabile. depinde de clipă. it's your choice!

extrasistole

2011-02-24T21:56:00.002+02:00

nu pot să scriu deşi cu gândul ăsta am urcat în mansardă. stau comod, lumina cade plăcut. mă uit la pârâiaşele de apă ce curg încet pe velux. şi care ar fi rostul poezie mele azi? aş putea să înot într-o mare acum, în orice mare. aş putea să trăiesc pe lama ascuţită a unei săbii, să păşesc pe vârfuri pe acele fierbinţi de soare, să flirtez cu umbrele irişilor tăi, să iubesc dunele de nisip din aurul iluziilor noastre. şi?
aş putea abera până la infinit şi înapoi, într-un dans încolăcit şi tandru. te-aş putea uita fără să-mi pese. M-AŞ putea uita fără să-mi pese. când nopţile ar fi prea lungi, mi-aş putea scurta fusta.

azi, dacă ceva are sens atunci e doar un pahar de vin, o muzică rock şi o porţie sănătoasă de sex...

poate că...

2011-02-22T18:27:00.005+02:00

poate că...azi e o zi cu poatecă.
poate că nu mă exprim, spun, dar defapt nu se aude nimic. nu am ecou, nici glas. poate că tot ce rostesc iese atât de bâlbâit şi stângaci încât nu depăşeşte zidul imaginar din faţa mea. poate că totul se scurge ca o briză pe o piele arsă de soare. poate că unele vorbe se nasc din tăcere. ziua e atât de reală încât totul poate să pară artificial. poate că toată lumea e defapt o clipă. poate că timpul e doar o iluzie. poate că nici nu există decât atunci când ticăie emoţia în noi. poate că de atâtea ori s-a oprit în loc pentru mine, încât acum trece cu repeziciune. poate că nu înţeleg nimic, sau tot ce înţeleg e o altă iluzie.
poate că ar trebui să râdem mai mult.

scriu, deşi nimic din mine nu mă inspiră acum. cel mic şi rău se miră de ce scriu. celălalt, cel bun, râde. un râs de oligofren care nu înţelege. dar râde. un ochi mirat şi aspru, dezamăgit, îmi taie răsuflarea. nu trebuia, ba trebuia, scrie, şterge, eşti ok, eşti o tâmpită, scrie, şterge. nu am ecou, nici glas. nu mă aud din cauza ăstora. se luptă mereu, şi niciodată nu câştigă nimeni. scrie, şterge. poate că...poate că nu....

vezi, scriu. pentru că îmi place să îi sâcâi. poate că nici nu-mi place liniştea. aşa, certaţi-vă, ha.
încearcă! sunt demonii noştri. sunt lumile noastre. poate că...n-avem nevoie de nimic.

ps: uneori nici tastatura nu mă ajută. tastaspaţiuedefectăşipoatecătotuleuncuvântlungpecarenuputemsălrostimdintruna...

silence

2011-02-20T22:42:00.002+02:00

"N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi.

Surâd numai acei care suspină.

Azi, n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi,

de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.

Şi dacă singur rana nu-ţi legai

cu mâna ta, n-ai unge răni străine.

N-ai jindui după frânturi de rai,

de n-ai purta un strop de iad în tine.

Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi

cu fruntea jos în pulberea amară...

Şi dacă-nvii în cântecul de azi

e c-ai murit în lacrima de-aseară."

azi doar atât...

10 zile de Ohsawa

2011-02-09T21:57:00.003+02:00

azi a fost ultima zi de Ohsawa. zece zile care în loc să mă sece de puteri, pot spune că m-au umplut de energie şi optimism. asta nu e o dietă, nu e un regim, e o regăsire. a te căuta în fiecare gest, în fiecare poftă, în fiecare semnal dat de corpul tău nu e greu, însă a te regăsi, e! am avut din nou bucuria de a avea lângă mine oameni la care ţin, care atunci când credeam că ispita va pune stăpânire pe mine au ştiut să-mi arate alternativa. NU, mai e un pic şi armonia se va revărsa în tine ca un curcubeu. am avut grijă să nu mă supăr, să nu mă enervez, să zâmbesc mult şi să stau calmă. am savurat un pahar de apă la fel ca pe unul de vin. am lăsat gusturile care altădată nu mi-ar fi plăcut să mi se împrăştie în gură asemenea celei mai savuroase delicatese. am înţeles că e păcat să arunci orezul, e mare păcat, şi câinele meu a mâncat orez la greu. m-am rugat şi mi-am înţeles rugile pentru prima dată...
îmi pun bariere din ce în ce mai grele pentru că ajung să devin dependentă de sentimentul plăcut de învingător. mă joc cu limitele, mă lupt cu demonii, şi fiecare reuşită îmi şterge câte un eşec din trecut. vreau să cred că mă echilibrez şi nu că mă maturizez, pentru că dacă iubesc ceva la mine e firea mea zăpăcită, e imaturitatea în care plutesc de multe ori cu ochi mari şi zâmbet tâmp, cu paharul de vin pe jumate băut, cu filozofiile gratuite pe care le arunc în stânga şi-n dreapta, cu ideile ţicnite de normal şi paranormal. sunt eu, şi cu acest eu voi pleca în mormânt. vârsta nu are nici o importanţă aici, e oricum atât de puţin timp în viaţa asta încât nici să ne dumirim de-a binelea nu reuşim, darmite să ne schimbăm. ne căutăm neîncetat dar ne regăsim în puţine şi scurte momente.

pentru cei care cred în echilibru, în armonie, în pace, le recomand Ohsawa. nu e greu, se face de 4 ori pe an, la începuturile sezoanelor sau concomitent cu posturile religioase. se mănâncă doar grâu, orez, mei şi hrişcă, gătite doar cu adaos de apă şi sare de mare. se folosesc recipiente de lut, ceramică, sticlă şi lemn. se mănâncă încet, în linişte şi pace. se meditează, se respiră aer curat, se zâmbeşte. tot ce dai din tine se va întoarce în tine sub formă de bucurie. şi cel mai important e să crezi, doar atunci rezultatul va fi cel aşteptat.
mulţumesc persoanei care a ştiut să mă îndrume în tot acest timp, care mi-a împărtăşit senzaţii şi trăiri proprii, şi da, mulţumesc ispitei care m-a ocolit cu blândeţe.

...sunt mai vie, mai calmă, mai sănătoasă, dar la fel bat câmpii, la fel aberez, la fel mă împiedic de prag, la fel nu-mi plac cocălarii cu nume de mezel, şi la fel sper să pice băsescu şi boc.
şi vreau în Caraibe sau Paris, şi Japonia, şi Elqui Valley, şi-mi place sec, roşu sec, şi vreau în Vamă, şi-mi plac brăţările împletite şi blugii rupţi, şi ascult Doors şi mă gândesc la iarbă...sunt tot eu, dar un pic mai eu decât ieri :)

constatări

2011-02-06T21:13:00.003+02:00

câteodată nu se întâmplă nimic. timpul curge leneş din zi în noapte şi invers. în jur, un cor de sunete cunoscute. mă gândesc că nu ar fi deloc ciudat să urlu. să expir la modul cel mai gălăgios aerul înghesuit în mine. o fac de atâtea ori în liniştea gândului meu, la umbra viselor deja obosite de cât au fost visate. poate că e simplu să nu mai vrei să fi normal. să fiu femeie doar cât a fost George Sand. poftim, nu mă pot abţine. n-am vrut să scriu asta dar cuvintele se aliniază şi îmi bocăne în cap iar degetele preiau cadenţa lor hilară.

câteodată se întâmplă toate...

de la un punct te uiţi mai mult în urmă decât înainte şi ajungi cu gâtul sucit!

moment poetic...cu Fănică

2011-02-03T20:48:00.004+02:00

e o iarnă dantelată. asta îmi şoptesc licuricii din hăul fiinţei mele. uite, totul e dantelă albă, în unele locuri ruptă de vânt. uneori tremură crengile de frig şi cad scame de gheaţă ca fluturi mici. mi-a căzut unul pe nas şi am râs. era ceva ca o briză, uşoooară, pufoasă. nu, nu e zăpadă, nici gheaţă nu e, e o scamă din bluza vreunui înger. şi vântul e un amant, şarmant cu braţe reci, uneori neruşinat, obraznic aş spune. îmi intră sub bluză, în locuri prea calde, mă zburleşte toată şi mă topesc ca un gând...
e o iarnă dantelată, câte un fulg ameţit de cădere se lasă încet peste statuia din parc. nu ştie nici când, nici de ce fraţii fulgi cu care a pornit nu mai sunt. sub roţi de maşină sclipeşte o stea, mii de ani de lumină înghesuie-n ea. ce lume miracol, ce iarnă cu frig, statuia se mişcă, de teamă te strig.
tu râzi cum căciula îmi cade pe-un ochi, iar nasul mi-e roşu ca macul de mai, tu râzi, iar din râsu-ţi răsare pitită...o lună, cu nas galben-pai. şi fugi, dar mereu fugi, nu stai nici o clipă, să vezi cum sclipeşte dantela în noapte, te duci fericit, vrăjit de-o nălucă, mă laşi într-un parc printre şoapte...

gata? ai terminat? îţi spuneam despre servici, despre cât e de greu să rămâi cu mintea limpede. tu visezi, mereu, nu te înţeleg. sunt copilării, nu vezi? ce rezolvi cu toată sclipiciunea asta poetică? bani nu aduci, de foame nu-ţi ţine. mda, e fain ce scrii da...puii mei, trăim altă lume, nu vezi. sunt rate, coşmar, guri de hrănit. s-a scumpit iar benzina, mă-sii de treabă. poate rămân şi fără servici, să compunem balade amândoi, rupţi de foame, mâncaţi de mizerie. o să înnebunim împreună, ca în mizerabilii. taci, lasă nu plânge, ce rezolvi. mă duc să iau nişte seminţe şi stăm la televizor. până la urmă nu-i rău, mai scri şi tu, mai uiţi. ei, mă cunoşti, sunt mai rece, ce înţeleg eu din misticul tău poetic, puşca mea, poezie auzi...hai, nu mai plânge, las că ne-om descurca. tremuri toată, du-te ia o duşcă de pălincă, mai e acolo în sticluţa aia în care a fost sirop de tuse, am ascuns eu să avem la nevoie. să n-o bei toată. hai, scrii fain totuşi, siropos aşa, dulceag, cu multe flutuşteţe de-alea de femei, da scrii fain. te pipăie vântul ai? ce fluturi aveţi voi în cap. da ce, îţi ajunge ţie cum te pipăie vântul? uite aici mâini de om lucrat, păi dacă pun io mâna pe tine la pipăit, simţi, tu femeie, nu plizplizuri de-alea filozofice, uite, mână sănătoasă, de om puternic. da ce, îţi trebe ţie pipăială, eşti nesătulă cumva? ei, acuma mai vin şi io obosit, da voi zici că sunteţi căţele în călduri, nu vă gândiţi numa la călăreală, cum intră bărbatul în casă, hop pe el, ne secaţi până la ultimul strop, şi apoi inventaţi tot felul de amanţi de vânt, de-ăştia vai de capul lor. căţele nesătule, m-ai enervat! dă berea aia de pe masă şi treci încălzeşte-mi nişte fasole. amanţi de vânt, mniezăii tăi de vacă nesătulă, prăpădită în parc auzi. şi ce statuie tu, unde ai văzut tu statuie, că în parc nu-i numa o ghenă şi doo bănci, ţi se năzare ţie că vezi statui, care mai şi vorbesc. proastă, asta eşti, o proastă, mâine să-ţi cauţi de lucru, să-ţi iasă fluturii din cap, dantelă belită ce eşti.
nasul mi-e roşu ca macul de mai...hai, mai tai? de la pălincă ai bornăul ăla, drojdieră ce eşti...

a treia zi

2011-02-03T08:21:00.002+02:00

Teodora m-a întrebat cum se fac turtiţele de grâu, uite aşa:

se macină grâu cu râşniţa până devine făină (sau se cumpără făină integrală din grâu) se amestecă cu apă cât să iasă un aluat bun de manevrat, se adaugă sare şi se lasă să se hodine vreo 30 de min. după ce aluatul s-a relaxat perfect se fac turtiţe care se coc în cuptor pe foaie de copt.
gata, simplu, uşor, sănătos, dar recunosc, fără aspect comercial:)

substituentul de cafea este cafeaua din orz care se găseşte la plafar sau ganocafe classic care are în compoziţie minunata ciupercă ganoderma, tot de la plafar.

ideea asta de a scrie zilnic ca un fel de jurnal culinar nu mă încântă deloc. nu a fost ideea mea şi nu mă regăsesc în a scrie ce-am făcut, ce-am mâncat, ce-am băut. mie îmi place să zbor...
apropo de zbor, am revăzut Dl.Jones, un film care îmi place mult şi de fiecare dată îmi amintesc că psihiatria a fost una din pasiunile mele. probabil m-a dezarmat abundenţa de nebuni din lumea asta sau nebunia ce uneori îşi desface aripile în peştera fiinţei mele, făcundu-mi talmeş-balmeş cuvintele. o iubesc pentru că e o rebelă, aiurită şi fără reguli, îi iubesc libertatea şi râsul isteric, ochii vicleni de şerpoaică turbată, dar n-am avut curajul s-o înfrunt în calitate de psihiatru, şi e mai bine, mă putea vrăji.
am divagat, aici trebuie să scriu de reacţii metabolice, de gusturi, de principii în dieta macrobiotică. e clar, nu-i de mine (scrisul despre dietă, nu dieta în sine).
mi-e bine, e ca şi cum toată lumea s-ar scufunda într-o pace blândă, e cald şi linişte...

a doua zi

2011-02-02T08:20:00.003+02:00

mi-e greu să ţin un jurnal despre ceea ce fac. dacă nu o iau un pic pe arătură parcă nu sunt eu, dar o fac pentru mine, scrisul mă ajută să-mi înţeleg tăcerile.
a doua zi de Ohsawa a trecut şi mai bine decât prima. am făcut turtiţe din grâu, yamii! citesc cartea lui Jacques Mittler un adept al învăţăturilor lui Ohsawa, cartea se numeşte "Introducere în macrobiotică. Filozofie şi principii, studiul alimentelor şi al specificelor, bucătărie, regimuri, practică." am găsit şi substituent la cafea, din plante. e ok, dar tot tânjesc după aroma cafelei adevărate. probabil e o încercare, ar fi prea uşor fără nici o poftă :)
zilele trec destul de paşnice, încerc să nu mă enervez, să zâmbesc mult şi să mă bucur de orice. e simplu pentru că vreau să fie aşa. şi...

"deasupra norilor, cerul e întotdeauna albastru"

prima zi

2011-02-01T08:23:00.002+02:00

prima zi de Ohsawa

ieri am citit dintr-o suflare cartea lui Georges Ohsawa pe numele adevărat Nyoti Sakurazawa "Zen macrobiotic sau arta întineririi şi a longevităţii". e o întreagă filozofie pe care noi occidentalii nu o cunoaştem. suntem cam puerili şi superficiali în ceea ce priveşte spiritualitatea.
fiecare om trebuie să-şi caute echilibrul perfect, armonia, îmbinarea Yin-ului cu Yang-ul, boala fiind doar un dezechilibru dintre cei doi, dezechilibru ce poate fi corectat prin alimentaţie. totul porneşte din noi şi din credinţa noastră. dacă vei crede că totul va fi bine, va fi, cu siguranţă!

prima zi a trecut relativ uşor, mi-a lipsit cafeaua dar în rest tot ce am avut mi-a fost suficient...

sufletul meu dă cu aspiratorul

2011-01-30T21:47:00.004+02:00

sunt clipe străine de mine, care curg totuşi atingându-mă. mă uit la ceas, e târziu dar nu mi-e somn. mi-aş şterge toate urmele din lumea virtuală. nu au rost. nu mă fericesc. îmi umplu un timp cu iluzii. m-aş întoarce în matca unei primăveri, să simt cu toate puterile mele, aer, apă, lumină, vânt. să simt...
foaia e goală şi albă. cuvintele dorm. dacă aş şterge tot, mi-aş da ocazia să mă nasc din nou, din alte cuvinte, din alte puncte. ah, ce dulce ispită îmi dă târcoale!

ea tace şi-l ascultă. zâmbetul ei trădează iubire. şi noaptea se rupe în panglici mov ce cad fluturând peste neliniştile lumii.

cam aşa stă treaba cu duminica mea. mi-aş şterge toate conturile, scrierile, adresele, legăturile mele cu lumea virtuală. aş lua totul de la capăt. uneori am o sete nebună de a lua totul de la capăt. e ca şi când vrei să faci o curăţenie perfectă, să ştergi toate urmele de praf şi toate urmele că acolo a stat cineva. şi apoi să începi să murdăreşti în linişte, cu poftă toată imacularea din jur. e pervers gândul acesta, e ca şi cum ai fi dependent de o dezvirginare continuă. poate că sunt bolnavă sau îmi închipui asta ca fiind latura mea romantică. aberez. simt când o fac. alunec în ispita cuvintelor ca pe o pârtie sticloasă şi rece.
vin zile în care sufletul meu va da cu aspiratorul...fiecare gând mă va ajuta, fiecare cuvânt îmi va fi sprijin, mă voi agăţa de fiecare zâmbet ca de unica rază de lumină. voi reuşi ! pentru că sunt o ţicnită. şi pentru că încep să mă plac aşa. niciodată nu poţi obosi de la primul pas...

şampanie, vis ...

2011-01-28T13:27:00.004+02:00

să te îmbeţi cu şampanie. pare pueril, feminin, piţipontist, papagalist, amatoristic. am făcut-o. ieri. şi a fost fain, fain. am dansat, am râs, am aruncat cu vorbe ca cu castraveţi (ce faină cacofonie, scuzaţi). defapt nu scriu pentru Herta Muller, nu scriu nici măcar pentru un ziar oarecare de să speli geamurile cu el. şi atunci de ce mă scuz? scriu pentru că în momentul acesta încă sunt beată şi asta am chef să fac. dimineaţă, fiecare dimineaţă e grea, dar unele sunt mai grele ca altele. fâs. am visat că făceam săpături arheologice într-o zonă aridă şi plină de praf. am dat de apă. o apă limpede şi foarte rece. am luat o cană de lut şi am băut cu sete. era cea mai bună apă de pe pământ. beam cu o poftă de jumate îmi curgea pe obraz, pe gât, pe sâni...o simţeam rece şi plină de nerv. era o apă cu puteri magice. mă făcea să beau şi iar să beau. nu-mi înţelegeam setea. de ce? de ce apă? de ce aşa de mult? nu se termina niciodată. îmi venea să mă fac una cu apa. să o sorb şi să mă topească. să o înghit şi să mă dizolv. era cea mai cristalină formă de iubire. apa. eu. tot pământul din jur. absolut...

defapt, îmi era o sete înafara visului. m-am trezit şi căutam vasul de lut cu apă. am dat peste sticla de şampanie. iar. o god! am băut-o ca şi cum ar fi fost unica apă din lume. ce contează că sunt ape atât de pure încât simţi că dacă le bei te purifici şi tu? setea te face să pui mâna pe ce ai mai aproape de tine. la fel şi-n viaţă, atunci când ai nevoie să pleci capul pentru o secundă, o faci pe umărul cel mai apropiat. chiar dacă sunt persoane care te înţeleg mai bine de la distanţă, nu poţi să le simţi parfumul, nu poţi să le simţi bătătile inimii, nu poţi să-i auzi cum oftează, nici cum zâmbesc. sunt departe şi lumea ta e mică, e în jurul tău, e ceea ce poţi cuprinde cu ochii, e ceea ce poţi atinge cu mâna, e ceea ce auzi, e un soare care te încălzeşte, e căldura pe care o simţi...
doar apa de lângă tine îţi curge cu picuri reci pe sâni, doar degetele de lângă tine te mângâie pe obraz, doar buzele ce le simţi pot descrie sărutul, doar lumina din ochii pe care-i vezi îţi poate deschide calea...

