luni, 20 februarie 2012

lost

inca o saptamana scursa in pustii. intr-un fel fiecare om are apocalipsa lui. modul de perceptie si de raportare difera. unii se prabusesc, se ofilesc, se sting cu fiecare clipa, iar altii se apara. te poti ascunde dupa zambet, te poti topi in iertare, te poti contopi cu intelegerea dar nu poti uita. nu poti sari peste flacarile iadului fara ca sa ramai cu o cicatrice, oricat de mica ar fi ea.aceasta cicatrice iti va aminti mereu apocalipsa ta, durerea ta, chiar daca razi, chiar daca te bucuri, fara sa stii, fara sa poti controla undeva in adancul fiintei tale zambetul e amar.

in alta ordine de idei, mi-am pierdut busola. aia de-mi arata unde e taramul meu de vise, unde e albastrul orbitor   si verdele crud, unde e lumea cu personaje de poveste, unde e licuriciul care-mi tine clipa aprinsa, unde e craiasa zapezii cu perdeaua ei sclipireata de magii, unde e lumea mea fermecata...nu mai stiu, ratacesc pe marginea gandului, pe buza de noapte tuciurie, ma zbat in zilele mele gri, cu oameni tristi si inlacrimati. sunt doar un chip strambat de temeri, un ochi fara privire, un cnp intr-un mare dosar cu nume, n-am nici aripi, nici sa zbor nu mai pot...

oare de ce mai scriu asa debusolata? sa vina macar primavara sa ne dezmortim visele inghetate...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu