luni, 30 ianuarie 2012

sonata

mă uit la lună. luna se uită la mine. zâmbeşte. eu mă mir. azi trebuia să încep ceva. mereu trebuie să încep ceva. şi nu încep nimic. doar stau şi mă uit la lună. şi luna se uită la mine...
"mai bine să plângi la psiholog decât să râzi la psihiatru" asta a fost tare. mai bine. problema e că nu am psiholog care să-mi stea să-i plâng. şi atunci mai bine râd, poate se iveşte vreun psihiatru. alaltăieri am îmbătrânit un an, ieri am început să scriu, azi deja caut psihologi. ce-i baiul cu mine?
oi fi zen...sau oi fi zenă

vineri, 27 ianuarie 2012

zece

mă tot gândesc de vreo două zile oare de ce rupem timpul în bucăţi? de ce se termină un an şi începe altul? de ce ne facem planuri, ne imaginăm că în anul nou-nouţ vom fi altfel decât am fost înainte? pornim cu entuziasm, o să fac aia şi ailaltă, o să mă las de aia şi mă apuc de ailaltă, renunţ la vicii şi mă apuc de reguli, şi alte asemenea promisiuni. de ce? dacă timpul ar fi un lac?
un lac liniştit, domol, uitat de valuri, o întindere de clipe şi de stări! dacă nu am avea ţărm, ar fi un infinit chiar dacă infinitul ar fi o altă percepţie pentru fiecare persoană în parte.
azi nu aş înmormânta un an sub cenuşa tulbure şi rece al unui final de calendar. azi n-ar fi azi, ar fi doar clipă, ieri    n-ar fi fost decât continuitatea unei lumi nelimitate, nu asta ar fi infinitul?
cine a hotărât să taie timpul în bucăţi, să-mi felieze viaţa în zile, nopţi, ani, etape? eu vreau să fiu o continuitate de fulgi, o zăpadă întinsă şi albă, eu vreau să respir acelaşi aer iute ce să-mi amintească continuu că trăiesc!
ajungem să uităm că putem muri, azi îmi spunea un prieten. dar uneori ajungem să uităm că n-am murit şi la final de zi ceva, un nuştiuce guraliv şi vesel ne strigă din toată suflarea vieţii : BUEI TRĂIEŞTI! ŞI AZI, ÎNCĂ...

începe un an nou...care e continuarea celui vechi, sunt tot eu, tot aici, tot acum, aceleaşi gânduri, aceleaşi vise, aceleaşi gusturi, tot shiraz îmi place, tot în Vamă merg, tot pe Doors adorm, tot aiurea scriu, la aceleaşi filme plâng, tot parfumul meu îmi place, tot mioapă sunt, tot aşa mă epilez, tot nu m-am tatuat, tot aşa fac sex, tot lucrez pe bani de rahat, tot libertate vreau, tot beau, tot vreau un tablou gri cu o pată de roşu turbat, tot vineri e cool şi luni de câcat, tot eu sunt şi azi, tot eu...la ce vârstă te plictiseşti tu de tine? cred că atunci când nici să te masturbezi nu-ţi mai vine.

mâine e prima zi din restul vieţii mele...nu, mâine e prelungirea zilei de azi. mâine e o altă aromă din parfumul întinderii mele de gând, mâine e tot ce azi visez, sau tot ce după mâine uit! oricum mâine ce e, e deja azi. mă iubesc un pic, că se spune că e ziua mea! de 52 de minute am o zi. voi încerca să o fac demnă de mine, am multe ore ale mele toate, am emoţii că azi mă iubesc un pic...e o stare ce trece dar poate un lac domol, liniştit, o întindere fără sfârşit face să simţi dintr-o zi că sunt zece!

vineri, 20 ianuarie 2012

Libertate!