şi totuşi undeva în lume e o apă pe care dacă o bei te umpli de fericire...nu poţi fi obosit deja. nu poţi renunţa. cei de lângă tine sunt lângă tine ca să te ajute. şi o fac. îţi merg alături şi poate că asta e cel mai greu. ar putea să-ţi spună "du-te şi caută!" dar nu, ei tac şi te însoţesc...

ps: ce mare mă dau aşa mahmură :)

viaţa ca o varză

2011-01-27T01:23:00.003+02:00

viaţa este o varză şi eu sunt râma din ea. cu fiecare clipă care trece mă afund tot mai adânc. frunze peste frunze, alte râme, căcaţi de râme. şi înot, şi sper, şi mă afund. cât sunt frunze e moale şi uşor dar cum se apropie miezul devine tot mai greu. muncă multă, efort, heirup...
sunt sigură că în miez stă pitit un diamant. sunt sigură că în miez totul se luminează. văd, găsesc, înţeleg. în sfârşit ajung să îmi iubesc viaţa de râmă. ajung să mă iubesc şi punct.

pentru că am ajuns să cred datorită întâmplărilor de până acum, datorită oamenilor de care m-am ciocnit, datorită unei pânze de păianjen care se ţese în jurul fiecăruia din noi, am ajuns să cred că mă caut pe mine. caut să mă iubesc aşa cum pot să percep iubirea ca TOT.

în fiecare an care începe, caut un cuvânt pe care să-l arunc în faţă şi să încerc să-mi croiesc drum pe urmele lăsate de el. cuvântul de anul acesta e "egoism". l-am folosit, l-am aruncat, m-am mândrit că eu am un cuvânt, că eu voi fi egoistă, că vreau să fiu egoistă în 2011. dar nu am explicat de ce? egoismul e o stare negativă, loveşte în cei din jur, te poate înstrăina, te poate urâţi, te poate închide într-o singurătate neagră şi rece. dar mai e un altfel de egoism. egoismul faţă de propria persoană. pentru celălat din mine, pentru cealaltă faţă a mea, voi fi egoistă. îmi voi lăsa eul în pace, îi voi da tot ce are nevoie pentru ca liniştea cea după care tânjim toţi să se lase peste sufletul meu. egoismul acesta nu e negativ, nu face rău nimănui, el te ajută să poţi săpa spre miez. şi e atât de scurtă viaţa asta şi sunt atât de multe întrebări încât uneori îţi vine să zâmbeşti doar, să te aşezi undeva şi să taci...
vremea zbaterilor a trecut. vremea râsului isteric a trecut. vremea fiorilor şi agoniilor a trecut. vremea de ce-urilor a trecut. şi nu sunt tristă deloc. dimpotrivă. mi-s tot mai mari ochii şi zâmbetul mai larg, pentru că nimic nu e întâmplător. nici drumul, nici ţinta, nici varza, nici râma :)

lepşology

2011-01-18T08:17:00.003+02:00

am primit una bucată leapşă de laTeodora şi deşi am întârziat un pic iaca scriu şi eu.

1. Dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?

prietenilor mei, ei mă cunosc cel mai bine. va fi o lucrare colectivă. asta dacă e biografie, dacă e ficţiune lui Stieg Larson ca să mă facă hakeriţă iute la minte:)

2. Care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?

ups, am scris deja motivele mai sus.

3. Este sfârşitul lumii. Ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra o "urmă a umanităţii”?

cartea de pe noptieră pe care o voi citi în acel moment. asta ca să nu mă plictisesc aşteptându-mi rândul la selecţia care va avea loc pentru iad sau rai.

4. Cum arată pentru dvs. pauza ideală de citit o carte?

pauza ideală - o cafenea din Paris în care aromele de brioşe se amestecă cu mirosul dulceag de cappucino şi cu parfumul meu Chanel, stau la o măsuţă ascunsă într-un colţ şi citesc ...
sau : o căbănuţă uitată de lume undeva în munţi, un foc în şemineu, afară plouă mărunt şi monoton iar eu citesc tolănită sub o pătură de lână, cu o ceaşcă fierbinte de cacao cu lapte.

5. Dacă aţi avea puterea de a şterge un personaj de roman care ar fi acela?

dacă m-ar enerva un personaj atât de tare încât să-l şterg din peisaj aş închide cartea şi aş trece la următoarea. de şters n-aş şterge nimica. şi nici nu aş modifica cele scrise de cineva. momentul creaţiei cu bune şi rele e unic.

6. Care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?

păi nu sunt.

7. Câţi kilometri aţi merge pentru a găsi o carte?

cam tot atâţia cât ar veni o carte să mă găsească pe mine:)

8. Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut ce scriitor aţi vrea să întâlniţi?

de ce să mă întorc în trecut? sunt atâţia scriitori buni şi acum.

9. Care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi adresa (în afară de ”bună ziua”)?

whisky?

10. Descrieţi biblioteca visurilor voastre.

cărţi cam câte găsesc la un târg de carte: bestseller-uri, biografii, jurnale, noi apariţii... şi toate astea în subsolul casei mele

leapşa poate fi preluată de oricine se rătăceşte pe blogul meu (dar din ăia doi-trei măcar unul să scrie ceva:)

cu lioca

2011-01-13T13:19:00.004+02:00

toată lumea e normală numai eu mi-s cu lioca. ce-mi mai place cuvântul ăsta. are melodie, curge. "popa meu personal" are obiceiul de a diseca vorbele şi numele de localităţi. veneam cu maşina de la Reghin, ploua, era noapte şi el a început: pe-riş, de la ce vine? de la perişoare (mă plictisea de numa), nuuu, de la pere, gor-neşti, adică dai din goarnă, nuuu, suflii în goarnă, mare fâs domle, so-vata, ia să te văd, unde so fript mama cu tata, vaaai, pic de ruşine nu ai! zău! acceleraţia la maxim să te duc acasă om dăştept. precum spuneam toţi sunt normali numai eu mi-s cu lioca. li-o-ca vine din cheful meu de a face mişto de oamenii care se cred mai importanţi decât furazolidonul în diaree.

dar nu e chiar aşa. uneori nu pot decât să gândesc ceea ce ar trebui să zic. fac o faţă de om serios şi ascult tone de tâmpenii. şi parcă aş fi o pernă care absoarbe mii de cuvinte şi idei care mai de care mai aberante. pentru că ştiu să ascult. cică... de fapt canci. nu am curaj să urlu. nici să întorc spatele şi să-mi văd de drum. nici să spun, taci că mă oboseşti. so, ce-mi place să vorbesc cu tine . hai mă, zău...

aş vrea să mă fac roşcată, defapt arămie, irish-scotish din ăla, culoare de whisky pur. gata, nu mă mai tund. la vară mă fac roşcată. poate îmi trece până atunci.
toţi vorbesc, toţi...Doamne, ce-am obosit!

îmi place că de vreo două ori pe an pot să tac cu tine

al doilea somn

2011-01-12T09:06:00.004+02:00

toate cuvintele mele se pierd. se topesc în zadarul zilelor monotone. acelaşi traseu până la servici. aceleaşi curbe şi gropi. aceeaşi cafea în aceeaşi cană. vârsta plictiselii. şi al sentimentului că ceva extraordinar se va întâmpla, dar eu nu voi fi acolo.
de ce îmi fac planuri doar pentru că e ianuarie? nu e totuna dacă le fac în octombrie sau mai?
îmi vine să strâng pumnii şi să sfărâm buchetul ăsta nenorocit de vise. să le aud cum trosnesc ca un mănunchi de frunze uscate. atunci când ai aruncat cu sticla de bere după mine îţi duceam un buchet de frunze. era o toamnă frumoasă. nu m-ai nimerit. sticla s-a spart de perete şi cioburile le-a măturat ea mai târziu. mă iubeam aşa naivă. atunci...pe tine nu te iubeam dar nici nu te uram. era doar sex şi plictiseală. dar o plictiseală mai dulce, tremurândă, ca un fior de plăcere.

degeaba visez la cabana micuţă, ascunsă în munţi, la focul din şemineu şi mirosul de lemne arse, la cana de tablă cu whisky, la măsuţa de lângă geam cu cărţi şi un laptop pe care să scriu, la liniştea pătrunzătoare, la ochelarii pitiţi printre pagini, la mine împăcată privind flăcările, la tabloul cel gri cu un punct roşu sângeriu, la un timp în care minutele s-au oprit...degeaba visez.
voi ajunge acolo şi nu voi mai avea nici o idee, paginile mă vor aştepta albe, virgine. ironic.

ceva extraordinar se va întâmpla, dar eu nu voi fi acolo... zâmbeşti cu jumătate de faţă, şi plângi cu cealaltă jumătate. per total eşti perfect. per total totul e perfect.

primul somn

2011-01-11T09:02:00.004+02:00

mi-e somn. foarte somn. de două ori era să-mi vărs cafeaua în poală. şi ceaţa asta îmi curge pe retină ca o perdea de regrete. mi se întâmplă din nou lucruri ciudate. nu înţelegi, n-ai cum. zilele răsuflă uşurate după agitaţia sărbătorilor. ai sunat. ce era să-ţi spun, decât... lasă. fiecare om are o poveste. tu ai sute de poveşti. mai demult le ascultam, acum le ghicesc. nu mă mai opresc pentru cuvinte. sunt multe şi zboară haotice. nici ele nu se mai înţeleg. încetineşte. derapezi. lumea se satură de anotimpuri. va rămâne doar un anotimp. totul se simplifică. slow down!

am reuşit să-mi beau cafeaua fără să o vărs. nais. poate reuşesc să ţin ochii deschişi pentru treburi cotidiene. cândva voi dormi. un somn adânc şi odihnitor. indiferent de oră. mă voi trezi lucidă, odihnită, fără cearcăne creionate în gri albăstrui. şi voi zâmbi mulţumită că eşti. şi atât.

ceaţa asta...înger şi demon. o dualitate pe gustul meu.

wishlist

2011-01-09T01:50:00.003+02:00

vreau să fumez iarbă de ziua mea. vreau să fiu egoistă. vreau să râd mult. vreau să mă îmbăt cu oameni faini şi să mă dezbăt singură. vreau să stau la poveşti până se crapă de ziuă şi să nu ajung la nici o concluzie. vreau să înot noaptea în Vamă. vreau să stau de Sânziene în iarbă şi să ascult Pink Floyd. vreau să mănânc peşte din ăla super veninos, nu ştiu cum se cheamă. vreau să ajung în Japonia. vreau să scriu un roman erotic. vreau să îmi fac unghiile cu un homosexual. vreau să particip la un vernisaj şi să mă îndrăgostesc de pictor. vreau să pierd o noapte şi o zi pe tren cu cineva drag. vreau să scriu despre ce nu s-a scris până acum. vreau să mă îmbrac în costum bărbătesc şi să mă plimb prin Paris. vreau să mă rătăcesc într-un oraş străin toamna. vreau să cunosc un yoghin într-o cafenea....

mai vreau multe :)

therapy session

2011-01-09T00:25:00.006+02:00

"o iubeşti mai mult pe ea, recunoaşte!"
"doar de mai multă vreme..."

te caut. tu, orişicine. îmi închipui că eşti undeva, şi ţelul vieţii tale e să mă asculţi cu ochii mari şi miraţi, să-mi răspunzi cu iuţeala minţii tale şi să îmi mângâi faţa cu blândeţea unui bunic. poate vom termina o butelie împreună, ne vom îmbăta şi dezbăta într-o mansardă mică, când ploaia se scurge pe geam fără frică. vom fuma o ţigară doar, iar rotocoale de fum vor dansa în zadar, aşezându-se prea târziu în negrul părului tău. îţi voi zâmbi cu grimasă timidă, iar tu, vei fi zeu, unic şi minunat, vei mai rupe un băţ de chibrit, încurcat. vrei o cafea, mai vrei o ţigară?

o lume din hârtie creponată, un origami în colţuri răsucite. tu, orişicine, dimineaţa dispari. îţi iei haina de timp, roasă la mâneci şi papucii zdreliţi de drum şi pleci. când cafeaua sfârâie în ibric eşti departe. lumea îşi continuă plimbarea prin labirint. în fiecare zi, ieşirea e tot mai aproape, doar că tot în fiecare zi se face tot mai noapte... life is orange, am mai zis-o

dacă mă întrebi pe mine tot rahatul ăsta merită un delete...

când nu transmiţi nimic, scrii degeaba, ui aşa!

2011-01-06T11:25:00.005+02:00

de două zile citesc gândurile cuiva, rătăcite pe un site pe care scriam şi eu mai demult. îmi vin bine gândurile acelea. sunt calde şi reci deopotrivă, sunt seci şi zemoase, juisante, sunt ca o palmă peste un sărut sau un sărut peste o palmă, deşi nu e totuna. avem timp să căutăm, să ne pierdem şi să ne regăsim, avem timp să ne uităm şi apoi să ne reamintim. "la mulţi ani!" câteodată înseamnă doar la mulţi ani, aşa cum mi-e dor de tine poate fi un clişeu prea ieftin şi prea uşor oferit. ce te faci când dorul doare, când te uiţi în ochii cuiva şi îi simţi nefericirea ca un junghi sfârtecându-te? căcaturi universale. ce te faci? tragi aer în piept şi whiskey pe gură, te strâmbi în oglindă până te pufneşte râsul, te tunzi, îţi cumperi un parfum dulce şi ulei de migdale şi apoi dai un telefon cu cea mai mieroasă voce pe care o ai şi spui "la mulţi ani, ce faci, mi-a fost dor de tine".

eşti fericit? uită-te adânc în tine, cuprinde-ţi cel mai întunecat hău, uită-te în străfundul fiinţei tale şi încearcă să răspunzi. fără căcaturi siropoase, fără filozofii, fără măşti, eşti fericit? ha?
am să mă împac cu frigul celei mai geroase ierni...pentru că nu mai vreau nici o poveste. viaţa e doar ceea ce e, nu ceea ce visăm cu ochii beliţi în soare. btw, sunt mioapă şi am senzaţia de nisip în ochi.

oferta zilei: un consult oftalmologic gratuit. poate voi reuşi să văd ce culoare au visele. dacă nu, măcar îmi trag nişte ochelari mişto peste un machiaj cu rimel rezistent la apă.

Şîslivava rajistva!

gând de 2011

2011-01-04T13:02:00.002+02:00

Johny Walker şi Jack Daniels...cuvinte rătăcite în timp, umbre şi lumânări pe treptele şubrede, siluete în mişcare, priviri timide, zâmbete, dialoguri răzleţe, râsete.
am obosit. ochii mei au obosit, cuvintele mele au obosit, paşii mei au obosit. mă scufund în albastrul catifelat al nopţii, mă las purtată pe aripile isterice ale unui timp epuizat, mă opresc într-o secundă ce nu aparţine nimănui. o secundă orfană în crusta ascunsă din pragul anilor. şi pufnesc în râs. râd toate rătăcirile mele, îmi râd neajunsurile şi frământările, râd peste cuvinte şi peste semnele de întrebare, râd peste tăceri şi peste urlete, râd. pentru că sunt doar o secundă şi pot să nu mai fiu nimic.
îmi doresc egoism, îmi doresc să mă întorc în mine, să mă privesc, să mă ascult, să mă înţeleg, îmi doresc să mă împrietenesc cu demonii mei, îmi doresc să fie simplu şi firesc, să fiu simplă şi firească, să pun măştile jos, carnavalul s-a terminat, să mă arăt aşa cum doar cuvintele mă văd. îmi doresc bucurie, să râd chiar dacă uneori cu lacrimi dar să râd, să râdă sufletul în mine, asta îmi doresc de la 2011, şi egoismul meu ţine doar până la sufletele dragi mie, cărora le doresc tot binele şi toată bucuria din lume...şi linişte, o linişte ca un fulg inocent ce cade încetişor pe o pleoapă de copil!

...şi în faţa mea e marea, e cerul, e infinitul, în faţa mea e timpul ce mă va învăţa ce e înţelepciunea, mă va opri atunci când trebuie să cuget, mă va împinge atunci când îmi va lipsi curajul, îmi va da răspunsuri la întrebările esenţiale şi putere atunci când vântul bate din faţă. în asta cred acum la început de 2011. şi în bucurie, neapărat!

Sărbători fericite!

2010-12-27T10:40:00.003+02:00

lumea se mişcă prea repede. îmi trebuia o clipă pe care s-o adulmec ca pe un parfum, să mă cuprindă, să mă învăluie. să mă opresc în mijlocul vârtejului şi să dansez. să îmbrăţişez timpul care mă ameţeşte rotindu-mă în cerc. să-mi prind capătul şi să închid parantezele.

îmi trebuia un alb care să se aştearnă peste speranţele mele. să îngheţe disperarea şi fluturii să ningă peste visul meu.

îmi trebuia o muzică cu note moi. o armonie de clinchete cristaline. clopoţei ce vestesc bucuria. îmi trebuia...

şi magia s-a produs. e luni şi am supravieţuit. şi câte zâmbete s-au strâns în cercul meu perfect. şi nopţile s-au colorat în albastru adânc. şi cuvintele s-au oprit, nerostite.

de fapt vroiam să vă urez "SĂRBĂTORI FERICITE CU ZÂMBET ŞI BUCURII!"

şi ninge atât de frumos şi toate războaiele se opresc într-o uimire inocentă. şi poate că-mi voi regăsi clipa printre fulgii nebunatici. zăpada se aşterne cântând cel mai frumos colind, speranţa !

nopţi

2010-12-22T23:11:00.006+02:00

mă opresc încremenită. ce s-a întâmplat cu lumea? toţi aleargă, dau din coate, împing cărucioare cu rahaturi de consumat. majoritatea made în China. ba nu, au şi cârnaţi de Pleşcoi şi bere Azuga. şi urlă. se înjură. se înghesuie la raftul cu vanilii, apoi la ăla cu rahat. băi, n-am luat lavete, fugi şi ia nişte unt, da din ăla mai bun. lui gicu i-ai luat ciorapi? vezi că sunt la set, 10 ciorapi la trei lei (cred că-s gata găuriţi, să nu te mai chinui, până creşte unghia prin şoseată vine vara, astea-s ştoc, zece la trilei). veto, vezi că nu mai avem muştar, şi dacă tot eşti acolo ia şi un sos de-ăla de pizza, şi scobitori să nu uiţi. iote frate ce se împinge, stai madam că este pentru tăţi!
coate, cărucioare la formula 1, înjurături, stress, grabă, agitaţie.

ce se întâmplă cu lumea?

curăţenii, frecături, spălaturi, aspiraturi, şters de geamuri, frecat de faianţă, mnezăii ei de păianjen, mopuri, bureţi, domestoase, ajax, pronto, lavete, răţuşti de făcut apa albastră (că parcă dacă e albastră şi rahatul e romantic) apoi dă-i cu mirositoare, vanilii, scorţişoare, pufuri, lumânărele, beţigaşe parfumate, uleiuri aromate, potpuri, tot felul de miresme.

apoi vine bradul, oare să-l facem roşu, sau auriu, sau vişină putredă, sau albastru electric, sau alb cleştar, sau roz zaharisit, sau galben de icoană, sau ocru, sau whatthefuck? vişină cu auriu şi o ţăr de bordo, na.

