luni, 3 decembrie 2012

haos

as putea spune ca unele zile sunt pline...oranduirea minutelor se face lin, clipa peste clipa, dor peste dor, culorile se impart in nuante tulburi de lumina; oare de ce?
ce simt in plus azi fata de ce simteam ieri pe vremea asta? ce vad in plus azi, doar sunt la fel de mioapa!
si totusi, o banala seara de luni si pot zambi...as putea spune tamp, dar zambetul e doar senin, oricat de tamp pare uneori...

de ceva timp sunt participant de onoare in campionatul de improvizatie, ma gandesc la un cuvant si tot ce urmeaza e un intreg haos de intercalatii de vis si ceata...oi fi nebuna, imi zic! sau poate nu, nu-i bai!
in fond de ce normalitatea ar fi o virtute? anul acesta se poarta brazii pusi invers, adica cu varful in jos, maine vom umbla in maini, va fi normal daca va fi la moda.
peste trend nici un certificat de atestare mintala nu trece! sa fie clar!

Haos…o pictura nedescoperita inca, un ansamblu de sunete straine, un taram necalcat de nici o vina, un suflu poetic de complici, o idila.

Haos…o privire cu verb, o soapta de alcov, o nemurire beata sub greutatea unei gene false, un look diafan de hiena blajina, un nepermis, o rugaciune, un “la bine si la greu” intr-o zi de marti fara glas…

as putea spune ca unele zile sunt pline...si-atat

joi, 29 noiembrie 2012

inalt

stii, sentimentul acela cand iesi de la coafor si iti place? cand mergi foarte increzatoare pe strada si arunci cate un colt de privire in vitrinele magazinelor, hm, imi sta chiar bine...si parca esti cu cativa centrimetrii mai inalta?

stii, sentimentul acela cand cineva iti face un compliment sincer, defapt nici nu realizeaza ca ti-a facut un compliment pentru ca de la el a pornit o constatare...si te gadila ceva in orgoliu, o strafulgerare ca si cum in Universul tau o mica tornada te strabate de jos in sus si invers...si parca, esti cu cativa centimetrii mai inalta?

stii, sentimentul acela de culoare, cand luminile se sting iar in palida raspandire de umbre ochii tai sclipesc ca doua lumanari jucause...cand tacerea troneaza ca un rege peste un regat de cuvinte nerostite, cand tu taci atat de intelegator iar eu doar zambesc nustiucum...si suntem amandoi mai inalti?

stii, cand te trezesti cu fatza in soare si nu intelegi de ce fluieri la dus, cand nimic nu e roz dar te comporti ca si cum...cand nici o cafea varsata peste un act important nu-ti poate umbrii seninul de pe chip, si totul se roteste dupa simpla ta dorinta, cand pana si timpul se opreste in odihna minunata din clepsidra ca un motan ghemuit in lenea cea mai dulce...si parca esti cu cativa centimetrii mai inalta?

stii, sentimentul acela de jazzy, cu sclipirea rubinie de shiraz amarui, cu fumul ce danseaza un tango, cu acordurile calde de clape adormite, cu el povestind poezii nemaiauzite, cu ea visand doar privirea lui...si noi, parca suntem cu cativa centimetrii mai inalti?

stii, cand astepti infinitul sa bata la usa, scriind povestea cu litere albastre, si cuvintele ning cel mai frumos alb peste tine? cand la coafor nu mai mergi de tarziu...cand stai tolanita iar timpul isi curge ultimele fire de nisip? cand muzica e tot mai soptita, cand vrei sa te uiti inapoi dar nu...caldura din palmele lui cuprinzandu-te nu te lasa, mai stai! cand privirea de-o viata-ti citeste un fel de ultim si drag good bye: AM FOST FERICIT!
....iar tu, esti din ce in ce...mai inalta?

stii?   https://www.youtube.com/watch?v=DqFJXm5RAhg

miercuri, 28 noiembrie 2012

emotii de hartie


Si viata continua sa ma invarta in caruselul ei. Stau cuminte si totusi ma trezesc cu capul pe asfalt si picioarele rezemate pe luna. Si incepe sa-mi para firesc sa-mi balangan picioarele in sus, sa zambesc la fiecare colt de stea ce-mi gadila talpa goala. Si cine a zis ca asta e pozitia normala? Cine a stabilit susul si josul meu?
Stii ce ar fi monoton? Sa nu ma mai pot juca in minte cu nici un motan de puf din imaginatia mea, sa nu mai pot dezarma timpul cu pumni mici de papusa ruseasca, sa nu mai pot zambi cu fatza de portelan din ritualurile asiatice. Doar sa stau, asa cum fiecare gardian de la marginea gandului sta. Sa nu ma misc, sa nu clipesc, sa stau doar atat!
Dar viata continua sa ma invarta in caruselul ei...