Vremuri tulburi. Emoţii de tot soiul. Mă uit la oameni, la protestatari, la feţele lor, la gesturile şi mimica lor. Se vede suferinţa, resemnarea că poporului ăstuia nu îi e dat să fie bucuros, liniştit, împăcat.Vai de noi, vai de bieţii oameni care îşi duc traiul de pe o zi pe alta! Vai de sufletele acelea inocente de copii care îşi văd părinţii amărâţi, sau nu-i văd decât cu lacrimi în ochi atunci când îşi iau rămas bun şi pleacă să-şi încerce norocul prin alte ţări! Vai de bărbaţii care ajung să nu se mai simtă bărbaţi deoarece nu sunt în stare să asigure familiilor lor un trai decent, deşi lucrează de dimineaţă până seara! Vai de intelectualii care citesc, gândesc, analizează, văd toate aspectele sărăciei şi cu toate acestea nu pot face mare lucru! Vai de bătrânii care o viaţă întreagă au luptat să le fie mai bine lor şi copiilor lor şi ajung la o vârstă la care guvernele îi consideră o povară! Vai de bunicii care-şi văd nepoţii fără un rost, fără un viitor, fără linişte! De ce poporul acesta nu poate să ajungă la lumină? De ce?
Mereu, când întrebările mi se adună una câte una încerc să răspund transpunându-mă în locul celuilalt. Aşa am făcut şi de data aceasta, doar că mi-e foarte greu să văd din prisma acestora ce ne conduc. Parcă e mult prea mult întuneric acolo, sunt mult prea nemiloşi şi răi, n-au suflet, nu le pasă. Să stai şi să-ţi vezi poporul înfometat, îndurerat cum îngheaţă de frig zile în şir şi să nu le adresezi nici măcar un cuvânt, orice fel de cuvânt înseamnă că eşti crud până în măduva oaselor. Eu nu fac politică dar sper din tot sufletul să ajung să-i văd pedepsiţi pe cei ce au furat de la gura copiilor, din pensiile bătrânilor, din blidul bolnavilor, din sufletul intelectualilor. Atâta sper!
Cred în oameni care nu renunţă, cred în imaginaţia lor de a cuprinde în lozincile pe care le strigă tot adevărul, cred în cumpătarea lor, cred în teama lor faţă de violenţă, cred în hotărârea lor şi în sinceritatea cu care îşi apără libertatea!
NU VOM RENUNŢA! Nu avem voie, pentru lacrimile vărsate de acest popor, pentru toţi cei care îşi târăsc viaţa în foame şi frig, pentru neobrăzarea unor burtoşi cu conturi babane şi lipsă crasă de bun simţ, nu avem voie să renunţăm! Scrieţi, spuneţi-vă gândurile, eliberaţi-vă toată supărarea adunată de atâţia ani, pentru că dacă odată ne-am câştigat libertatea cu sânge şi am scăpat de dictatură nu o vom oferi cu uşurinţă unor nesimţiţi care ne scuipă în faţă! 
Un copil striga "jos băsescu" şi l-am întrebat ce i-a făcut acest om lui de vrea să-l dea jos, şi mi-a răspuns cu mirare "cum ce? păi în ţara asta nu este ban". Am râs atunci dar mi-a îngheţat râsul pe faţă, copiii noştrii ar trebui să viseze cu ochiI plini de speranţă, copiii noştri ar trebui să râdă, să se joace, să spere, să se bucure...dar ei deja calculează neajunsurile!

PENTRU EI AVEM OBLIGAŢIA SĂ NU RENUNŢĂM!

AVEM DREPTUL LA LIBERTATE!


duminică, 15 ianuarie 2012

plastic life


e deja 2012 şi eu încep greşit...my plastic life...e o străfulgerare de gând, un fel de fior care mă trezeşte de multe ori din somnul cel greu al ceasului neobosit ticăind la nesfârşit doine false.
la noi s-au pus containere ecologice, din alea mari colorate, glass, plastic, paper and garbage. verde, galben, albastru iar eu am constatat că viaţa mea e din plastic.
punga de plastic se umple de două ori mai repede decât celelalte...

cum să încep un nou an cu această constatare sumbră, că în viaţa mea predomină plasticul, e trist, e nasol, e de râs, e poate ecologic dar înnebunitor în acelaşi timp...

habar nu am să trăiesc îmbrăcată în plastic, habar nu am să zâmbesc cauciucat, habar nu am să mă bucur sorbind fericire din peturi, habar nu am să iubesc cu prezervativ...