şi apoi începe marea găteală. prăjituri, răcituri, piftii, sarmale, ciolane, ficaţi umflaţi, colesteroale ieşite din comun, trigliceride expandate, cârnaţi, hrean, maioneze, sarmale iară, şi iară, trifermenţi, vinoase, ţuicane, cozonaci, iar vinoase, iar sarmale, greţuri vărsături, o portocală. şi totuşi dă să gust piftia, na bine două sărmăluţe da mici, spriţ, sec, demisec, mangă...amin

în fiecare an zic că nu suntem normali. pentru că nu suntem. suntem o societate bolnavă. ingurgităm tot. şi viaţa şi timpul şi lucrurile simple care contează cu adevărat. le vindem, le cumpărăm, le halim să ne umplem maţul de satisfacţia ingurgitării, şi apoi murim.

şi scoţându-mi mâna din varza murată, m-am oprit o clipă (că puţea de numa) şi m-am gândit că de fapt noi uităm adevăratul spirit al Crăciunului. uităm să preţuim omul de lângă noi, uităm să ne oprim în faţa unui zâmbet inocent, uităm să dăruim căldură şi afecţiune, uităm să credem în magia unei clipe, uităm să iubim, uităm să râdem, uităm simplitatea, uităm culorile, uităm să trăim ...uităm de noi, de voi, de ei, de toţi. păcat, timpul ştie doar o singură direcţie şi aia nu e în favoarea noastră. dar şi pe asta o uităm.

şi e deja miercuri spre joi, şi nu pot să scot putoarea asta de varză şi mi-e somn, şi blatul a ieşit ca naiba, şi mâine e o nouă zi, şi tare aş vrea să fiu acum într-un loc liniştit, să beau un "coniak" şi să miroase a cireşe coapte şi a foc, şi poate să cânte o muzică faină şi liniştită. şi să vină o pace care să se coboare încet, cu paşi rari în sufletul meu, şi spre dimineaţă să adorm...

marţi. black dress tango...

2010-12-14T23:38:00.006+02:00

de fiecare dată când încep să scriu mă străduiesc să-mi scriu în primul rând mie. sunt cuvinte şi rânduri dedicate viitoarei mele bătrâneţi. vreau să citesc peste ani şi să-mi amintesc exact sentimentul trăit. ce-am simţit, ce culori erau în jurul meu, ce gânduri mă umpleau şi câte semne de întrebare îşi căutau răspunsul atunci când scriam.
umblă vorba că marţi trebuie să scriu. e aproape miercuri deja dar nu am energie să mă contrazic cu nimeni. să fie clar, sunt rânduri de marţi.
începe cu o cabană. plăcută. cunoscută. cu multe amintiri. el făcea omletă pe plita de la grătar. ouăle se scurgeau pe margini. picura omletă pe jar. era haios. râdeam mult. era noapte şi linişte. toţi dormeau. "ţi-e frică?", "nu. de ce mi-ar fi?", "nu ştiu, de noi, de mine, de ei..." zâmbea .
din toate astea n-am înţeles de ce câinele ne mânca ketchupul?! şi de ce ne trebuia ketchup la omletă prăjită?

a fost o vreme când îmi studiam visele. poţi să le memorezi şi să ţi le aminteşti în momentul trezirii. mai mult, poţi să reiei de unde ai rămas dacă te trezeşti şi adormi la loc. e doar un pic de exerciţiu. mi-am reluat visul. câinele mânca din ketchup. el zâmbea. "e mai interesant aşa". mă rog...

apoi au urmat o înşiruire de cuvinte: paranormal, accident, destul de rău, vărsătorii, nu vă înţeleg, prieteni, drog, struţ, rochie neagră, Coco Chanel, n-avem, poveşti, concert, vin fiert, strepsils, noapte bună....
cam în ordinea asta.
fiecare cuvânt e un colţ îndoit de fotografie veche şi îngălbenită. o frântură sugestivă, o zărire cu colţul ochiului (stâng). ceva ca un ciot de picior după care şti exact că vine un cerşetor zgribulit care zilnic repetă acelaşi text "ajutaţi-mă să iau o pâine la copii". de exemplu.
morbid. mai era şi morbid, între rochia neagră şi Coco Chanel.

şi am minţit. zâmbind. just like a little black dress tango...

marţi-iar marţi

2010-12-07T22:49:00.003+02:00

oricât de rău ar fi, oricâtă umbră şi crepuscul, oricâte insomnii şi zbateri, lacrimi şi isterii...omul se obişnuieşte repede. de-i fericire, de-i necaz, de-i monotonie, după fix şapte zile minunile se scurg ca acuarela de pe un tablou plouat.
uneori, îşi mai aruncă ochii în neant, privirea mai caută înfometată vreun curcubeu să se caţere pe burta curbată de culoare, gândul se mai agaţă de câte o amintire dar omul simte cum toate puterile îl lasă, se predă încet, nimic nu mai poate să-l uimească. s-a obişnuit cu durerea, cu falca aspră şi rece a răului, cu muşcătura nemiloasă a dinţilor de păcat, lumea se închide într-un cocon prematur de tăcere...

nu suport privirea de peşte mort, ochii umezi şi spălăciţi. nu-mi place teama de cuvânt şi muţenia aia tâmpită când ai spune dar nu mai vezi rostul, şi stai şi priveşti în gol ca o balerină de porţelan paralizată în timpul dansului. nu-mi place abandonul, atunci când lupta se opreşte brusc mâncată de vie de viermii ce muşcă nesătui din viaţă. nu-mi place zâmbetul ăla mieros, când nu-ţi găseşti cuvintele dar ştii că undeva ele te găsesc să te ia la mişto. nu-mi place când mă obişnuiesc cu toate rătăcirile mele, când nu mai zbor doar mă târăsc în praful infect de sub ceea ce ar fi trebuit să fie paşii mei, dar defapt sunt morţile mele de zi cu zi. nu le suport. nu mai sunt eu.

aştept o zăpadă albă şi rece. o ninsoare ce să acopere tot pământul. să-mi ningă pe ochi, pe suflet, pe gene, uşor ca un dans, suav ca o lene...

marţi-iar marţi mă gâdilă-n vene.

sâmbătă

2010-12-05T00:42:00.002+02:00

amintiri din epoca de aur:

aurora
pepsi familial
gumela
creveţi
parizer apos
unt şi mai apos
pâine neagră la cartelă
lapte în sticle de lapte cu capac de staniol
conservă de oase de peşte în apă
marmeladă
guş
şapte pietre
ţări-oraşe
elastic
seringi de sticlă
cutii de metal de sterilizat seringi de sticlă
"nici o masă fără peşte"
rumba
işler
fructo
nimic
omagiu
cordeluţe
comandant de detaşament
scânteia
corina chiriac şi mirabela dauer
album duminical
întuneric
frig
frică
şoapte
europa liberă
pereţi cu urechi
vecini curioşi
nea nicu de la partid
ceapeu
cules de sfeclă
soljeniţîn
ocnaşi
egalitate
uniformă

cumpăram beculeţe de pus pe geam, instalaţii de pom de Crăciun, culori, globuri, beteală, podoabe. culori. când cumperi atâta culoare nu poţi să descrii întunericul decât povestind bucăţi trăite, fărâme de timp smulse din copilărie, imagini cenuşii, spălăcite. a fost odată când în loc de Kinder mâncam marmeladă, când vedeam caşcaval doar la televizor, când Moş Gerilă ne aducea câte un măr şi un biscuite Bucovina, când viaţa gonea în vagoane de tren mucede şi reci, când timpul se aduna în epoci de aur, când lumina era doar un bec gălbui de pe casa scării, când până şi visele erau palide şi şterse ca lolek şi bolek în imagini cu purici, când luna se număra în cartele de pâine, când toamna asuda la cules de sfeclă iar zăpada se murdărea de roţile maşinilor cu soţ o duminică şi a celor fără soţ cealaltă duminică. nimic nu se compară cu ce e acum. lumină, belşug, ţâşpe feluri de ciocolăţi şi salamuri, creveţi şi fructe de mare, arahide, fistic, banane, inele vaginale, săpunuri, apă de gură, sare de mare, tzatziki, ulei de palmier, beri de diverse arome, porci, pui, curcani, soia, feta, mozzarele, camemberturi, măsline, cărţi, audiobookuri, dvd-uri, blu-ray-uri, plasme, laptopuri, zâne, dive, cereale integrale, gemuri dietetice, ice coffe, tequila, tampoane cu aripioare, obeuri, colanţi anticelulitici, milka, moşi crăciuni la tot pasul, îngeri, beteală. o lume ghiftuită. o gură deschisă larg, o gaură în care se îndeasă tot belşugul, un hău. de fapt acelaşi gol, atunci erau bani dar nimic de cumpărat, acum sunt multe de cumpărat dar nu sunt bani. întunericul e acelaşi doar că am învăţat să nu mai avem frică.

"numai aceia ne pot înţelege, care au mâncat cu noi din acelaşi blid."

miercuri

2010-12-02T00:04:00.002+02:00

de ce nu m-am simţit român?
pentru că în România e frig. un frig care îngheaţă sufletele oamenilor. pentru că e foamete şi sărăcie. cerşetorii stau pe scările spitalelor. pentru că bătrânii nu au bucurii. nici medicamente. nici pensii decente. pentru că tinerii nu au şansă şi nici orizont. pentru că medicii nu au cu ce lucra. la terapie intensivă asistentele umblă din salon în salon după o pereche de mănuşi sterile. pentru că mamele nu au bani să le cumpere micuţilor luna de pe cer. şi nici măcar fructe şi vitamine. pentru că patronii aduc bani de acasă pentru plata dărilor la stat. pentru că angajaţii sunt nemulţumiţi şi frustraţi. salariile sunt reduse lună de lună şi sarcinile cresc. zi de zi. pentru că se vinde multă bere la pet şi seminţe şi se ascultă mult zgomot. pentru că maşinile bengoase au dreptul să calce pietonii şi să parcheze în mijlocul intersecţiei. pentru că tanti Aglaia de la RATB vorbeşte la mobil şi nu-i pasă de bătrânii care stau la coadă în frig şi ploaie. pentru că străzile au găuri nesemnalizate şi ţi se varsă cafeaua pe banchetă. pentru că ăia de au bani nu mai au nevoie de Dumnezeu. pentru că toţi ţin post şi înjură ca la meci. pentru că oamenii s-au săturat. pentru că ţara asta e condusă de analfabeţi şi de coioşi. pentru că nimeni nu are curaj doar probleme.
fasole şi cârnaţi de ziua României. cam asta merităm. o beşină sănătoasă într-o ţară bolnavă.

La mulţi ani, oameni!

luni

2010-11-29T22:57:00.004+02:00

trăieşti numai o dată dar e bine să fii tânăr de două ori!

gândeşte-te la o friptură perfect făcută, puţin în sânge, la un pahar de vin roşu sau o bere rece în halba aburindă, o salată mare şi un bol de cartofi prăjiţi perfect, aurii, rumeniţi la fix. na, şi asta zi de zi, câte zile mai ai. cam asta e căsnicia.
nu tu un peşte cu unt topit, nu tu o paella arsă de soare?
nu. friptură zi de zi. câte zile mai ai de trăit.
şi de unde să ştiu că ea e aleasa? friptura perfectă?
când eşti singur şi te masturbezi te gândeşti la ea.
uau! şi fără peşte? doar friptură? zi de zi?
nu te poţi masturba gândindu-te la iaurt. sau da?

trăieşti numai o dată. dar e bine să fii tânăr de două ori. think.

duminică

2010-11-28T22:06:00.004+02:00

cele zece minute ale mele pe muchia lucioasă a serii închid între paranteze o altă săptămână pocită. alb. foşnete. aer. oxigen. luptă. clipă. Dumnezeu.

mai sunt două zile din noiembrie şi nici o culoare nu reuşeşte să şteargă griul acesta apăsător. şi totuşi va mai fi răsărit portocaliu, va mai fi albastru orbitor, va mai fi roşu din inima florilor de mac. va mai fi noiembrie.

poate n-ar trebui să scriu acum. nu spun nimic. nu fac nimic. e un nonsens să aştern cuvinte goale. e ca şi cum aş bea mereu dintr-o cupă cu aer şi aş avea pretenţia să mă îmbăt. dar sunt cele zece minute ale mele, şi eu sunt o egoistă. până la urmă de ce simţim nevoia să ne justificăm gesturile? cui? pentru ce?
blogul ăsta e un burdihan imens în care îndes uneori cu furie, alteori cu detaşare, de multe ori cu sete toate şălatele vieţii. un burdihan care macină grohăind clipele mele. cranţ, cranţ. sughiţul ritmic de beţiv alienat mai rupe din monotonie. condimentele se presară anapoda, isteric şi fără o regulă culinară. plicuri întregi de vegeta de vegetat, scorţişoară cu sare din boscheţi, praf cu aromă de inutilităţi, sare de mare prostie, coajă de timp mucegăit, bucăţi de nucşoară cu lapte înfuriat, bule de vorbe în vânt...înşiruiri de cuvinte bizare. vid. mult vid. uneori

asta păţesc când scrisul doarme şi eu încerc să mă descurc singură...

miercuri

2010-11-24T19:57:00.003+02:00

da, noiembrie are un parfum aparte pentru mine. am sperat că voi scrie, voi fi inspirată, voi citi pagini frumoase, voi vedea filme cu greutate, vor zbura fluturii din mine şi toate astea în petece senine de culoare. n-a fost aşa. viaţa mă pune la respect. poate merit, poate ăştia-mi sunt paşii pentru zborul ce-o să vină. poate sunt în umbra unui înger care mă trage de urechi, prea trăiam în nori şi prea schimbam lumea în vise. zilele au trecut repede, pe mâine se anunţă frig, poate şi primii fulgi. mirosul de castane îngheaţă, frunzele paralizează în sclipiri sticloase. pâş, pâş, decembrie îşi lustruieşte patina de gheaţă...

m-aş opri. unele clipe atârnă prea greu, altele trec degeaba. toate au un rost doar că de multe ori ne dăm seama târziu. ne învârtim în cerc şi uneori pasul de dinainte prinde urma pasului de după. şi fiecare pas e o poartă spre necuprins. mi-e dor de inocenţă, sau poate sunt doar laşă.

îmi dau seama că toată vorbăria asta e doar o evadare, o mască, sunt eu în faţa mea. uneori pot să-mi plictisesc eul, imaginea mea în oglindă, geamănul drăcos din mine. şi dacă ajung să-l gonesc, mă voi rătăci. în momentele acelea de pericol tac şi îl privesc, doar tac şi doar privesc...şi lumea se opreşte pentru mine, cercul se închide şi fluturii dorm. apoi, un zâmbet reporneşte totul.

citesc Suflet tatuat de Raluca Sterian-Nathan. e un jurnal defapt. întotdeauna mi-au plăcut jurnalele. par atât de intime, o invitaţie la viol, o penetrare permisă. şi când te afli înăuntru din demon te transformi în înger şi nu mai există păcat.

ce vreau?
ce pot?
ce iubesc?
ce îmi convine?

ca să fii sigur de deciziile pe care le iei, e necesar să-ţi pui aceste patru întrebări. poţi să vrei lucruri pe care nu le poţi face, poţi iubi lucruri sau oameni care nu îţi convin...

luni

2010-11-17T22:41:00.002+02:00

din toată urâţenia săptămânii trecute mi-a rămas doar sclipirea lui Modigliani. am revăzut filmul, ochii, muzica, pasiunea, şi mă gândeam în şoapta gândului meu că dintre toate iubirile din lume cel mai puternic foc ne arde atunci când iubim iubirea în sine...

muzica asta ...

miercuri

2010-11-17T21:41:00.005+02:00

mă enervează la maxim când oamenii uită să fie umani. când se rutinizează în slujbe care îi transformă în roboţei, când fac totul mecanic şi nu mai gândesc deloc, când trec pe lângă tine ca pe lângă un stâlp şi nici nu ridică privirea, când tu te faci mic, mic şi încerci să înţelegi iar ei sunt atât de mari încât nu au înţelegere. mă lovesc zilele acestea de tot felul de roboţei din ăştia cu halate albe, scobite, cu priviri grave şi aruncate oarecum peste capetele celor de rând. sunt dumnezei întorşi cu spatele, sunt atotştiutori umblători accidental printre oameni, sunt o greşeală, un defect, de sistem, de ţară, de societate, de căcaţi. sunt oameni neoameni.
nu au timp să trateze pentru că au socoteli, nu au chef să trateze pentru că au prea multe titluri pe ecuson, nu au suflet pentru că au bani şi-şi cumpără înlocuitori, nu au zâmbet pentru că nu ştiu să se oprească o secundă ...
nu vom fi niciodată o ţară civilizată pentru că avem cancerul în noi, în societate.
totul se cumpără. totul. mi-e scârbă, şi mai scârbă îmi e că nu rezolv nimic, că stau, privesc, urlu şi-atât. mare fâs.
şi vreau şi eu să văd o reţetă pe care să scrie în loc de algocalmin, câte o doză de zâmbet de trei ori pe zi, şi o vorbă bună la nevoie. zău, roboţeilor v-aţi virusa complet dacă v-aţi opri o secundă la patul unui suferind şi l-aţi întreba dacă vrea un pahar cu apă?

şi acum nu sunt tristă, sunt doar golită de frumos şi furioasă. avem o ţară de căcat!
şi ce te costă să fi uman? suferinţa e parte din om, ignorarea ei însă e iad.

ps: acele puţine excepţii se exclud. ştiu că sunt şi oameni oameni, sper să mai rămână şi în ţară vreo doi.

luni

2010-11-15T23:02:00.003+02:00

uneori mă cuprinde din toate părţile o dezordine nefirească. nimic nu e la locul lui doar capete de puzzle nepotrivite. mă absoarbe o neputinţă abisală şi rece. mi-e frică şi-mi vine să urlu, sau să fug. departe, un departe care să mă rupă cu totul de realitatea mea. aş vrea să mi se ordoneze planetele, să mi se potrivească fiecare piesă din puzzle, aş vrea să uit o vreme, să mă şterg din filmul ăsta neputincios. câtă suferinţă poate omul să ducă în cârcă, şi câte inimi bat anapoda. cineva spunea zilele trecute "nu-mi doresc fericirea doar să nu sufăr". m-am gândit mult la ce a spus şi am găsit ceva foarte profund, o taină, un gând pe care cu cât încerci să-l descurci te trezeşti în alte vrăji şi mai tainice. suferinţa e durabilă, poate fi insuportabilă, pe când fericirea e doar o bătaie de aripă, e doar o clipă atât de scurtă că nici măcar nu o percepem decât după ce a trecut. am dus discuţia asta la margini nebănuite, am întors-o şi am răsturnat-o în fel şi chip. fericirea e percepută diferit în funcţie de gradul de suferinţă prin care trece omul. şi aşa am ajuns la concluzia că pentru un constipat un scaun sănătos poate fi fericire. ha, ha, era adânc în noapte la ceasuri cu mult vin şi vorbe necoapte.