Voi pleca, lumea mi se va deschide ca un evantai.

Trebuie sa scriu. Trebuie sa scriu zilnic, mult, tot mai mult, pana voi seca toata balta asta clocita de idei. Am planuri, proiecte, visuri, am tot ce trebuie pentru a umple pagini de un alb orbitor. Azi e un marti de alta culoare. Nu stiu ce vreau, nu stiu ce simt. Mi-e teama si vis in acelasi film, mi-e greu si toamna in acelasi Alifantis. Stiu doar ca aici nimeni nu are grimase de facut, nici sfaturi de dat. N-am nevoie de nimic in plus, imi ajunge un laptop si o mie de cuvinte. Le voi aseza hai hui, intr-o dezordine rastalmacita, pana cand din ele vor rasari cuvintele magice, cuvintele ce ma vor defini ca intreg. Am nevoie de ele ca de aer, am nevoie sa stiu ca nu sunt doar ceea ce rutinescul scoate din mine, nu am doar cuvinte uzuale si sterpe, nu am doar idei de un practic invechit. Am nevoie de evadare si de zbor, de aripi de hartie cu text ingrosat, de cuvinte zburlite cu intelesuri bizarre. Sunt mai mult decat eu, atunci cand pot fi o mie de emotii de hartie...

joi, 22 noiembrie 2012

cad literele din poezie


sursa imagine: Hyperliteratura

oare mai avem nevoie de poezie?
oare mai curg versuri peste bancile reci din parcurile adormite?
oare ne mai iubim in cuvinte cu un numar prea mare, largi, labartate, cu coatele roase de rima?
oare mai fumam o tigara sub fiecare stea ratacita peste imbratisarile noastre?
oare lumea de azi va mai fremata vreodata in metafora perfecta din picturile alungite?


si ce sa mai scriem? oare cuvintele nu sunt doar niste clovni beti de culoare si vin?
si daca de azi incepand unica forma de poezie va fi respiratia ta, sau a mea, sa al lor?
vei sti sa ma respiri in o mie de vise cu o mie de strofe si o mie de stropi de pelin?
oare am mai putea cere lunii sa-si uite stralucirea pe trupurile noastre...
sau noptii sa cante in la minor peste ale noastre soapte?

pretentii ilustre din minti amortite de vis...
oare mai avem dreptul sa credem ca avem nevoie de poezie?

miercuri, 14 noiembrie 2012

big bang

                                       
vreau sa fac ceva maret! fiecare avem momente in viata cand ne loveste ca un traznet dorinta de a crea ceva demn de respect si admiratie. sa fie Big Bang-ul nostru launtric? citesc bloguri diverse, bloguri interesante scrise de oameni interesanti si ma intreb: de ce scriem?

ti s-a intamplat vreodata sa simti ca te ineci? ca in adancul fiintei tale e un razboi atat de aprig incat fiecare batalie purtata te seaca de puteri? ca lumea toata din jurul tau dispare ca prin ceata iar tu te trezesti singur cu tine? ce faci atunci? eu scriu. scriu cu sete, scriu ca si cum ar fi ultimul lucru pe care-l mai pot face.

avem nevoie de ceva, o forta, o putere misterioasa, o energie subtila care sa ne propulseze in neantul mintilor noastre. avem nevoie de fericire, chiar daca suna pretentios, fericirea e o forta...

vreau sa va opresc o clipa, sa va cuibariti in clipa asta mica care ne inveleste in minunea de a fi, sa inchideti ochii si sa incepeti un vis, care va e aproape, care vi se pare mulat pe sufletul vostru, sa va vizualizati lumea perfecta, culoarea infinitului, lumina iubirii desavarsite si apoi sa deschideti ochii si sa va raspundeti la intrebarea: SUNT FERICITA?

avem dreptul la fericire, la implinire sufleteasca, la respect, la visare. ce sau cine iti ia acest drept acum, in momentul in care ma citesti? de ce lumea din bula ta de clipa minunata e altfel decat lumea realitatilor de zi cu zi? de ce s-a scurs culoarea din tabloul visului tau? or fi lacrimi, o fi zbucium?