şi în toată dezordinea mea întotdeauna mi se aruncă o ancoră de care să mă mai ţin o secundă-două, şi în acele momente mă gândesc că mă atinge domol o aripă de fericire, că totuşi o simt, e pe aproape...

mi-e frică de mor şi totuşi râd cu poftă şi parcă n-aş da clipa aia de fericire pe certitudinea că nu voi suferi. poate doar odată în viaţă pot să zbor atât de sus încât să-mi ţin îngerul de mână!

joi

2010-11-11T09:20:00.002+02:00

vorba unui prieten, nu poţi să te extragi când timpul te absoarbe în vâltoarea lui. şi nu poţi, aşa e. să ne liniştim. cum? atâtea fire se înnoadă în jurul nostru, ne ciocnim de situaţii, aruncăm vorbe, aşteptăm, acţionăm. uneori atingem cu zbuciumul nostru alte persoane, şi deşi noi mergem mai departe ele se opresc şi se minunează, doar că noi nu vom şti niciodată. alteori vorbele noastre au ecou în tăcerile celuilalt, dar nici asta nu ştim şi gargarizăm mai departe. nu ne putem linişti şi basta. ardem pentru că ne place focul ăla care ne pune aripi, ne dă avânt să mergem mai departe, ne îmbată şi ne urcă în caruselul ameţitor al vieţii. ne dă euforie şi zâmbet, ne dă bucurie peste toate regretele ce ne umbresc existenţa. Crash. întotdeauna îmi amintesc de filmul ăsta. descrie pânza asta de păianjen foarte bine, ciocniri întâmplătoare care pot fi definitorii în multe cazuri. suntem un program updatat sistematic, suntem piesele unui mare joc. amăgiţi cu puterea liberului arbitru, îmbătaţi cu doze mici de putere iluzorie. Crash. şi nimic nu mai e ca înainte. nada. niente. oricât vrei să porneşti din nou, să te resetezi, nu poţi. cu tot cu liber arbitru. o mutare greşită şi din rege ajungi pion, sau nebun. sau invers. ha, cineva acolo sus e mare jucător de şah.

şi ce dacă scriu toate astea? şi ce dacă le gândesc întocmai? şi ce dacă le rostesc cu voce tare? şi ce dacă fac mişto de toată zvăpăiala asta ameţitoare? şi ce?
nu poţi să te extragi când timpul te absoarbe în vâltoarea lui. Crash. lasă lucrurile să curgă firesc. mare tâmpită sunt! de luni până joi îmi trebuie să-mi dau seama şi de joi până luni să uit. şah-mat...

weekend

2010-11-08T08:16:00.002+02:00

what a weekend! vineri concert, sâmbătă concert. în cadrul festivalului de film Alternative 18, în Tg.Mureş au poposit printre alţii şi Marcian Petrescu şi Trenul de Noapte. o trupă de harmonic-blues avându-l în frunte pe cel mai bun muzicuţist din România, şi vă spun pi cuvânt că aşa este. m-au uimit cum o dădeau ei pe blues prin toate regiunile, inclusiv Brazilia şi Cuba. sâmbătă, aceeaşi trupă a concertat în Reghin, la Club David. atmosfera a fost mai destinsă, ei au cântat cu dăruire până la două noaptea. mi-a plăcut, e o muzică faină, plăcută. ui, aici

ps: piesa asta de origine cubaneză mi-a plăcut în mod deosebit. plânge muzicuţa aia peste toate lumile, şi ajunge la noi tocmai dintr-o dugheană cu fum şi miros de rom.

joi

2010-11-05T09:48:00.002+02:00

ups. joia mea nu a avut cuvinte. a rămas albă ca o zăpadă virgină pe coama unui deal. mi-e dor de zăpadă, de mirosul ei, de strălucirea ei. de frigul acela sănătos care îngheaţă parcă tot răul din noi şi din jurul nostru. ne purifică prin fulgii ameţiţi de dans, licărind în bătaia vântului. mi-e dor de serile geroase, de cărările măturate în zadar din calea viscolului, de luna mândră de alaiul ei de luminiţe, de îngeri...

nu mi-e dor de bufnituri, de derapaje, de maşini care nu reuşesc să urce dealuri şi se proptesc în gardul meu, de emoţia pe care o am cănd coborâm dealul, se opreşte nu se opreşte, uneori parcă maşina e o sanie. dar, be atention, anvelopele de iarnă vor fi obligatorii din noiembrie până în martie. numai că până vor învăţa organele să le deosebească pe cele de iarnă de cele de vară, iaca, vom merge deja la vama veche :)

şi mi-e dor de mirosul de vin fiert, de clopoţei, de senzaţia aia de moleşeală care mă cuprinde când intru din ger la căldură, de emoţii...

nu mi-e dor de agitaţia din magazine, toţi cumpără ca apucaţii, împing coşurile mari, se împing unii pe alţii. miţiche, ce zici să facem bradul roz? pune şi cârnaţ din ăla ştii că la mamaia îi place, vai, şi doo conserve de ton, uite sunt al ofertă...nu, nu mi-e dor de societatea asta de consum. ce bine că stau pe deal, departe de oraş, la marginea pădurii, într-o oază de linişte!

astea sunt un fel de cuvinte de joi scrise vineri. o prelungire de gând. ca şi când iei un colţ de ciungă între degete şi tragi şi tragi să vezi până unde se întinde. am lipit-o de monitor, ce fain, am un pod între mine şi tehnică :)

miercuri

2010-11-03T22:26:00.003+02:00

io nu pot să nu mă minunez! te scoli dimineaţa cu faţa la pernă. te îmbraci. nu găseşti o şosetă, apoi părul îţi stă ca după lupte cu capul în armata adversă. faţa ţi-e aşa, o boţeală. nu ştiu ce e aia dar sună fain. ţi se rupe fermoarul de la cizmă tocmai când dai să te încalţi. bineînţeles că din grămada şifonată de eşarfe tocmai aia neagră cu vişiniu nu e. pulPa mea! nu mai poooot! ziua începe strâmbă ca o faţă de babă sau un cur de moş. nimic nu merge. nimic. la job ca la job. scârbă şi linişte. mă irită inelul nou. îl dau jos. e un jeg. mare, cu forme futuriste şi dintr-un material de căcat. pleu. am dat 15 lei pe el la peninsula ca cică era făcut manual. să ne înţelegem, nu din ăla făcut de picioarele cuiva. ăsta era manual. când îmi trece iritaţia o să-l mai port. mi-e foame. mănânc pufuleţi. sunt singură şi mă mir. uneori mă mir de mine. ce fac aici, ce stau ca o mută şi mănânc pufuleţi. alţii la ora asta mănâncă sushi în vreun local fandosit. şi au poşeta asortată cu cerceii. şi au păr lins şi strălucitor, şi au şosete la fel şi eşarfă potrivită. şi parfumul lor miroase încă de te ia cu leşin, şi au portochelar de soare, şi suport de cărţi de vizită, au şi cărţi de vizită. şi au telefoane cu swarowski şi inel de aur alb care nu irită, lucrate manual. şi au fond de ten din ăla care acoperă fundul de moş şi chiar şi faţa de babă. iau două creioane şi mănânc pufuleţii cu beţigaşe. doi mi scap în poală şi mă umplu de praf de mălai. fain. îmi bag un pufulete în cafea că seamănă cu sosul de soia. gustul e oribil. caut un şerveţel în geantă dar mă aleg cu o factură veche şi mototolită. era scadentă în septembrie. o arunc.nu mai mănânc pufuleţi. miros a şoareci morţi.
ce de căcat a început săptămâna asta. cred că şi tocul mă lasă...ce zi! ce zile!

şi cine s-ar fi gândit că la final de zi zâmbesc? trei oameni îmi spun "mi-e dor de tine". şi eu îi cred. pe toţi trei. şi mie mi-e dor de ei. na, eleganto de la sushi, te-ai prins? şterge-ţi botul şi circulă...
uneori viaţa mai zâmbeşte şi unui inel de pleu. făcut manual, să ne înţelegem!
şi mă culc zâmbind, ce minune!

marţi

2010-11-02T21:33:00.007+02:00

Trei ceasuri rele. În direct. Uneori parcă şi Dumnezeu plânge amarnic în braţele mele. Dimineaţa voi avea ochii roşii şi bulbucaţi ca o broască. Buzele uscate şi nasul borcănat. Îmi spun că sigur e o reacţie normală a organismului. Prin lacrimi elimini toxine. Îmi vine să pun un punct mare şi să încep un rând nou. Apoi îmi vine să râd. Ce tâmpenie! Când a avut organismul meu reacţii normale? A, şi am ras o tablă de ciocolată. Sigur îmi lipseşte cromul. Săracul copil! Uneori suntem prea singuri. Fiecare oftează în perna lui. Mă simt rău. Mâine e prima zi din restul vieţii mele. Scriu pentru prima dată de pe telefon. Tehnica mă uimeşte şi umileşte în acelaşi timp. Sunt un fel de Meg Ryan răcită, în filmul ăla cu mailu. Stăm în cutiuţe construite de firme din topul firmelor. Ne plantăm flori de sezon şi ne împodobim curţile cu bostani şi zâna toamnei. Ne tundem gazonul perfect. Fiecare cutiuţă trebuie să emane iluzia unei fericiri ideale. Muşc din măr şi trezesc viermişorul din miez. Suntem prea singuri. Seara înainte să ne cufundam în vis. Dimineaţa mă voi strâmba în oglindă...trei ceasuri rele tocmai s-au dus în pustii.

luni

2010-11-01T19:48:00.004+02:00

e noiembrie deja. privesc flacăra mica de forma unei lacrimi cum îşi tremură firav ruga dintr-o lumânare. mă gândesc la cei pe care i-am iubit şi îi mai iubesc cu toate că nu le-o mai pot spune. s-au dus. în lumi străine şi îndepărtate. zâmbesc probabil de undeva, făcând să mai tremure câte o stea pe colţul înlăcrimat de noapte. dar lumea îşi continuă suflarea adâncită în robia zilelor. tentaculele unei vieţi ne sugrumă şi ultima suflare. uităm. mormintele se umple de iederă, de viermi, de singurătate. ultima floare a fost o margaretă. ultimul gând, un miros de dovleac copt. azi, cimitirul arde în lacrimi de foc, crizantemele râd în culoare, frigul mă gâdilă sau mă pişcă de nas, noiembrie se îneacă cu soare.

sunt tristă, ştiu. şi uneori îmi revărs tristeţile pe pagini virgine. cuvinte. atât. condeieri de destine. şi acum mă gândesc că ar fi cazul să termin. ruga lacrimilor mici de foc. lumânări multe şi vii peste suflete ce privesc înspre noi din infinit, din umbra mormintelor gri...

şi să nu închei în tonul acesta de cavou vă scriu cu deosebită ironie că azi lângă fiecare cimitir au înflorit buchete de garcea în uniformă. să păzească ce? ordinea buei. să nu se înghesuie prea tare unii peste morminte, să nu se producă o ambuscadă sau o panică isterică "fugiţi, vin hoţii de crizanteme" . bravo, uite organele care ies din matcă să ne păzească liniştea. dar nenea poliţai dacă s-ar putea să vă jucaţi cu fluierul mai încolo, noi totuşi vrem un pic de linişte, să nu ne atingă şi-aici larma vieţii. dacă se poate. mnu, mă rog just try. aveee maria

http://www.youtube.com/watch?v=2bosouX_d8Y

vineri, sâmbătă, duminică

2010-11-01T09:25:00.002+02:00

un weekend fără televizor şi fără internet. un alt experiment. cum ar fi dacă? n-am murit, am dormit mai mult, am citit mai mult, m-am plimbat mai mult. mi-au lipsit filmele, recunosc. ştirile şi politica nu. nici măcar ora exactă. e fain să te ghidezi după soare, după umbre, să nu te intereseze timpul la minut, doar aşa aproximativ. şi soarele ne-a răsfăţat zilele acestea. parcă ne spunea luaţi din plin că voi lipsi o iarnă întreagă.
n-am scris trei zile, rupând ciclul de every day must have something to say. noiembrie e luna mea. sper să mă inspire aşa cum a făcut-o şi până acum...

ps: nu, n-am intrat în nici o sectă doar că am uitat să plătesc factura de romtelecom :) şi voi dragi furnizori de programe benefice clienţilor numai vineri puteţi să mă debranşaţi. nu joi, nu miercuri, nu marţi. vineri, să fie weekendul ca lumea. thanks a lot, tuţiguranilor!

joi

2010-10-28T22:37:00.004+03:00

soare şi frig. culori. fereastra portocalie cu reflecţia a doi sori. ultimele muşte ameţite şi tolănite pe marginile pereţilor încălziţi. undeva o dâră de fum. pădurea înţolită în acuarelă. cafeniu zbârcit în galben. galben amestecat cu roşu tămâios. apoi iar galben. verdele încăpăţânat într-un kaki milităresc. miroase a toamnă. pişcă a frig. aburii ies pe coşurile caselor. toate liniile sunt perfect conturate. lumina cade beată peste tot. îmi intră în ochi, în suflet, în gură, în nări. mă umple şi mă goleşte în acelaşi timp. gândul rămâne agăţat pe o cracă uscată, lângă o frunză veştedă şi încăpăţânată. nu e timp, nici clipă, nici zi. doar o fotografie reuşită. sună telefonul. nu-i nimeni pe fir. nu-i nimeni dincolo de gând. nici un cuvânt, nici o poezie. poeţii se îmbată cu singurătăţi şi rom pe câte o bancă rătăcită dintr-un parc părăsit.
fericirea poate fi un flash, o secundă când realizezi că pe geam se reflectă doi sori....

când te trezeşti din visare nici joia nu mai e joi, nici ziua nu mai e zi, nici poezia nu mai e poezie.
şi simţi cum încet gândul se desprinde de creanga uscată şi cade unduindu-se ca o frunză în calea ta. se face timp, şi zi şi clipă încă odată...

miercuri

2010-10-27T22:05:00.003+03:00

nu-i o zi la fel cu alta. ideea e că toată lumea îţi fură din timp. minute, secunde, ore în care trebuie să faci anumite lucruri. must do. de dimineaţă începe. trebuie să calci bluza pe care o îmbraci. trebuie să duci gunoiul. trebuie să dai prioritate ăluia de cască şi doarme în papuci, mişcă măi că te fac una cu zebra. trebuie să ocoleşti gropi şi tot felul de excrescenţe asfaltice ce răsar te miri unde ca să te facă să încetineşti ca baştanii cu vile la periferie să poată intra în artera principală. tăia-v-aş calea de burtoşi cu pile la domeniul public! trebuie să faci ceaiuri şi cafele la toţi piloşii care poposesc în birourile firmei. da, că nu-s ditamai patroanca să fiu servită, sunt marketing consilier adică aia de face ceaiuri. trebuie să dau doo-trei telefoane de giugulugu. pe care nu le dau. nu-mi place să dau telefoane. ai mei ştiu. tata ştie cel mai bine. apoi trebuie să mergi la câte o înmormântare sau nuntă sau botez sau zi de naştere sau puşca mea ceva întâlniri nasoale unde nu cunoşti lumea şi trebuie să zâmbeşti la toate mătuşile obosite şi fardate excesiv care când te văd te pupă şi vorbesc strident. şi tu te micşorezi tot mai mult că habar n-ai cine sunt şi de unde le cunoşti. pierdere de vreme. naşpa rău. şi culmea e când nu cunoşti nici mortu, nici mirii dar musai să mergi. aşa se cade. pe dracu, pierdere de vreme. trebuie să socializezi atunci când cel mai mult ai vrea să stai tolănit cu picioarele sus să te uiţi la un film mişto, să bei un vin roşu şi din când în când să te scarpini la oo. cine are. apoi trebuie să te uiţi la ştiri, să vezi dacă s-a votat sau nu moţiunea, dacă pică sau nu guvernul. că doar eşti un cetăţean civilizat cu simţ civic. trebuie să fii informat. mâine când se dezbate treaba la birou trebuie să ai o părere, să vadă şefii că eşti cu picioarele pe pământ nu undeva în nori, unde dealtfel e bine şi pufos, şi totul e ca un puf de păpădie şi dansează ursuleţii din cocolino. nu, trebuie să fii pe pământ, lângă ursuleţul boc şi marinelu băse, lângă mica sirenă udrea (întotdeauna am zis că sirena asta e curvă, aşa mică cum e), lângă protestatari şi bugetari şi dascăli înfometaţi. aici trebuie să fii, musai. trebuie să-l ajuţi pe nea săndel să-şi pornească dacia din 1975, gri 2 ms 345, s-o ajuţi pe tanti saveta să-şi îndese pungile cu carpete, borcanele de silvoiz şi magiun şi alea două ruzi de parizel mugurel. de pui. că merge la noră-sa în buzău. şi mai e george parfumatul, un fel de gay dar de fapt straight, care e disperat că nu a prins loc la manichiură şi te imploră să-l dai cu lac transparent că merge la întâlnire cu miţi, frumoasa blondă tunată pe credit. şi uite că se face seară şi câinele se uită la tine cu ochi umezi. nu-i rezişti. e singurul care nu spune aşa trebuie, aşa se cuvine. se uită doar şi dacă nu ai timp de el la fel te iubeşte. mâine, tot primul va fi care îţi sare cu lăboancele murdare pe taiorul alb. bucuros. sincer de bucuros. singurul care te iubeşte necondiţionat. chiar dacă timpul îţi acordă o singură plimbare pe lună, el nu-ţi va reproşa nimic. câinii ştiu să iubească. şi nu îţi cer nimic în schimb. le e deajuns să stai tolănit şi să te scarpini la oo, să caşti şi să moţăi pe un fotoliu ros de vreme, să adormi şi să-ţi curgă firicele de salivă din gură, să sforăi, să tragi pârţuri, să bei ca un ratat, să-ţi sugi măseaua cariată, să-ţi scoţi ceara din urechi, doar să-l laşi şi pe el să stea lângă tine. pentru el tu eşti sufletul şi viaţa. în orice ipostază. pentru că un câine ştie să te iubească deplin. cu bune şi rele.