azi, acum pot sa-mi scriu visul
azi, acum pot sa fac fata bataliilor sufletului meu
azi, acum iubesc fiecare cuvant ce se asterne pe fila alba...

tu, azi, iti traiesti visul?

miercuri, 31 octombrie 2012

dans...

 
e o dimineata frumoasa. e frig dar e atat de multa lumina! imi vine sa rad, scriu constatari banale, toata lumea are un kkt de geam sa se uite cum e:) defapt fortez introducerea! ce introducere? spre ce? nu, nici vorba, nu fortez nimic, scriu doar ce-mi trece prin cap, si dupa cum se vede prin cap nu-mi trece nimic. dar va promit ca pot mai mult, pot sa trec la cuprins si apoi sa inchei, dar nu va promit ca va iau cu mine, va pierd pe drum.


in fiecare dimineata pe cand stau in masina si astept sa se faca 8, ca mai nou ajung f devreme la birou, vad un om cu un mers atat de ciudat incat ma opresc din citit, din butonat telefonul, din rujat, machiat, din gandit si ma uit ca muta la cum umbla omul acesta. e un om cam la 50 de ani, inalt, destul de corpolent, imbracat la fel in fiecare dimineata, cu o servieta sub brat si trece pe langa masina mea de parca ar dansa. in fiecare dimineata are acelasi ritm, se avanta elegant in sus, pe varful degetelor, ca o balerina, isi duce bratul stang in fata, apoi se reaseaza pe toata talpa si face o usoara indoire din genunchi, ca si cum ar fi pe arcuri...in fiecare dimineata ma gandesc ca omul asta e plin de muzica, o traieste, e in el, o duce cu el la serviciu zilnic, o divinizeaza, o umanizeaza, o avanta si apoi o ingenuncheaza in sufletul lui...si eu ma holbez. da, fara sa vreau, e ca si cum trece pe langa mine si ma impietreste, e un flash. si uite asa, ma gandesc eu acuma la omul acesta, pe care nu-l cunosc dar asupra caruia am asternut o poveste tesuta de mintea mea, i-am atribuit o muzica, un stil, o privire.ce interesanti suntem! cum incercam sa patrundem in adancuri necunoscute, cum ne imaginam lumi si destine, si suntem curiosi sa cunoastem, sa intelegem, sa descoperim. in momentele astea ma simt aidoma unui copil care vede pentru prima oara o dimineata, si se opreste din plans pentru ca isi da seama ca i se deschide in fata o lume noua, o enigma pe care el cu cei mai inocenti ochi va trebui sa o patrunda, sa-i intre in miez, sa o savureze...pentru mine aceasta enigma este si va ramane omul. as putea trai intr-o piata aglomerata stand pe o banca si privind oamenii din jur, as putea trai inventand povesti despre fiecare in parte, apoi la batranete as trage concluzii, as incheia calatoria privind un singur om in ochi, soptindu-i sincer: "n-am descoperit nimic dar am iubit tot drumul"

am ajuns la incheiere, daca mai e cineva aici ii spun doar atat: E O DIMINEATA FRUMOASA! (chiar daca ai un kkt de geam poate nu ti-ai dat seama)

ps: viata mea e intoarsa cu 180 de grade iar eu privesc cum umbla oamenii, si mai rau, scriu despre asta! imi vine sa ma tot intreb daca mananc nuci :)))

joi, 11 octombrie 2012

o mie de degete

in unele zile imi umbla gâze mici in buricele degetelor. trebuie sa dau cu ele in tastatura, sa le astampar, altfel sfaram bulgari de aer si cioburi de timp pana la sange, pana cand nimic din absurdul gesturilor mele nu-mi alina foamea de a bate in tastatura. uneori ies picturi strambe, posturi fara sens, mailuri aiurite, articole stupide, dar nu asta e important, ci faptul ca eu oricat as fi de normala ca format, adica am zece degete, cate cinci la fiecare mana, uneori par a fi o pictura gresita de Picasso, un brat cu o mie de degete, alungite pe foaia gandurilor mele intr-un sens fara sens, intr-o dezordine fara margini, intr-un haos dulce si provocator.

apoi, recitesc rodul acestor zbateri inutile si ma opresc uimita! cine sunt? de ce scriu? ce activitate zapacita am? ce rost au o mie de degete daca ele nu ating cu pictura lor nici un suflet? intrebari de copil prost...

sa-mi spuna cineva ce e utilitatea? sa spal acum un geam, sa calc o haina sau sa bat cu buricele degetelor la poarta imaginatiei sperand ca vreodata ma va intreba cineva daca nu cumva am obosit si vreau sa intru la un pahar de vin, la o vorba curata si o privire de jar din scanteia focului unui semineu trist? nimeni?

Picasso, nu vrei sa ma stergi din schitele tale strambe? sa ma eliberezi din evantaiul tau alienat de forme difuze? sa-mi dai normalitatea inapoi? ne? scarba!

joi, 4 octombrie 2012

1

dupa un travaliu indelungat, dupa durere, chin, epuizare...m-am nascut. azi. nici nu conteaza la ce ora. nici cu ce sex. m-am nascut. punct.
am 37 de ani. 37 de ani pe care in tot 37 de ani am incercat sa-i inteleg. poate ca am avut insumate vreo 7 luni de intelegere. sunt un alien. traiesc fizic, visez psihic si zbor spiritual, dar cu toate acestea nimic din ce am facut pana acum nu ma ridica mai sus de stele.

luni, 1 octombrie 2012

0110

care este pasiunea ta?

sa stai in fata mea si sa te devorez cu fiecare privire pe care o clipesc din ochii mei vii sau morti, nu conteaza
sa te ucid incet cu fiecare celula pe care ti-o sorb cu sete umila si rece
sa te privesc cum te zvarcolesti sub greutatea gandului meu
sa te sorb incet ca pe un vin amarui
sa te musc de buza-ti fierbinte incremenita intr-o soapta nerostita

sa nu intelegi nimica
sa taci si sa te rogi cu litere mari
sa zbieri cat tacerea te tine
sa uiti cum visezi
sa n-ai nici un dor despe mine...

care este pasiunea ta?



duminică, 30 septembrie 2012

exercitiu de scriere


...poate ca nu scriu pentru nimeni. scriu doar sa fixez cumva clipele in paginile amintirilor mele, sa le simt asa cum au fost, peste ani, candva, odata. am recitit zvacniri demult trecute, le-am retrait, le-am pipait cu gandul meu de acuma, sunt parti din mine, celule culcate pe memoria mea cu blandete, ma formeaza, ma reintregesc. si poate ca nu scriu neaparat pentru a avea cititori, daca ei se regasesc aici ma bucur, dar sunt libera, atat de libera!

ma desparte o ora de octombrie, mi-am desfacut suvita colorata din Vama. inima imi cere sa scriu, habar n-are ca nu am subiect, ca nu stiu povesti si citate motivationale, ca eu stiu doar sa simt, si simt uneori cu atata culoare ca mi se face frica. descrie aerul din jurul tau, descrie linistea si gandurile-ti zvapaiate, descrie timpul cum isi picura minutele in taina viselor tale, descrie sunetul tacerilor inghetate din noi...

exercitiu de scriere. te uiti in jurul tau si descrii lumina cum cade pe birou, sau sunetele lenese alungite pe degetele tale ce ating tastatura, sau gandurile ce-ti pleaca si vin, orice...

septembrie...cald...soare. am citit, am citit atat de multe de mi-am intors scara de valori cu capul in jos. urmeaza sa incerc sa traiesc asa. am dat nume unei zile, am recitit carti ce m-au marcat, am incercat sa vad altfel, sa simt altfel, experimentez, incerc, strang din dinti si sper...vreau sa uit ca-mi poate fi teama, neg, lupt, tac, dorm, visez, ma scufund, renasc, zambesc, iubesc, zbor, innebunesc, gandesc, mor, scriu, plutesc, evit, ezit, alerg, beau, ma ametesc, sar, citesc, uit...traiesc!

octombrie, fa si tu o minune! intra tiptil si nu ma trezi, sopteste-mi povesti cu a fost odata, sopteste-mi cuvinte vrajite si apoi pleaca...


marți, 11 septembrie 2012

constatare

de doua zile sunt suspect de optimista. aproape ca sunt convinsa ca daca ma cocotez pe un scaun si ridic mana ii dau soarelui un ghiont si gata, rasare si pe strada mea! singura indoiala e sa nu se rupa scaunul ca am doar din cele facute prost.
nici macar nu inteleg de ce? nu s-a schimbat nimic, nu mi-a cazut nici o stea in palma, n-am castigat la loto, nu am gasit in sticla de lapte licoarea tineretii fara batranete, nimic...doar m-am trezit optimista

cred ca e bai...