"lumea mi-a furat multe ore şi mulţi ani cu toate sarcinile de rutină stupide pe care mi le-a pus în cârcă " - Bukowski. că bine zici prietene!

marţi

2010-10-27T08:37:00.002+03:00

ideea mea de marţi nu există. "scrisul te alege pe tine şi nu invers". ei, aseară nu m-a ales. simplu. ce te aştepţi de la o zi de marţi? tăcere. doar atât. gândul s-a întins peste timp şi nu şi-a regăsit verbul, a stat doar cocoţat în mansarda de cuvinte obosite. nu are rost să forţezi o stare atunci când ea nu există. va fi o stare falsă, diferită, nedemnă. sunt de principiul că atunci când trebuie să cauţi cu disperare cuvintele mai bine taci. decât bolborosiri neînţelese, bâlbâieli sacadate, tremur neastâmpărat, mai bine o tăcere frumoasă, meditativă, tainică. un exerciţiu de zbor care să lase în urmă doar un fâlfâit tăcut de aripi.

cam aşa a trecut şi ziua de marţi, în tăcere, ca o rugă ...

luni

2010-10-25T20:27:00.003+03:00

blogul ăsta a devenit un carusel. un blender de cuvinte. toate băgate la grămadă, ameţite pe zile, luni marţi miercuri....etc.etc., învârtite în fel şi chip până ce iese o zamă de şălate cam dietetică. nu vă aşteptaţi să găsiţi în ea nimic consistent, nimic nutritiv, nimic deosebit de gustos. nu, e doar un zăr care spală maţele şi-atât. dar consumat zi de zi ajută la digestie. îţi vine....mă înţelegi, no problem, iute. bifiduşi la greu. şi urme vagi de essensişi. no.
începem a treia săptămână de cură. luni al treilea dacă aş da un nume regal scotishbritishirishsomething...ish.

acum mi-am amintit de irish music. demenţiali. o gaşcă de patru roşcaţi şi două cârlionţate, pistruiaţi toţi, muţi de beţi, rezemaţi unul în celălalt se apucă şi cântă. şi oliolaaaiuliiiola, unul sughite, altul râde, ele se gâdilă, o nebunie. cine are chef să se îmbete să asculte musai irish music. a, nu ştiu ce trupă că nu le ştiu chiar aşa dar cam toate sunt la fel. şi încă se aud hălbile cum se ciocnesc şi glăjile de scotch, şi mai cântă şi vorbesc sau vor să vorbească şi uneori mai auzi aşa ca şi cum unul o căzut de pe scaun. doamne, demenţiali, io nu pot să nu râd. muzică de mare talent şi grad etilic.

şi ceva fain auzit azi : iadul nu e altceva decât lipsa iubirii. nais, nu? love is all. tăt, tăt. agonie, extaz, lumină, întuneric, lacrimă, zâmbet, culori, plumb, muzică, şoapte, cuvinte, tăceri. love is all. şi e un ingredient prea valoros să-l bag în şălata asta, nu voi scrie despre iubire pentru că vorbele nu cuprind în înţelegerea lor atâta infinit. e un necuprins, o eternitate. las poeţii să scrie despre ea, las pictorii să folosească întreaga paletă de culori ca s-o deseneze, las compozitorii s-o cânte în note suave, nemuritoare. love is all. bomba cu ceas din coşul pieptului, roiul de fluturi ce-şi înalţă zborul prin fiinţa ta, zeul ce se trezeşte din agonie şi adoarme în extaz, lumina din ochi ce răsare din străfundul uitării, mirarea că eşti şi eu sunt. şi termin până ce nu mă înalţ de pe scaun ca un balon cu heliu. love is all. şi raiul e mereu lângă noi doar că uneori suntem prea ocupaţi şi orbi cu mărunţişuri nesemnificative. miţi şi-a tras merţan, so what? mare fâs. gogîlţ o fute pe babeta aia plină de bani, fostă nevastă de baştan. să-i fie de bine. love is all. pistă tăt. şi asta-i tot ce contează.

duminică

2010-10-25T00:18:00.003+03:00

azi n-am vers. doar silabe, monosilabe, îngî, înda, bolborosiri. sună ca o budă înfundată. e linişte. toţi dorm. îşi mută visele de pe o parte pe alta. unii fac sex. porţia săptămânală. de obicei o fac sâmbătă doar că ieri s-au îmbătat şi au adormit. alţii sforăie de mult. partituri întregi din simfonia polipilor. unele se foiesc. nu-şi găsesc poziţia. bigudiurile sunt incomode. le intră în creieri. dar na. mâine au prezentare de produse avon şi trebuie să arate ca şi cum noul ser de volum pentru păr chiar are efect. o muscă s-a rătăcit şi bâzâie dementă. taci, o să mori. mai bine taci. ascunde-te într-o găoază liniştită şi taci.
oraşul îşi odihneşte măruntaiele stoarse de lume. străzile şoptesc un pustiu nocturn. nici o sirenă disperată, nici un câine, nimic. toţi dorm. ce lume puturoasă.

n-am vers, n-am idee, n-am somn. sunt ca o umbră. timpul se întinde leneş. o stea se uită la mine. termină şi străluceşte în altă parte. mă deprimi cu sclipiciul tău. azi n-am chef de poezie. mă duc să mă dau cu lac.

şi măcar că a fost o zi splendidă. de-abia m-am putut uita la ea. strălucea toată în culori de toamnă. nais!

sâmbătă

2010-10-24T01:08:00.003+03:00

e mult după miezul nopţii. nici nu mai ştiu cum să scriu pentru sâmbătă când duminica iese din cocon. am avut o zi plină şi am învăţat ceva: timpul trece oricum şi dacă stai fără să faci nimic şi dacă faci o faptă bună. acuma multe fapte bune nu facem că doar nu avem timp, nici rele nu prea facem cu toate că uneori ne vine, ne mâncă, ne e poftă. şi până la urmă dacă socotesc motamo nu facem nimic. mâncăm, bem, ne uşurăm, ne încâlcim în poziţii acceptate de lege, ne scărpinăm, ne mirăm, ne dăm ochii peste cap, ne îmbătăm, ne plictisim. atât.

fiecare zi e o întrebare. un semn de întrebare. şi azi? tot? de ce? şi acum? mereu? pentru cine? înţelegi? zău? are you fucking nuts? mânci nuci? eşti bine? te mâncă? trăieşti? zăuuu?

nu ştiu ce căcat am apăsat că scriu mic mic mic acum. sunt mioapă. abia scriu. naşpa.

miţipuf avea ochelari de soare bulgari. cu swarowski roată-mprejur. jacă de fâş, da un fâş cum nu s-a pomenit. lucios, cu ştrangulări din loc în loc, cu ştrasuri pe umeri şi cordon în onduleuri straşnice. avea lipstick roz de bombon fondant. dinţi de porţelan cu strungăreaţă. mobil smartfon, de toate punctele orangeului. dar nu avea răbdare. popa zicea cu spor. rugile cereşti. amin. şi de la capăt. dar ea. miţipuf. o figură de madonă. ba îi era frig, ba cald, cu astea nu şti niciodată. gogâlţ ţinea crucea. era mândru, semeţ ca un stejar, viteaz ca Rambo keto, adică ăl de-al doilea. miţipuf so plictisit. o dureau picioarele de la tocul cui de 15, şi o jena un pic breteaua stângă de la sutien. gogîlţ era serios ca ăla de la credit. nu se clintea deşi îl cam mânca pe buca stângă. poate era o pană rătăcită din plapuma nouă de puf. miţipuf s-a bosumflat. toacă pierzania ei de viaţă. tăţi murim, nime nu cântă. amin. gogâlţ sughite că na, e doar un gogâlţ...D-zeu să-l odihnească în pace; amin! miţipuf îi trage cu ochiul, ştiţi, eu nu pot să vin la masă. D-zeu să-l odihnească, trebuie să o duc pe miţipuf la ziua lui bunicăsa.
zece draci, îi vine a fute. gogâlţ eşti un nemernic!

vineri

2010-10-22T21:43:00.007+03:00

la ora asta, vineri seara mă simt euforică. un weekend întreg se cască în faţa mea.un pahar de vin roşu. o oboseală caldă, dulce. mă scurg asemeni ceasurilor lui Dali, mă scurg pe marginea zilei, pe pragul nopţii, nuanţe rubinii, buze tot mai roşii. o muzică lentă îşi aşează notele pe marginea patului. e atât de multă linişte încât aud cum se rupe noaptea în nuanţe violete....pfuai, îmi vine să râd ce dume de budoar pot să scot din mine

am găsit iar o carte de Bukowski, poveşti despre nebunia obişnuită. uneori mă cutremur citind cuvinte redate atât de fidel, parcă rupte din gândul meu, cizelate şi scrise cu mai mult talent decât aş fi putut eu să le scriu. însă mi-e ciudă un pic, deoarece le-am gândit la fel, au păşit cu aceeaşi cadenţă prin gândul meu, le-am simţit, uşoare ca un fulg ce-şi topeşte sclipirea pe un trup cald. şi-atunci rămân mută, sunt câteva idei pe care le îmbrăcăm în cuvinte şi le dăm drumul, ne aşteptăm ca toţi să înţeleagă ce vrem, dar cu adevărat nu vorbim decât în fiinţa noastră. cuvintele alea întoarse spre noi, negrăite, captive, cuvintele alea sunt unice, exprimă esenţa, totul. odată grăite mor. amin. ceea ce am vrut să spun, în mintea mea suna bine.

"cineva m-a întrebat odată: ce faci? cum scrii, cum creezi? Nu scrii, i-am răspuns. Nu încerci să scrii. Este foarte important: să nu încerci, fie că e vorba de Cadillac-uri, de creaţie sau de imortalitate. Aştepţi, şi, dacă nu se întâmplă nimic, mai aştepţi un pic. La fel şi cu gîndacul de sus de pe tavan. Aştepţi până vine el spre tine. Când ajunge destul de aproape, îl prinzi, îi dai o palmă şi îl omori. Sau, dacă îţi place cum arată, faci din el un animal de casă."

profu' ştie despre ce vorbesc. pentru că am avut discuţia asta de multe ori şi acum o citesc într-o carte. în alt staniol dar cu acelaş mesaj "scrisul te alege pe tine, nu invers."

aaa, şi azi a mai fost gogîlţ, un fel de amant de-al lui miţipuf. gogîlţ, e beţiv, sughite des, diafragma îi joacă feste, şi trage băşini zgomotoase dar suportabile, se scarpină la oo, are ceară în urechi, e un gogîlţ, dar e ok. miţipuf îl adoră, e dotat şi ştie s-o încalece. apoi râgâie sănătos şi îi dă una de o sută, şi o palmă peste cur. miţipuf se alintă, se mâţâie, îşi dă cu luciu pe buze, îşi trage ciorapul de plasă şi pleacă trimiţând bezele. gogâlţ şi miţipuf se despart ca două bretele de la acelaş chilot. ce tâmpenie, ce chiloţii au bretele, mă rog. se despart o vreme. până când miţipuf nu mai are nici un şfanţ iar gogâlţ e pleaznă şi îi vine a fute. happy end, miţipuf+gogîlţ=love.
voi mă puteţi urmări? sincer?

joi

2010-10-21T22:56:00.005+03:00

joi. atât de repede se petrec zilele, săptămânile ca o fugă dementă. după ce? e luni, apoi vineri, apoi luni din nou. mă uitam în seara asta pe geam înainte de înserare, erau nişte culori pe cer, portocaliu, roşu, gri, galben, câte o porţiune acoperită de un nor negru, un colţ de stea licărind, o bucată de lună. frumos. era un tablou pe care încercam să-l pătrund cu privirea. ce e dincolo de noi? cum arată infinitul? suntem mici, mărunţi, cu problemele noastre, cu politica noastră de doi bani, degeaba la teveu urlă toţi descreieraţii de parcă e ultima lor ocazie să se facă auziţi, unii parcă îşi dau duhul încercând să convingă cu vorbe ceea ce n-au reuşit cu fapte, alţii îşi petrec fericirea, clipa lor, se bucură ca şi cum lumea stă pe loc pentru ei...dar degeaba. suntem atât de mărunţi, un mic nucleu de vise într-un univers infinit. ce e dincolo de noi? ce ordine, ce reguli, ce zâmbete?

şi mă enervează de mor când nu există înţelegere, când coioşii ăia de la conducere se ceartă pe un zgârci rămas din ciolan, trag de o fibră aţoasă din pula ciolanului şi nu înţeleg că degeaba se aleg cu o bucăţică de hoit că tot în gât le va sta. dar nu, ei continuă şi trag, şi trag... buei, sălbaticilor, gata, voi chiar nu vedeţi cât de penibil arătaţi tremurând aşa ca mongoloizii când văd ciucalată? suntem de toată jena. extratereştrii se pişă pe ei de râs când îl văd pe boc cum îşi dă cu stânga în dreapta şi apoi se chinuie să explice că de fapt el a crezut că a dat cu dreapta în stânga. bravo. stai jos. de fapt stai în picioare că tot aia e şi dispari.

dar mai bine privesc cerul, şi sper, şi visez, şi zâmbesc. ce-mi pasă mie? îmi pasă. şi ce folos? mi-a plăcut ce a zis Maria Vlas ieri când au eliberat-o din puşcărie: puteţi să-mi luaţi orice dar atâta timp cât pot să scriu şi să gândesc mă descurc. aşa că rupeţi voi cu dinţii ciolanu ăla împuţit, eu voi rămâne cu fluturii mei şi voi avea zâmbet, pentru că încă îmi sună telefonul şi o voce caldă mă întreabă ce fac. necondiţionat. mai am prieteni dragi. pe voi vă mai sună cineva necondiţionat? nu cred. asta e deosebirea dintre oameni şi lichele.

olio, iar am dat cu băţu-n baltă. şi balta era plină de peşti. şi băţu so rupt. în două. fuck, şi iar o rimă pentru ouă.
aaa, şi a mai fost miţipuf azi. m-am distrat pe cinste. miţipuf, auzi cuvânt. toată ziua i-am făcut pe colegi miţipufi. da miţipuf ăsta n-o ieşit din neuronul meu. ne. a meu e şifonat ce naiba! de la groparu, da măi ăla dus cu lioca. ăsta http://groparu.ro/cand-te-muti-impreuna/

gud nait miţipufilor :)))

miercuri

2010-10-20T21:07:00.002+03:00

mi-a devenit drag blogul acesta. îşi cere atenţia cuvenită în fiecare zi. o idee, o propoziţie, n-are pretenţii să scriu pe o anumită temă, nici să respect reguli şi forme impuse. e un scris lejer, e ca şi cum aş vorbi cu ecranul şi degetele mi-ar fi grefieri.

a fost o zi de toamnă, cu apă în păpuci, cu umbrele îndoite de vânt, tot pastelul plumburiu, bacovian. a curs un timp domol pe marginea zilei şi nici o piatră nu s-a împotrivit cursului firesc. sunt între două cărţi şi mă enervează trecerea asta. termin o carte ce mi-a plăcut şi mi-e teamă că următoarea nu e la fel de bună. şi o lălăi un timp agăţată de ultima pagină a precedentei şi prima pagină a actualei. cred că din nou voi sări la viitoarea. şi aşa mereu rămâne câte o carte la mijloc pentru care nu am răbdarea cuvenită să-i intru în miez. rămâne necitită. săraca! moartea pe credit al lui Celine. cred. am adormit aseară după trei pagini. Celine, fără supărare, cred că eşti un scriitor bun doar că te-am prins între două. şi plouă.

noaptea arată ca o acadea lucioasă, glazurată, cu picăţele de sirop de arţar, iar ochii pofticioşi strălucesc şugubăţ în sclipiri deşucheate...şi toate astea se însiropează cu ploaia deasă şi rece
e deja zece. mi-e somn. n-am idei, asta e! azi nu, ca în piesa aia...aia. azi nu, poate mâine

marţi

2010-10-19T21:23:00.004+03:00

ploua cu spor. nici măcar ciorile nu înţelegeau de ce trebuie să stea cocoţate pe streaşină. era o grabă inutilă şi stropită cu înjurături şi noroaie de prin bălţi. şoferii se înjurau unii pe alţii, pietonii îi înjurau pe şoferi, şefii se certau cu secretarele, ele pizdeau în minte toţi înfumuraţii de şefi, mamele îşi certau copiii, profesoarele îi înjurau pe guvernanţi, ciorile crăncăneau, cred că se înjurau între ele, iar eu? ce făceam eu la ora aia matinală? mă gândeam dacă să mă epilez cu model sau clasic? mda, ca de obicei, ruptă de realitate, pătrunsă până în adâncul pervers al lumii mele imaginare. acuma la ce vroiaţi să mă gândesc, la factura neplătită de la avon sau la rata de la domo? ne, păcat de neuronul meu şifonat să-l bruschez în aşa hal la o oră atât de matinală ce mustea în ploaie gri, pe muzica beată de ciori gălăgioase.
biroul mă aştepta în aceeaşi formă în care l-am lăsat ieri, aceiaşi colegi moţăind, cu pungi la ochi urmându-şi ritualurile; ziarul, ceai de mentă, cafea cu o linguriţă de zahăr, iar nu e apă în aparat, ce faci, bine, mi-e somn, ce vreme naşpa, ba nu, e toamnă ce vrei, mă doare gâtul cred că mă răcesc (asta o zice în fiecare dimineaţă), ia un strepsils, etc.etc. aceleaşi gesturi, aceleaşi feţe, aceleaşi ciori pe acoperiş, aceeaşi zi de marţi. apoi linişte, toţi verifică mailuri, reţele de socializare, messuri, bloguri. în Las Vegas unii se căsătoresc, în Florida unul o înşeală cu bona copiilor, în Tokio una face şpargatul pe bani, în Câmpina unii merg la cules. the world is not enough...nici muzica nu sună numai scârţâie, îmi scot un coş astupând locul cu fond de ten şi mă gândesc dacă coşurile au un program prestabilit, ies marţi ca pe vineri să-şi termine ciclul de înflorire. sună telefonul. ridic. nu mai sună. ce zi! aş vrea să fiu în Londra. într-un bar cu muzică isterică. să mă fac praf. au zis la radio că magazinele de vise s-au închis. din nou. mie nu-mi sună bine, adică mă panichez, cum, nu o să mai avem de unde cumpăra un vis, rămânem nevisaţi? nu-i bine. deloc. dar e marţi. un coleg divorţează. simte nevoia să vorbească despre moartea mariajului. îl ascult. n-am nici o părere.dar el insista. îl ascult. apoi îl întreb dacă are vreo pipiţă. zice că nu dar de fapt arată că da. nasol băiete. mai creşti una. răbdare şi bani. în rest la patruzecişideani nu se mai arată decât chelii şi carii. ele însă cresc şi zboară. acum hai, zbori şi tu că mă deprimi. gata.

cosmeticiana e în concediu. vroiam un fluture. deocamdată îi cresc plete...

luni

2010-10-18T21:29:00.002+03:00

ideea de a scrie o idee pe zi a fost gândită a se întinde pe parcursul unei săptămâni. şi m-am ţinut de promisiune şi am scris. azi e luni again, şi la câte şălate am scris până acuma chiar nu mi se pare a fi un efort să continui. şi dat fiind că uneori mă enervează să dau titluri, şi oricum dau titluri rupte de realitate, neînţelese şi abstracte, ideile astea le voi numi în continuare luni, marţi, miercuri...etc
aşa că. nimic. încep bine.
azi am stat timp de aproape o oră în maşină în parcare la supermarket. da mă. am oprit motorul, am stins farurile, mi-am dat scaunul mai pe spate şi am băgat volum. aveam şi o glajă de vin cu mine dar n-am riscat. totuşi. sunt o doamnă! deşi olio ce bine mergea pe muzichia aia!
i-am ascultat pe The Moood live la Guerilla. şi au cântat bestial, măi ce-mi plac!
şi apoi am dat scaunul înapoi, am pornit motorul şi am plecat acasă.

şi m-am gândit foarte mult la bătrâneţe, la azil, la boli. şi totuşi dacă psihicul m-ar ajuta să fiu optimistă şi mereu senină, împlinită, zâmbitoare, poate aş reuşi să îmbătrânesc frumos. să nu chinui pe nimeni cu tot felul de disfuncţii şi necesităţi, să fiu lucidă, să port pălării, să umblu în pantaloni şi adidaşi, să mă plimb de mână cu un moşulică (cu beretă şi fular) să păstrez în privire o rază senină şi pusă pe şotii, să nu sufăr. să-mi adun copiii de sărbători, să-mi răsfăţ nepoţii, să-mi plimb câinele bătrân şi el şi şchiop, să mai trag o duşcă cu prietenele la o şeptică, să mai visez. cer chiar aşa de mult? de ce nu văd în jurul meu bătrâni frumoşi ca-n reclamele la corega sau la omega 3, de ce toţi au ochi de peşte mort, lipsiţi de lumină, stinşi şi trişti? de ce toţi sunt îmbrăcaţi în culori posace, nu poartă alb şi roz şi verde, numai negru, gri şi maro? de ce le e foame şi slăbesc până când vezi prin ei, îşi leagă pantalonii cu şireturi să nu le cadă, sunt trişti şi singuri? cum pot burtoşii ăia de ne conduc să mănânce halce de carne şi tone de bunătăţi când în jur bătrânii noştri se usucă de foame? n-am vrut să mă afund din nou în tristeţi doar că am fost în azilul de bătrâni şi mă simt ca un câcat. mai rău.

asta a fost o zi de luni cu bune şi rele, o zi firească în românia asta de toată jena. şi să nu aud texte cu iz de patriotism gen suntem români şi nu băşini clar?
reclama la corega că nu mai pot (pt cine nu ştie e adeziv de proteze) să zburde nişte bătrânici frumoase cu feţe roz şi zâmbet larg!

duminică

2010-10-18T00:51:00.004+03:00

dacă timpul se scurge ca un lichid alunecos prin găurile tot mai largi ale vieţii, dacă zilele se înşiruie ca nişte ochi de sticlă pe un fir argintiu, dacă nopţile se încolăcesc în jocuri senzuale printre aşternuturile obosite, dacă săptămânile se chircesc de durere sub palma rece a uitării, dacă o clipă se îneacă tuşind de fum şi de bătrâneţe, dacă nimic nu are puterea să oprească timpul în loc, ce sens ar avea un ceas care merge invers?

azi, fiind duminică, zi de odihnă şi lene legală, numai atâta am putut stoarce...două picături.

aş bea o vodcă lemon, dar lămâia e zbârcită şi în proces de mucegăire. mâine e luni. nu, azi e luni?
am mai îngropat o săptămână....

sâmbătă

2010-10-16T21:14:00.003+03:00

nu-i nimic interesant la tv. nu-i nimic interesant în frigider. nu-i nimic interesant în capul meu. şi plouă. câinele e ud şi miroase a câine ud. piticii s-au ascuns în poveste. citesc Bukowski din nou. un tembel. uneori porcos, alteori mă face să râd. noaptea se aşează ca o pătură groasă de nori peste oraş. jos bubuie ceva muzică de negrii. seara asta seamănă cu una de joi. m-aş uita la un film francez, cu femei nebune şi bărbaţi frumoşi. sau la un film care să mă facă să plâng. plâng uşor dar numai la filme. în rest mă cam chinui. la înmormântări strâng din ochi sau ţintesc un punct fără să clipesc ca să-mi vină lacrimi. nu pot să plâng la comandă. n-aş fi actriţă bună. aş putea să joc numai în filme haioase gen friends. pot să râd uşor. deşi nu prea zgomotos. n-am un râs colorat şi molipsitor, nici unul care ţiuie precum capacul de la cuctă. râd normal. mai sunt unele lucruri normale la mine. de exemplu merg normal. nu ţopăi, nu sar, nu-mi târâi picioarele. şi am urechi normale. deşi nu se văd de păr sunt normale. ştiu. păcat că nu se văd. se văd atâtea urechi anormale în lumea asta şi ale mele atât de normale nu se văd. trebuie să fac ceva în sensul ăsta. şi am glezne normale. nu-s nici prea evidente dar nici ascunse în perniţe rotunde şi roz. nu. sunt glezne echilibrate. normale. o, dar mai am normalităţi din astea. dar voi încheia aici. chiar aici. mi se pare un punct normal de a încheia tocmai aici. o să pun punct. aici. punct. . . ....... . .aici

ps: pentru mulţimea care mă citeşte (aici am luat-o pe arătură) un singur sfat: fiţi blânzi!

cred că trebuie să-l usuc cu uscătorul. câinele. că pute a câine ud. mai bine să pută a câine uscat.

vineri

2010-10-16T20:57:00.003+03:00

scris sâmbătă...

de fapt sar peste ziua de vineri că nu s-a întâmplat nimic şi nu are rost să pierd vremea cu ea. poate doar un flash haios la coadă la magazin, când am enumerat cu voce tare metodele de a face economie. dacă nu folosim prezervativ înseamnă că facem economie, ui ce scumpe sunt! aaa, şi cu cât facem mai mult sex economia familiei creşte! s-au virat pensiile. magazinul era plin de bătrâni cumpărând orez la ofertă, pateuri gata de expirare, două la preţ de unul, ouă crăpate şi pline de puf şi ceva găinaţ, hârtie igienică jumate de strat, se topeşte în mână, la bax, ceva cartofi cu cadavre de râme inside şi multe alte lowcosturi. şi eu ţinând lecţia de economie. vă daţi seama ce lasere mi-au aruncat prin irişii lor sticloşi, ascunşi sub ochelari cu rame de sârmă? mi-a fost un pic ruşine dar aşa de bine am râs... şi după aia i-am tras cu ochiul unui moşulică. deja era cu privirea îndreptată spre alea cu aromă de căpşuni. doar că nu avea ochelarii de citit. ghinion.

apoi totul s-a petrecut. atât.

joi

2010-10-14T19:47:00.004+03:00

în primul şi în primul rând vreau să mă minunez de furia roşie care a trecut ieri peste mine şi m-a făcut să folosesc cuvinte urâte la care mironosiţele fac mutra aia lungă de aaa. nu-i stilul meu să folosesc cuvinte mari, să fac politică, să scriu despre guvern, partide, economie, ntzz. e păcat, sunt atâtea vise, sunt atâtea clipe care merită descrise. so, iertare, mă întorc în mine, în toamna mea. azi cu alifantis. prinţul meu care mă face în fiecare zi să zâmbesc (dimineaţă întrebându-mă ce boală e aia adulter, la 7, mult prea devreme), mi-a pus alifantis. cică, ori beatles ori alifantis. la mine alifantis câştigă în orice ipostază. clar. şi m-a pălit cu esenin în moalele capului. şi-acum orice aş mai scrie va părea siropos, şi romantic, şi brrrr, roz, plin de inimioare şi ursuleţi care zâmbesc.
totuşi am o dilemă de joi: de ce unii taximetrişti simt nevoia să facă conversaţie. e ca şi cum nu ai voie să taci mai mult de un minut că ei simt nevoia să te ţină de vorbă: e frumos azi, dar dimineaţa e frig, a îngheţat parbrizul, noroc că mi-am făcut card la brd, am cu ce raşcheta gheaţa. aţi văzut ce porniţi sunt ăştia de la finanţe? unii au cedat. cred că numai minerii ne salvează. WHAT???
la faza asta m-am uitat la el prima dată şi pentru o fracţiune de secundă am avut impresia că totul se petrece acum vreo 7-8 ani. totuşi, încă nu avem maturitatea unui stat normal, civilizat? au trecut douăzeci şi de ani de la dictatură, noi încă ne facem dreptate cu bâta şi pumnul??? s-a uitat la mine tâmp, cu ochii scurşi şi obosiţi de otv şi protv şi ştiri şi iurie darie gol şi alte emisiuni obositoare de retină şi m-a întrebat ca şi cum sunt ultima care află: dar credeţi că pe ăsta putem să-l dăm jos altfel?
nu cred nimic. cred că atunci când mă urc într-un taxi după o zi de muncă aş vrea linişte, să visez, să mă uit la culorile de pe marginea drumului, la feţele celor care traversează pe trecere, să-mi închipui destine, să mă relaxez până acasă şi în cel mai rău caz să mă gândesc ce am de făcut când ajung în casa mea. nicidecum n-am chef de trăncăneală ieftină cu taximetrişti care la ora aia deja put, vor să mă convingă că ţara asta e o epavă ca şi cum prima dată aud asta de la ei. fraţilor, am votat, aţi votat, eraţi beţi sau ce???
acum tăceţi în puii mei, conduceţi cu grijă şi mucles, n-am nevoie de conversaţie, clar???!!!

dar vreau să închei frumos de data asta cu toamna şi culori şi muzică, vreau să închei cu alifantis care mă face cu inocenţă să nu-mi pese de nimic, doar să-l ascult, să-l ascult şi să mă închid într-o cochilie uitată pe un ţărm pustiu...

de iubire întâia oară cânt, la scandal renunţ întâia oară....

miercuri

2010-10-13T22:30:00.003+03:00

azi vreau să ies din filmul acesta. să mă trezesc pe o plajă în Caraibe, să mă atingă o briză răcoroasă, în jurul meu să fie tineri voioşi. să râdă, să joace volei în costume de baie colorate, cu pălării haioase care încearcă să astâmpere o mare cârlionţată de plete negre. să nu-l cunoască nimeni pe băsescu. şi nici pe boc. să nu fie politică, nici economie, nici ministere şi miniştrii, nici udre blonde, nici burtoşi, nici ordonanţe de guvern, nici fmi, nici cocoşi, nici sindicate, nici rate, nici credite ipotecare. să fie soare, mare, zâmbet, tequila, papaya, umbreluţe, albastru, ulei de plajă cu miros de migdale, bărbaţi bronzaţi, negrii cu zâmbet alb, albi cu ochi albaştrii, trupuri, forme, tanga, rochii de plajă, nisip, bluze de in albe, hamace, maseuri, scoici, boluri cu salată de fructe, şi seri...doamne, ce seri!
muzică, foc de tabără, valuri, miros de sare şi alge, pahare de şampanie, priviri, dansuri, şoapte, lună, fiori. azi pot să fiu în filmul ăsta?
m-am săturat de tot ce văd în jur, e o sfidare neruşinată şi un circ fără rost. mi-e ruşine şi jenă că trăiesc aici, că sunt condusă de lichenele şi nulităţile astea, că-mi pierd timpul preţios urmărind talkshow-uri politice, mi-e scârbă şi cel mai grav e că nu mai am orizont. mi-a dispărut linia orizontului, nu mai e nimic. sunt forţată să-mi închid ochii într-o încercare de exerciţiu de vis. nu am putere să păşesc cu adevărat în filmul meu dar mi-e teamă că fiecare minut pe care-l petrec în ţara asta e o cauză pierdută, un timp ucis, donat unui guvern de agramaţi şi nulităţi.
azi am draci roşii pentru că mă simt laşă, fără sânge în puţă, fără puţă chiar că am lăsat să mi se fure orizontul şi nu fac nimic. mă complac, tolerez, mă duc zilnic cuminte la servici, vin acasă, adaug ani de ziua mea şi parcă tot mai apropiate îmi sunt zilele de naştere una de alta, plec capul la fiecare străin da de nu mă întreabă din ce ţară provin, merg la vot că am învăţat că trebuie să am simţ civic, îmi plătesc dările la stat, nu fur, nu fac rău celui de lângă mine, ajut când pot şi cum pot, adun saci de haine pentru sinistraţi, ies să fac curăţenie în jurul meu, stau la rând la impozite, îmi plătesc radarele şi amenzile de circulaţie, donez 2% la smurd, citesc ziarul să aflu noutăţile urbei deşi mă enervează că mă înnegresc pe mâini, virez la cas lună de lună deşi la medic plătesc ca un erou, sunt un cetăţean cuminte şi ascultător dar azi am draci şi nu înţeleg CUM PULĂ DE NU MAI AM ORIZONT???

marţi

2010-10-12T19:19:00.004+03:00

marţi. o zi banală. ar trebui să am o idee pe zi. să scriu măcar o frază care să aibă puterea peste ani şi ani să-mi schiţeze un vag contur despre lumea mea de azi, marţi, octombrie, 2010. dar n-am. voi abera iarăşi cu spor şi sete, voi arunca grămada de cuvinte veştejite, rodul minţii mele din toamna de azi. deobicei la final râd. singura mea idee pe ziua de azi ar fi aceea de a scrie cel puţin o idee pe zi. patetic. deja mă gândesc la gospodinele grăbite cu mintea stoarsă în ciorba existenţei practice. felu unu, felu doi. şi desert. o idee pe zi nu înseamnă mult. e un scârţ ce naiba. dacă aş fi pictor mi-ar fi mai uşor. aş desena o gutuie pe un fond ocru, o chitară cărămizie lângă care stă o partitură cu un colţ îndoit. şi undeva departe un clarinet. i-aş spune simfonia unei gutui necoapte...dacă aş fi pictor aş fi chiar un talent. îmi plac culorile şi fantezia. şi totuşi n-am nici măcar o idee pe zi. azi e marţi şi în mine e un fel de muzică, un Edith Piaf sau ceva asemănător...mă văd undeva la un colţ de stradă, se întunecă blând. nu, nu sunt eu totuşi, fata aceea e roşcată, cu o bască roşie şi o eşarfă verde închis. zâmbeşte şi e atât de frumoasă. nu sunt eu, clar. dar am mai vazut-o. aşteaptă. şi pe umăr duce un clarinet ...
e marţi şi la colţ se predau ore de pian. profesorul e blând. ea aşteaptă la rând. zâmbeşte, din fereastra cu perdele verzi de catifea, îi zâmbeşte înapoi o gutuie. e marţi, se gândeşte distrată. de câte zile de marţi are nevoie o gutuie să se coacă?
simfonia scârţâie în tonuri roşcate...life is orange!
"lecţii de clarinet marţi...cu plata în rate"
ea ştie, afişul e vechi şi strada pustie. life is orange. so, marţi e un fel de gutuie...

luni

2010-10-11T19:35:00.003+03:00

îmi plac dupămesele de luni. nu ştiu motivul exact însă îmi plac mai mult decât cele de duminică. e ca şi cum: uf, am supravieţuit şi sunt din nou acasă! e lungă şi liniştită. dupămasa.
îmi mai place mirosul de dovleac copt, mai mult decât gustul. şi decât consistenţa. mirosul îmi aminteşte de bunicu. gustul nu îmi aminteşte nimic.
îmi place că uneori scriu o serie de cuvinte care nu înseamnă nimica. le aştern vinovate pe ecranul alb, le arunc ca şi cum aş cânta sonata lunii pe tastatură. ar fi bine dacă nu aş şti să citesc, ar fi distractiv, m-aş uita doar la forma cuvintelor, la litere şi aş fi fericită. uneori dacă nu cauţi sensul, dacă nu te aştepţi să ţi se deschidă porţi fermecate poţi chiar să descoperi frumosul simplu, firesc, să fi fericit într-un mod inocent, pueril, simplu.
habar n-am ce-am vrut să zic, dacă am vrut să zic ceva...a da, dupămesele de luni şi dovleacul. merveioz, ai em naţ

Lenon

2010-10-08T15:01:00.002+03:00

'>http://

aseară discutam cu cineva de Lenon, de cât de stupid a murit, fără sens, el, mesagerul păcii şi al iubirii, el care ne îndemna prin muzică să ne imaginăm o lume fără răutate, fără graniţe şi războaie, fără ură, o lume plină de iubire şi zâmbet...ironic
însă Lenon a rămas veşnic tânăr, cu ochelarii lui rotunzi şi cu zâmbetul senin oferindu-ne o rază de infinit cu fiecare acord din muzica lui, mesajul lui merge mai departe de la generaţie la generaţie. iar atunci când un copil de 10 ani te pune să îi pui seară de seară muzica asta e clar că mai există LOVE, PEACE AND HAPPINESS!

fum

2010-10-07T08:52:00.003+03:00

sunt clipe când simt că am ajuns la fundul pocalului de vise, că ultimele fantasme se diluează în aerul realităţii, că lumea se face rece şi tot mai străină de mine, iar eu devin tot mai scundă cu fiecare zi care trece. îmi plac nopţile, taina lor, jocul umbrelor pe pereţi, îmi place luna şi trena ei de stele dar acum...noaptea e doar un pat care mă cuprinde cu braţele-i de catifea şi mă leagănă în hamacul de amintiri până adorm. nu mai miroase a vrajă şi a parfum, nu se mai aud clopoţeii fluturilor ce roiesc în jurul meu. noaptea a devenit doar noapte. somnul e somn şi atât.

se face tot mai frig, şi-n lume tot mai pustiu, se face umbră deasă, mă rătăcesc şi scriu...nicicum, doar aşa o dâră timidă de fum.

laboratorul saicocreponat

2010-10-06T13:30:00.006+03:00

fine observaţii la locul de muncă:

- un funcţionar bancar aranjează întotdeauna banii cap la cap, linie, zece cu zece, cinci cu cinci etc.
- un contabil rupe întotdeauna marginile găurite de la facturi şi acordă atenţie mărită şi grijă deosebită bucăţii ăleia de hârtie şi verifică la disperare codul fiscal, jeul şi celelalte date (trăiesc cu unul şi ştiu ce spun, şi chiloţii au o dungă şi sunt aliniaţi perfect, când vreau să mă răzbun fac vâj, vâj, fleoşc, treosc in dulap la el, ha)
- un profesor e crispat şi sever, îşi apropie sprâncenele şi îşi ţuguie buzele mai ceva ca Monica Tatoiu pe antena3 sau mă rog, orice alt canal că unde dau o văd pe ea, e ca halucinaţia la paranoici
- un medic dacă îl întrebi cum îl cheamă, răspunde Dr. Popescu Mâţuc endocrinolog
- un poliţist, SPP-ist sau SRI-ist înainte să spună ceva îţi bagă legitimaţia în ochi (şi unii put)
- un reprezentant al unei firme de medicamente (aoleu, ăştia sunt o specie aparte) când îl întrebi cum se numeşte îţi dă pinul de la card, apoi îşi scapă geanta şi pe când lămureşti nume, adresă tot îşi dă seama că a greşit locaţia că defapt trebuia să-şi scoată copilul de la grădiniţă şi pleacă...a, bine se împiedică de prag şi îşi rupe tocul dar noroc că afară are o skoda octavia nou-nouţă în care se vâră rapid, înainte făcându-şi loc printre cutii de cola, ţigări, cornuri uscate, acte, laptopuri, genţi cu sigla firmei, umbrele şi vreo două perechi de pantofi de schimb...şi la varianta masculină: mâini îngrijite, date cu lac, costume ultraelegante, cămăşi roz cu cravate în ton (şi da mov e în ton), da ei iţi dau contul iban când ceri numele şi nu înţeleg de ce le faci factură şi de ce nu ai POS, şi insistă să plătească cu cardul şi când ies se împiedică de prag dar nu-şi rup nimica
- gaborii sunt foarte civilizaţi cu frică de D-zeu şi îşi cer scuze dacă au greşit cu ceva (şi unii put) şi pe toţi îi cheamă sau Rupi sau Gabor, şi au pălării şi dinţi de haur (noroc doar că vin rar...da mulţi)
- oamenii de afaceri ăia de succes zâmbesc, flirtează şi au obiceiul să-ţi ofere o cafea, ăilalţi cu afaceri mici, mici, mici, de familie, câte un aprozar sub bloc sau vreun plafar la colţ de stradă sunt gârboviţi, cocoşaţi de taxe, sastisiţi, la un pas de depresie, îţi vine să le oferi tu o cafea

şi mai sunt, zilnic noi şi noi categorii. deşi am terminat o facultate de psihologie gen şcoală de balet, studiul cel mai aprofundat şi practic l-am făcut la job. îmi place să cred că pot să ghicesc starea omului după cum deschide uşa, încă un pic şi mă cred dr.Lightman.
uite unul nervos foc, buf, ce-ai cu uşa mă? ups, una bucată şefuţ crizat, înfometat, ok, ok, vine ceaiul (azi din otravă de şoareci la plic) şi buf (altă uşă) ok, ok, aduc şi ibuprofenul de ora doi (azi xanax că e miercuri, aia de după marţi aia cu trei ceasuri rele prinse în direct)...

gata, vă pup, mă duc să-i fac crizoterapie lui bossu, si iu sun in dă lab tumorou

octombrie cu filme şi cărţi

2010-10-01T08:27:00.004+03:00

începe o lună despre care n-am nici o părere. parcă nu se întâmplă niciodată nimic în octombrie, nu sunt zile de naştere, evenimente, nu-i nici cald dar încă nici frig. nu e ca noiembrie care pentru mine are o semnificaţie aparte, nu e nici ca septembrie când începe şcoala, se pune zacusca etc. octombrie e o lună seacă. aud în jur "numai de-ar fi cald, să nu ploaie, să nu trebuiască să dăm încă drumul la centrală", vai de noi, în copilărie iarna avea cu totul altă semnificaţie. acum ne e groază, vin facturi mari, ne trebuie cauciucuri de iarnă scumpe, bocanci şi cizme călduroase, cheltuieli, cheltuieli, cheltuieli. oare dacă ar fi o vară continuă am fi bogaţi? ne, nu cred. ar curge râuri de bere şi tone de grătare.
pentru cei care vor să evadeze preţ de câteva ore, să uite de nevoi şi necazuri, să-şi pună liniştiţi câte un vin sau ce cred ei că li se potriveşte, să se tolănească confortabil în faţa calculatorului, le recomand cu sinceritate site-ul de filme seriale vplay. găsiţi acolo o grămadă semnificativă de seriale mai vechi şi mai noi, unele chiar foarte noi şi veţi avea posibilitatea să le urmăriţi fără senzaţia aceea nasoală că se termină când e mai interesant şi trebuie să aştepţi o săptămână să vezi urmarea.

văzute şi plăcute :

- LIE TO ME - un film captivant din care se pot trage învăţăminte utile pentru cei care sunt interesaţi de oameni, comunicare nonverbală, gesturi, mimică, postură, un film care te învaţă să citeşti omul şi să-i traduci până şi tăcerile. super tare!
- LOST- mister, enigmă, aventură, suspans
- THE MENTALIST - seamănă cu Lie To Me dar parcă nu are aceeaşi savoare
în categoria asta de filme mai serioase mi-au mai plăcut : 24, PRISON BREAK, HOUSE M.D

urmează comediile care îmi aduc zâmbet şi uneori chiar pufnesc zgomotos într-un râs de toată pomina, şi dat fiind că de la asiatici avem multe de învăţat, terapia prin râs ar fi una din ele:

- ACCIDENTALLY ON PURPOSE - el e un drăguţ ea foarte gravidă, ei sunt mortali, aştept seria nouă
- 100 QUESTIONS - fain, ea are un accent super sexi
- A MODERN FAMILY - Bundy e în rolul lui Irinel, ea e super sexoasă şi pasională, ei sunt gay şi haioşi, ăilalţi crispaţi şi viitori consumatori de valium
- THE BIG C - cu o actriţă demenţială Laura Linney care mie îmi place foarte tare, cu un big c de la cancer, cu o doză de nebunie, e un serial nou şi deocamdată nu sunt decât6 episoade, aştept cu nerăbdare urmarea
- DESPERATE HOUSEWIVES - am văzut doar câteva episoade, merge

şi bineînţeles cel mai tare CALIFORNICATION care sper să continue că mi-e dor de Hank şi de aventurile lui zemoase.

sunt convinsă că mai sunt multe seriale interesante şi chiar vreau să primesc recomandări. dacă vom avea un octombrie ploios, mohorât şi anost ne salvează filmele, cărţile şi muzica. e ca un second life fără politică, guvern, facturi, căcaturi. a şi by the way citesc Bukowski, un dement, un "anti-erou al zilelor noastre, care speră, în urma aventurilor bahice şi amoroase, a experienţelor în zonele cele mai obscure ale existenţei, să-şi afle mântuirea".

vizionareplăcutămyfriends!

joi

2010-09-30T08:34:00.002+03:00

în fiecare dimineaţă trec pe lângă o patiserie. azi plouă, lumea se grăbeşte, umbrelele umblătoare îşi fac drum printre picături. în faţa patiseriei miroase demenţial. mi se face dor de Paris, iar. acolo plouă mai frumos, şi umbrelele sunt mai colorate. la servici e linişte, toţi îşi sorb cafelele pe jumate adormiţi. nu am geam la birou aşa că las uşa deschisă. în faţa mea un acoperiş ponosit cu ţigle căzute şi aşezate strâmb. un porumbel doarme sub streaşină, zgribulit. cafeaua mea e prea dulce. nu-mi place. se aud bălţile de pe şosea, şi alarma obosită a unei maşini. nu-s tristă. am să citesc. şi ce dacă plouă, iubesc ploaia. aş putea să ascult muzică. dimineaţa au dat la radio Yesterdayul beatleşilor, mi-a plăcut, am cântat şi eu. love is such an easy game to play... mda. oare cum voi visa la optzeci de ani? cred că la fel ca şi acuma. doar că voi fi la capătul jocului. ar trebui să ştiu pe atunci cine a pierdut şi cine a câştigat. sau nu va mai avea nici o importanţă. mă gândesc să ascult Leonard Cohen. mă linişteşte sau mă adoarme. sună telefonul. cineva are întrebări de dimineaţă. gata. începe. o zi de joi. yesterday.....all my troubles seems so faraway

http://www.youtube.com/watch?v=ONXp-vpE9eU

job (blow job)

2010-09-28T17:16:00.007+03:00

mă uit la seriale pe vplay. muuulte seriale, în general comedii. râd. e ok să râzi, e botox natural. am timp. patronii nu înţeleg dar eu chiar am timp. nu-mi dau destul de lucru, criza, nici ei nu au, de fapt şi ei se uită dar dacă îi suni iau vocea aia gravă: ce faci? lucrez, sunt ocupat! îhî, ştiu, cunosc stilul ăsta, unii mai zic "sunt prins" şi întotdeauna îmi vine să întreb de ce, de cuaie? dar nu întreb, mustăcesc un zâmbet doar de mine ştiut.

să fim serioşi, nu mă plătesc chiar aşa de bine să îmi caut de lucru prin birou, să îndosariezi hârtii necerute de nimeni, faxuri trimise şi faxuri primite, ok -uri la faxuri trimise etc. ne, pentru asta au un compartiment separat, fetele de acolo citesc Libertatea pentru femei şi caută reţete de zacuscă pe net. o cafeluţă şefu? acuma serios nu poate şefu bea atâta cafea cât timp liber am eu, dă în tremurici ca răcitura de Crăciun. ceva situaţii? ei, am făcut, vânzările pe august, pe septembrie, le-aş putea prezice şi alea pe octombrie dar numai când e Mama Omida în oraş, cheltuieli câcălău, a mai răsărit un Jeep în curte şi trei mâţi fătaţi la termen, şefu are un parfum nou, cred că şi-o amantă nouă dar nu-s sigură, încă...eu, am două rate noi, una pe filtru de cafea şi una pe hardu de calculator, un fir alb ieşit prematur şi neacoperit de L'oreal şi un rid fin în colţul buzei de la râs. şi nu-s stresată deloc, mă uit la seriale pe vplay, comedii. sunt unele mortale, râd cu poftă, mai ales că şi iau salar pentru asta. sper că şefu n-are blog, sau dacă are îi din ăla de afaceri deşi ieri l-am prins pe site-ul slăbire urgentă, îşi printa o cură de 90 de zile. uneori visez, în linişte. cred că avem tot biroul ora de vis, când toţi visează, deobicei pe la amiază, după ce mâncăm toţi pe rupte şi râdem de şeful că e în ziua de legume fierte. când e ora de vis pun receptorul greşit în furcă şi mă uit la beculeţul roşu cum clipeşte, undeva, cineva transpiră sunându-ne. curios telefonul nu sună.

după ce se termină ora de vis câte unul se încuie în baie. şi ia şi ziarele. apoi ne facem că lucrăm, e ora de predat banii la compartimentul contabil. vine câte un reprezentant cu o agendă şi ia banii. durează cam 5 minute. avem şi maşină de numărat bani şi îi dăm drumul aşa de impresie pentru clienţi. apoi eu îmi împrospătez fardul, mă împachetez, arunc ziarele, şi aştept. cam zece minute, după care plec acasă. nu înainte să intru respectuoasă la şefu să-l salut, deşi de multe ori sare speriat ca şi cum l-aş fi prins masturbându-se. la revedere şefu, o dupămasă plăcută! mnezăii ei de treabă de câte ori ţi-am zis să baţi la uşă! scuze şefu, poftă mare, bye! sunt la ziua de legume ce poftă să am? poate să te concediez, mnezăii ei de treabă! sorry boss, ne vedem dimineaţă, la cafea, so...şi dau să ies pe uşă şi mă întorc inopinant. şefu, am uitat să-ţi spun, au sunat de la bancă ( cam pe aici şi-a atins cana cu cotul în timp ce tresărea speriat ca de bombe şi şi-a pus a şaptea cafea pe pantalonii de in de la costumul care-l face slab) , ne-au blocat contul pentru neplata dobânzii, a, da vorbim mâine, ok, am pleeeecaaaaatttt.......

(şi aşa ajung patronii să piardă timp aşteptând să li se scoată diferite pete din costumul favorit)

eu de fapt am vrut să scriu despre serialele pe care le urmăresc pe vplay, pe cuvântul meu de salariat model, şefu, dacă citeşti să şti că sunt sub influenţa flăcării violet că eu defapt ador jobul meu şi tu eşti un şef model, care nu mă stresezi, dimpotrivă eşti adorabil, îţi stă foarte bine în bej şi cămaşa aia bleu e preferata mea, ţi se asortează cu ochii şi nu ştiu ce-ai făcut dar în ultima vreme ai slăbit considerabil!

de indexări de salar nu poate fi vorba nu? întrebam şi eu, aşa, mă rog...

vreau mare

2010-09-24T11:19:00.003+03:00

de dimineaţă am fost la judecătorie, sala 67, nasol, sinistru, nu seamănă cu sălile din Lege şi ordine, dar nu despre asta am vrut să scriu, dar despre ce?
despre diminutive, că nu-mi plac, niciodată nu mi-au plăcut şi când cineva mă ia cu na bine drăguţo, îmi vine să mă strâmb şi să fac mutre hidoase nenenene sâc sâc sâc uite nu-s drăguţă no
om de afaceri, costum, parfum, ceas bengos, maşină lucioasă, plin de el, încântat tot de el, cam ca Al Pacino în Naşul, intră în birou bună ziulica domnişoară (dacă zicea domnişorică îl pasam la alt birou), vă rog bla bla bla...pot să fac un păsuleţ spre dumneavoastră să-mi daţi şi mie ştampiluţa? ce ai omule, ţi s-a micşorat cutiuţa craniana, Al Pacino s-a transformat în macaroana fleşcăită care se maimuţăreşte ca o piţipoancă, păcat de costum, de ceas, ei parfumiorul era prea dulcic pentru mine, maşinuţa ca o bombonică bunuţă şi ea, drăguţule când te epilezi pe biluţe să le vorbeşti tot aşa cu giugulugu că le place şi n-o să te doară, mânce-l mămicuţa de inteligentuţ ce e!
şi uite aşa masculinitatea aia ce mie încă îmi place s-a făcut mică, mică, mititică şi deja mi-l închipuiam în capot roz cu volănaşe mânjindu-şi unghiile de la picioare cu oja sidefată şi plângând la telenovelele cu Isaura, Isaurica mami, ce trupuleţ, ce ochişori şi uau, uite ce culoare de roz piersicuţă....

brrr, unde sunt bărbaţii de altădată, la care le ies feromonii pe nas şi când ţi se adresează le simţi autoritatea în voce, care încă mai au păr şi pilozitate, care nu se parfumează cu parfumul nevestei şi nu-şi fac french, care beau whiskey sau tării adevărate şi nu ceva limonade cu Red Bull, care au voce de bărbat şi râd ca un bărbat şi nu se piţigăiesc ca un hairstylist care are o criză de identitate sexuală? unde sunt? aaa, şi când am zis de altădată mă găndeam la cei de maxim vârsta lui George Clooney.
bărbaţi, rămâneţi bărbaţi şi folosiţi cuvintele în forma lor adultă, fără păsărici şi pulicici, funduleţ şi ţâţulici că dau în hepatită !
oare despre asta am vrut să scriu azi, ei, poate, habar n-am...pupicuţi şi bezeluţe de la mua

origami

2010-09-21T23:22:00.006+03:00

ce fain, când în liniştea serii vreau să întind ziua ca pe un cearşaf alb pe firul amintirilor mele. uneori o prind cu o singură clamă alteori cu mai multe, de multe ori o arunc doar acolo fără să-i acord atenţie şi fără să presimt cum rafalele de vânt au s-o împrăştie ca şi cum nici n-a fost... şi cuvintele se amestecă şi cad ca nişte furnici negre, clapele se varsă în mare, muzica se îneaca, lumea se face ghem, iar din rotocoalele de fum se naşte o iluzie, albă şi ea

uneori nu pot să scriu nimica şi-atunci iubesc tasta delete, uneori nu ştiu să scot nici un sunet şi atunci îmi iubesc boxele Tehnics, uneori gândul are spectacol, e mim, şi atunci îmi iubesc paharul de vin...uneori nu mai iubesc şi mă înfior, vorbeşti prostii, scrii prostii, eşti varză

răspuns: da

uneori...

şi totul a pornit de la o carte, două semne ca doi gemeni încovoiaţi în acealaşi ou, şi biblioteca e închisă până joi, stârpesc şoarecii şi literele în plus, la radio o voce scârţâie monoton ...

Paris şi indecenţă

2010-09-20T18:23:00.008+03:00

da, hai că scriu, totuşi. îmi plac francezii, m-aş muta mâine în Paris, îmi place vinul roşu, baghetele şi brânza, sunt prânzul perfect. ador Parisul toamna. să fie înnorat, chiar ceaţă, să-mi pun fulare peste fulare, eşarfe, şi părul să zboare neastâmpărat în toate părţile, Doamne, vreau în Paris! şi culorile alea de cărămiziu, roşcat (întotdeauna am vrut să fiu roşcată şi pistruiată toamna), verde, culorile alea de frunze sau de castane coapte amestecate cu cenuşiul cerului şi opace ca ceaţa. să mă plimb pe străzi şi să privesc oamenii, mereu veseli, grăbiţi, zgribuliţi de primele gheare de frig, să mă opresc la cafeneaua din colţ, să admir un bărbat cu plete, îmbrăcat lejer şi cu nelipsita eşarfă şifonată aruncată neglijent pe gâtul robust peste pletele cârlionţate. să miroase a cafea şi patiserii dulci, să cânte patricia kaas, el să-şi aprindă lejer o ţigară, să-mi zâmbeascâ politicos, sava, oui, etcetera... bine dacă duc visul mai departe mergem la un vernisaj ceva, o lansare de carte, el e un artist renumit, şarmant, seducător şi foarte greu de abordat, bem, bem foarte mult în visul meu, whiskey, cognac, vin roşu, uneori fumăm, râdem mult şi vorbim franche, fără ocolişuri, fără poezie. am terminat de citit Femei al lui Charles Bukowski, o carte pe care o bei clar, n-o citeşti că doar e porcoasă, unii spun că nu-i literatură, eu nu spun. îi privesc şi fac ochii ăia mari de viţel nevinovat, cum nu? e, e !!!

şi-acum să trec la subiect, despre indecenţă.

povestesc azi unui prieten imposibil dar foarte drag despre carte, măi musai s-o citeşti, dar despre ce e, păi despre un scriitor care bea şi fute foarte mult. uau, ce te-a apucat de vorbeşti aşa, tu vorbeai poetic...

eu vorbeam poetic, doar că poezia se prostituează neruşinat şi direct stropind cu seva-i albicioasă tot romantismul deocheat de rime tembele. şi-atunci dacă fute se conjugă mă fut, te fuţi etc. înseamnă că bariera mea de poeta pulii a dispărut, sunt eu, fără prejudecăţi, fără reţineri, fără jenă, doar nu vrei să te însiropez cu rime de tot căcatul? dar m-a pus pe gânduri, dacă am o faţă de funcţionar public deosebit de cuminte şi corect? dacă ţinuta mea denotă o stricteţe, un fel de aşa se cuvine, aşa e normal, dacă am ochii ăia de viţel nevinovat, cum să povestesc despre futai ca despre un pillates necesar?dacă sunt copia fidelă a unei profesoare trecute de prima tinereţe? poezia mea e totuşi realitatea, dacă acea carte e despre futai nu pot s-o povestesc ca fiind despre culorile curcubeului sau despre infinit oricât de poetă mă cred în anumite momente. deci, dacă vreţi o carte despre futut şi în anumite momente ale vieţii toţi vrem, luaţi femeile lui Bukowski şi apoi încercaţi s-o povestiţi în bezele romantice, ca şi cum la colţ de stradă în Paris, aburii tomnatici de iubire vă mângâie cu degete de ceaţă, vă sărută cu buze voluptoase de brumă şi de vânt iar fiorul de stropi argintii vă urcă pe spate vertebră cu vertebră până când lumea se şterge în paşi de dans ca un fum de cireşe amare... uai, sau mai simplu dacă vreţi o carte despre viaţă luaţi femeile lui Bukowski. mie mi-a plăcut, directă, sinceră, vulgară şi imposibilă de sintetizat unei profesoare crispate şi nefutute. orişicât m-aş chinui n-aş putea s-o povestesc mai cuprinzător decât cartea despre un scriitor care bea şi fute ...

Enjoy!

femei

2010-09-15T08:16:00.002+03:00

'' te-am visat. ţi-am deschis pieptul ca pe un dulăpior. avea uşiţe şi, când le-am deschis, am văzut tot felul de lucruri catifelate în interiorul tău - ursuleţi mici şi animăluţe lânoase, tot felul de lucruşoare de-astea drăguţe. apoi am mai avut un vis cu un alt bărbat. a venit spre mine şi mi-a întins nişte foi de hârtie. era scriitor. am luat foile şi m-am uitat la ele. aveau cancer. scrisul lui avea cancer. eu cred în visele mele. meriţi puţină dragoste. "

cartea mi-a alunecat din mână, somnul îşi încleşta degetele de catifea pe pleoapele tot mai îngreunate trăgând de ele ca de nişte obloane grele. pluteam pe valurile nopţii visând tot felul. şi eu cred în visele mele...până la urmă ce-i realitatea ? un vis care n-are somn.

cafeaua e dulce şi aromată, azi, şi toamna asta frumoasă, e... meriţi puţină dragoste, zis!

despre control

2010-09-08T08:25:00.003+03:00

am vazut serile trecute o emisiune pe TVR Cultural, era invitata poeta Angela Marinescu. ce mi-a placut in mod deosebit a fost conceptia dansei despre control, controlul e o voluptate, e o chemare chiar, te ademeneste, si e mai bine sa te controlezi atunci cand arzi pe interior ca o flacara vie decat atunci cand esti un apatic. hm...eu ma gandesc la limite, cele impuse, aruncate asa pe traiectoria actiunilor, ca niste bariere pe care trebuie sa le treci pentru ca ti-ai promis tie, nu altora, sinelui tau, geamanului din tine. limite, hopuri, bariere, control..totul duce la o lupta care se petrece undeva in coltul tau intim, in tine, si e cea mai grea lupta. gandeste-te ca nimeni nu-ti cere sa faci sacrificii, sa te limitezi, sa te controlezi dar tu, sinele tau isi doreste asta, e o promisiune facuta tie insuti, mai poti oare sa ignori? atunci cand aceasta lupta nu va mai fi, cand linistea aia de te sperie te va invalui intr-o patura fina de monotonie, cand demonii din tine se vor transforma in ingeri ascultatori si timizi, cand focul se stinge si pana si jaratecul se raceste, atunci poti spune ca nu mai ai nevoie de control, de limite, pentru ca atunci cazi intr-o stare apatica, intr-o moarte a viselor, crematoriul de fluturi...lupta se incheie si incepe somnul!

in concluzie, arzi, lupta, sfasie, musca din viata, azi, acum, pentru ca maine totul se poate linisti ca o mare dupa furtuna, ca un dor de dupa uitare!

Zen

2010-09-01T18:15:00.004+03:00

privesc un geam de vreo doua ore, o fereastra care plange cu stropi mari si desi, rauri de ploaie aluneca pe suprafata sticloasa, ma linisteste curgerea asta monotona, nu ma gandesc la nimic, doar stau si privesc

camera e gri, cerul isi indoaie norii grei peste pamantul inca verde, e ceva ireal in jurul meu, oare sunt, oare visez, oare toate astea se intampla? sunetul acesta monoton al ploii ca un ropot de caprioare alergand ma hipnotizeaza, ma face sa zbor

apoi iarasi ploaia tropaie in mine, uimire ... cerul isi iese din fire

o zi ca oricare alta, doar ca am timp, timp berechet sa-mi intorc privirea in mine, sa ma adancesc in haul indepartat al fiintei mele, sa ma intreb, sa incerc sa-mi raspund, sa ma conving si-apoi sa ma uimesc, sa ma linistesc ca mai apoi sa ma tulbur din nou, am timp si ploua

Elqui Valey, o localitate din Chile, este o zona unde dupa masuratorile NASA este cea mai mare descarcare de energie, o adevarata gradina Zen, o calatorie de regasire a sinelui sau de limpezire spirituala. acolo sunt maestrii Reiki, sunt specialisti in alinierea chakrelor, sunt pictori care-ti pot transpune energia in pictura si pot sa-ti traduca aura pe intelesul tau, sunt maestrii care te invata cum poti medita si cum poti revigora energiile din tine, pana si hrana e o imbinare de ying si yang, o armonie perfecta pentru minte si trup. acolo as vrea sa fiu eu acuma, intr-o piramida, langa un izvor viu si revitalizant, intr-o pace si o liniste ireala, simtind in mine toata vitalitatea si freamatul acestui Univers. cu mintea sunt acolo dar trupul e departe de mine, pacat. armonia mea mai asteapta, are rabdare, Ying si Yang se mai ciondanesc intre ei dar calatoria e inca la inceput!

http://www.gonomad.com/alternatives/0601/elquivalley.html

farmece

2010-08-26T08:34:00.003+03:00

am fost. m-am intors. fain o fost. uai. marea a ramas acolo, la fel de verde si la fel de involburata, inspumata, intinsa, frematandu-si valurile ca intr-un dans ametitor dintr-o poveste fara sfarsit. am sa ma intorc la tine, am sa respir inca odata aerul sarat cu miros de alge, nisipul fin o sa-mi mangaie iar si iar pielea arsa de soare, si vantul din Vama Veche, o da, si asfintitul va fi o portocala ce-mi va umple sufletul de bucurie. am sa ma intorc, am promis, si de cate ori am sa mai merg la Marea Neagra, pe litoralul romanesc numai in Vama Veche am sa merg. alta statiune nu mai exista pentru mine. are Vama asta un farmec, te prinde, te vrajeste, te rupe de tot ce a fost pana atunci si te adanceste intr-o alta lume, faina, libera, fara prejudecati si fara reguli. te farmeca si apoi te lasa asa fermecat sa te descurci in real world. de o saptamana ma chinui da de imi revin, dar in fiecare zi ma gandesc cu regret ca am lasat in urma marea, soarele, plaja, visele, portocala mea de asfintit, aia de dupa sunset market, pe Johny, pe Il comandante, muzica buna, da buna ma, bratarile, pe aia de-mi faceau suvite impletite in fiecare seara, de plictiseala, hai sa-ti mai fac o suvita, da si stau cu ele la lucru si nu-mi vine sa le desfac...algele, scoicile, berile, fuck, vreau inapoi!
"hai sa ne mutam la mare o tara de orase goale
singura noastra scapare....sa ramanem toti la mare"

noroc ca azi incepe Peninsula, mai musc o bucata de libertate, patru zile raman fermecata, apoi mai vedem...am nevoie de un descantec ceva, o abracadabreala profi sa ma trezesc la realitate, sau nu? ar fi o mare problema sa raman fermecata un an, o viata, o lume inside me? ha?

Vama Veche

2010-08-13T09:57:00.004+03:00

unicul meu neuron sifonat pleaca in Vama, ii e dor de mare, de muzica buna, de traistute si bratari, de suvite impletite, de blugi rupti, de flori prin par, de par (a se citi hair), de noncomformism, de nisip si gustul sarat al berii, de libertate, de basul si cu toba mare, de ochelari de soare, de bratari am zis? nu-i bai mai zic odata, de bratari impletite, de copchii tineri care le impletesc pentru o bere, de spiritul hippy, de soare, de Let the sunshine, let the sunshine in, de apus, de rasarit, de ... pfuai, ce dor imi e!
so, let's rock, sa nu aud ca va e dor de un unic neuron creponat, ntz, don't cry for me Argentina, da, mi-e dor si de Joan Baez btw
unii mai snobi ashe ma iau cu texte valeu, n-ai minte (aici exista o bruma de adevar) in Vama, printre mocicosii aia de roackeri, unde toata noaptea iti bubuie muzica aia nebuna, alta locatie n-ai gasit, tu fomeie serioasa (aici au dat-o in bara) pai Vama iti trebe tie? nu, adevarul ca nu, as da zile de la mine sa ma pot duce in Mamaia sau Neptun ceva statiuni de-astea mishto, sa ascult si io muzici de dat din buric, sa scuip seminte pe cearsaful pe care isi bronzeaza unu benga muschii expandati si lantul gros de haur de la gat, si tatuajul cu Rambo pe motocicleta, na, sa-mi vanture ateveurile lor prin fata camerei sa beau nisip in loc de bere, s-o vad pe Bahmuteanca crizandu-se in holul hotelului ca nu are debit la apa si vrea la micul dejun scoici thailandeze cu sos de hasmatzuchi, as da zile de la mine frate, dha ce sa le zic si io astora, pai na, nu-i buget bla bla bla (are you fucking crazy my men, ce naiba ai fumat? ) so, zic eu timida, am ales Vama ca merg cu cortul si nu-s atatea fitze ( pe naiba, unii ma si cred) NU, nu-i adevarat bengosilor, merg in Vama pentru ca acolo vreau sa merg, punct, sa nu aud manele si sa nu-si fluture silicoanele toate blondele astea din prelungirea unor burtosi cu bani! sa fie clar ca lacrima lui Ovidiu inainte s-o bei, vreau roackeri mocicosi si muzica tare si motociclisti si tatuaje si bere si mare, si vreau Stuffstock fratele mai mic al lui Woodstock, cu tatzi aia de canta ashe pe sufletul mieu, na...

so, let's rock !

joy

2010-08-11T08:38:00.003+03:00

cand vrei sa spui atat de multe incat se amesteca in tine cuvintele alandala, cand vrei sa transmiti o mangaiere cuiva aflat departe dar perceput ca fiind adanc inradacinat in priopria-ti fiinta, cand gandesti cu inima si nu simti ca esti mai prejos judecatii, cand timpul nu are minute, ore si secunde ci doar momente de atingere a doua lumi intr-una, cand ura e ceva strain, necunoscut si neatins, cand singuratatea e dulce pentru ca in ea se odihnesc toate framantarile, cand nu ti-e frig niciodata, cand tacerea poate graii ceea ce cuvintele nu reusesc, cand zambetul are atatea culori incat poate colora infinitul, cand ochii fura, te fura si te inchid intr-un senin orbitor, cand nu mai esti pentru ca te nasti in fiecare zi, in fiecare clipa, de fiecare data cand te innobileaza bucuria, esti tu in mii de feluri dar totodata esti prelungirea cuiva dinafara fiintei tale...

BUCURIA asta inseamna in viziunea mea si inca ceva...atunci cand iti rade sufletul si simti cum ingerii iti zambesc inapoi

mentos

2010-08-10T08:22:00.004+03:00

cuvinte, vorbe, minciuni, adevaruri, dorinte, critici, intrebari, raspunsuri, acuze, laude, fluturi....
toate sunt menite sa ne faca intelesi. si totusi uneori stam uimiti locului si ne intrebam unde e greseala? trebuia sa vezi, trebuia sa sti, trebuia sa intelegi... nu, nu trebuia, universul meu e diferit de al tau, emotiile mele se succed in alta ordine decat ale tale, dorintele mele ating alt substrat al subconstientului decat ale tale, nu trebuia... "traim impreuna murim singuri"
uneori totul pare un zbor, cuvintele mele aluneca intr-un ritm doar de ele stiut, nu le pot ordona, nu le pot manipula, scapa infidele gandului care le precede... le las, imi place sa le vad zburand libere, lovindu-se uneori de zidul unei taceri, stau si se mira, pai cum? lasati-ne sa intram, dar nimic nu se clinteste si ele stau tampe si dezamagite ciocnindu-si zborul de tacerea grea. cine castiga in lupta asta? cine are satisfactia implinirii? pana la urma zborul e tot mai lent si mai temator, tot mai linistit si greu pana cand se pietrifica intr-o mutenie graitoare, zid langa zid, tacere langa tacere, masca langa masca, minciuni intr-o lume de minciuni, si cortina se inchide, aplauda cineva?
te certi cu mine, taci...ok, tac
nu, mai bine cearta-te .... nu, nu ma cert cu tine, mai bine tac
vrei o tigara?... da
si un pahar de vin?... da
vrei sa stam pana se face ziua? ...da
ma gandesc ca de fapt n-ai inteles nimic, tac si tu crezi ca sunt departe, ca am plecat, cand de fapt atunci sunt cel mai aproape de tine, intelegi? ... da, inteleg, acum taci

ps: orice asemanare cu personaje reale din viata asta e pur intamplatoare ... puszi :)

tic-tac

2010-08-08T21:02:00.004+03:00

sub linistea clipei se ascund framantari desprinse din coltul tacut al serii...cerul isi prelungeste atingerea cu un strop de ploaie ratacit din inaltul nevazut si adanc, azi e doar un ieri inainte de vreme, traim de multe ori intr-un vis strain, nedefinit si palid, intr-un fragment de timp invechit. taci...ok, tac...

si lumea e o picatura de timp si e toata inghesuita in clipa mea, si cerul cu vise si ploaia cu poezia ei si tu cu zambetul stramb si senin, si cuvintele- fluturi cu aripi colorate si necuvintele...taci...ok, tac...

imi dai o tigara? da

si un pahar de vin? da

si sa nu pleci...nu plec

ce frumos danseaza marea si nisipul e fin si dimineata se numara visele, unele se sterg ca pasii unui dans pe un tarm spalat de valuri...TACI...ok, tac....

da, n-am scris de multa vreme, s-a facut august intre timp, vara asta se joaca de-a toamna, m-am pierdut eu de mine, nu e prima data, ma voi regasi undeva, intr-un moment...pana atunci suport orice urecheala, cearta, mustrare cu demnitate si eroism, pentru ca what the fuck sunt o Doamna :)

da taci odata....ok, tac! asa, asa ca mai bine taceam? no...

muzichii

2010-07-19T09:27:00.003+03:00

weekend dement, lung, cu chefuri, concert, beutura si gratare si toate astea pana la 4 dimineata. acum ma chinui sa tin ochii deschisi, sa nu fac gafe prea mari, sa nu-mi pice capul pe birou... am fost la Ciuc Summer Fest la Bucuresti unde a concertat aseara Gary Moore. a fost fain, am avut bilete in fata pe gazon A de unde se vede super dar nu se aude la fel de bine. Gary Moore s-a jucat cu chitara aia de zici ca s-a nascut cu ea in brate, a cantat si piese mai hard dar si blues-uri (poate as fi vrut mai multe blues-uri dar na...), si inca ceva ce nu mi-a placut in fata, reflectoarele. m-au orbit, apoi pe drum inapoi a fost ceata, iar dupa doua ore de somn am senzatia ca am sticla pisata sub pleoape. scriu sa nu adorm. deci Gary Moore a fost ok dar surpriza cea mai tare pentru mine a fost trupa The MOOoD. am dat intamplator peste ei, nu-i cunosteam, cantau in cortul Jagermaister, am intrat sa-i vad. am fost convinsa ca nu-s romani, patru baieti, un solist plin de energie cu o voce bestiala si un accent cockney british, accentul m-a derutat dar intre piese vorbea romaneste perfect, sunt romani de-ai nostri, talentati si de care sigur voi mai auzi, pe mine m-au convins, am stat pana la finalul concertului, unele piese le stiam de pe guerilla dar nu stiam cine canta. bravo The MOOoD, sunteti plini de viata, sigur veti ajunge departe!
au si blog, uite http://www.themoood.ro/blog/

ps: eu ma bucur foarte tare cand descopar cate o trupa, so, astept Peninsula, sa vad ce mai descopar, am auzit ca sunt sanse sa vina Deep Purple, ar fi o bucurie in plus si un mod excelent de a incheia vara asta plina de muzica. am fost la 4 concerte mari, vor fi inca o gramada la Peninsula iar apoi voi sta cuminte pana in aprilie 2011 cand va fi cireasa de pe tort, apogeul muzical, dementa maxima, psihedelismul traznet, foarte asteptatul, etc.etc............................ Roger Waters-The Wall, pe 12.04.2011 la Budapesta, ui aici de nu ma crezi http://www.roger-waters.com/.
na, gata, ma duc sa-mi bag fata in galeata cu gheata, sa dau pe gat niste redbull, sa-mi prind pleoapele de sprancene cu superglu, sa mestec niste boabe de cafea, sa...musai sa bag botu-n perna, boss, believe me!

turcoaz

2010-07-14T08:50:00.004+03:00

am o stare de gadilici in mine, nu va obosesc sa va explic ce inseamna dar suna fain nu? stare de gadilici, adica iti vine sa zambesti, te gandesti la furnici pe toata talpa, la puf de ratusca pe bot, la pene de gasca in nara stanga, la buzzzz de albina pe cerebel, la butterfly in my stomac....no

si ziua are culoare, curcubeu intreg, pot sa iau pe alese, ce-mi place, ce ma reprezinta, azi turcoaz, ca-n laguna albastra, hmm, inchid ochii, nisipul fin imi gadila talpa, miroase a alge si pesti, o suvita de par inaripata de briza fina imi mangaie obrazul, stropi sarati de spuma alba imi ineaca gleznele, un pescarus isi tipa disperarea in inaltul cerului, e turcoaz...un ochi de mare cu valuri de cristal turcoaz

hopa, mi se intampla iar, nu, nu sunt in Caraibe, nici macar la Techirghiol, sunt in birou, si intotdeauna cand sorb prima gura de cafea inchid ochii si visez, apoi toate visele mele cad speriate in cana...in fiecare dimineata, ca-n Ally McBeal, a si ventilatorul asta seamana cu briza doar ca chitzcaie la fiecare cerc, soricei ametiti legati de coada si invartiti cu spor, iui trebuie sa ma opresc, si turcoaz? ce turcoaz? sarat? ntz, miroase a domestos de fapt, si glezne in spuma marii, nisip fin pe talpa? asta nu stiu de unde am scos-o, o fi de la sandalele cu talpa de pluta, si pescarusi, tipa? aaa, era sefu' "o cafea te roooooog" hm, daca ma uit bine are moaca unui pescarus, da unul care are falci si ochelari, si gata intoarcerea in laguna albastra next time, acum incepe o noua zi, una turcoaz de vineri plina de gadilici

hmmm, uite si negrul ala, ce brate puternice are si ce pectorali, si zambeste cu toata fata, imi aduce un cockteil colorat cu bucati de pepene si frisca, uau si are si un evantai, sunt o rasfatata..."doamna, aloo, v-am adus corespondenta, si facturile, alooo"...shit, shit, i need a strong medication, sau batar un zambet larg :)

dream

2010-07-12T08:19:00.003+03:00

de dimineata o ceata laptoasa invelea padurea. soarele e undeva pe cealalta parte a lumii, vara ne pune nervii pe bigudiuri. e luni, iarasi luni, o zi mohorata si stoarsa de culoare. am terminat de vazut Lost, iarasi ma gandesc la o cabanuta in varf de munte, un loc uitat de lume unde sa-mi iau cartile si muzica, sa stau la foc si pe un ochi de geam prafuit sa privesc ploaia cum spala de pacate o lume, aaa, si cana de tabla cu johny walker sa-mi aline gatlejul secat de cuvinte. dar ne, visele mele se estompeaza direct proportional cu adancirea in rutinele cotidiene...wake up little Suzy, wake the fuck up!

de ce n-am scris...

2010-07-06T08:46:00.005+03:00

- de lene
- din cauza trilogiei Milenium, toate trei sunt demne de proptit patul cu cele aprox 2000 de pagini
- din cauza serialului Lost care m-a prins si in orice moment liber dau o fuga pe insula sa vad cum sta treaba
- din cauza timpului care fuge ca un dement de mine si eu stau cu ochii umezi de vitel nedumerit si nu pricep nimic
- din cauza ca n-am inspiratiune, ca doar sunt creponata si am un unic neuron si ala stors de vreme si zdruncinat de sinapsele obosite din strafundurile intunecate ale fiintei
- din cauza guvernului boc (asta ca sa ma dau mare ca-mi pasa, cand de fapt ma pipi pe el)
- din cauza rutinei, inca n-am castigat lozul cel mare, n-am descoperit formula tineretii fara batranete, n-am primit premiul Nobel pentru pace, n-am pornit in jurul lumii cu iveco pictat
- din cauza ca scriu altii si scriu bine, des si au si cititori (vezi blogrol)
- din te miri ce alte motive neintelese precum legile aruncate haotic de tatucu base si sleahta lui de cocalari si pitzipoance
- de ce n-am scris? da ce asta e scris?