joi, 16 august 2012

cuvinte albe

blogul asta striga la mine. urla de cate ori deschid pagina. un ecou nesfarsit imi tiuie in urechi. au fost atatea cuvinte odata, atatea intelesuri alambicate printre literele acestea...si acum? acum nu se mai intampla nimic? acum nu se mai ridica nici un nor de nisip din desertul mintii mele? nu stiu. si nu mai urla! uneori imi vorbesc si nimic mai mult, ca si cum in sfarsit din intunericul mintii mele s-a nascut geamanul meu, uneori il caut pentru ca nu pot concepe nimicul. trebuie sa mai fie ceva, undeva, macar pentru o clipa mica. nu-mi vine sa vorbesc, nici sa ma gandesc, nu mai am intrebari, as putea pluti asa peste toate razboaiele mintii mele, calma, ca un fir de par dezradacinat. as putea sa uit, sa-mi sterg toate literele de pe tastatura, sa scriu pe foaia alba cu tastele albe cuvinte albe, sa nu ma poata citi nimeni, doar eu sa stiu ca uneori marele nimic ascunde intelesuri doar de mine stiute. nu mai urla! asculta!

in mijloc de august lumina se strange in ghem, lasand in urma cate un puf aramiu de zambete sterse, marea isi impatura valurile in suluri albastre asezate in coltul amintirilor, scoicile ei ma impodobesc azi, iar vuietul melodios se amesteca cu simfonia tacerii...in mijloc de august lumea se inghesuie toata pe pagina mea alba, anotimp dupa anotimp...asa ca nu mai urla! doar asculta!

luni, 25 iunie 2012

luni

luni...inceput de saptamana...inceput

aceeasi intrebare, de ce fractionam timpul? de ce sfarsim si incepem ceva? timpul curge cu aceeasi cadenta indiferent de perceptia noastra, indiferent ca e luni sau duminica, cine a simtit nevoia de a fractiona timpul?
eu. azi. defapt ieri. am simtit ca daca inchei ceva pot sa ascund toate temerile, tot uratul, toata durerea sub pres, sa incui si sa arunc cheia. ce fain, azi e totul curat, sincer, clar, luminos, azi desi e luni, soarele zambeste cu ochi zglobii de parca ar ascunde sub genele-i lungi tot misterul lumii. da, pentru ca pot pasi fara sa privesc inapoi, pentru ca pot sari in gol fara sa astept sa ma prinda careva, pentru ca pot sa tac minute in sir fara sa fiu intrebata! ce fain!

sunt o prefacuta. prefac o stare de normal intr-o stare de anormal. cu usurinta. prefac o rutina intr-o revolutie mai ceva ca El presidente, prefac anii in milenii sau clipele in zile lungi toride, sunt o prefacuta sau o vrajitoare sau o inchipuita cum vrei...

cuvintele mele se inghesuie in preaplinul imaginatiei, as dansa pe un lac de cerneala pana cand lebede albe ale soaptelor mele ar imacula timpul din jurul meu, dansul s-ar opri intr-un punct minuscul cat un clipocit de oftat obosit si apoi...apoi ar fi luni, inceput de timp, inceput de zambet, inceput de propozitie, silaba, litera, punct. inceput de punct. ha

viata e un sir de luni impiedicate intr-un alt sir de duminici...

joi, 12 aprilie 2012

brain damage

aseara aveam o idee, o sclipire de gand, un abur rostogolit peste seara, un ghem de cuvinte ingramadite in gatlejul uscat de nerostiri. aseara aveam o stare straina de mine, un tremur subtil, nesesizabil, un scurtcircuit in reteaua stranie de soapte din strafundul fiintei mele. si tot aseara tacerea mea suiera ca un viscol melodios intr-o iarna cu zapezi albastre. toate astea trebuiau creionate pe un alb pustiu si neintrerupt, toate astea meritau imbratisate in catifeaua intunecata a noptii, meritau soptite cu glas mieros spiridusilor jucausi ai mintii...
nimic n-am facut din toate astea, somnul mi-a asezat perdeaua de intuneric pe ganduri iar din simfonia noptii un singur oftat nu-si gasea partitura...si s-a facut dimineata inainte de vis, si ceasul a spart toata linistea orchestrei mele de taceri

de fapt nu stiu ce am vrut sa scriu ieri, am uitat. nu stiu daca am vrut sa scriu sau doar sa tac, nu mai stiu cuvintele care ma aruncau la capatul raspunsurilor, nu mai stiu intrebarile pentru care nu voi avea niciodata raspuns...ma ciupesc negand parca iuteala trezirii, e vis in ziua mea sau vis in noptile mele? uneori se amesteca toate intr-un amalgam de senzatii, chipuri si masti, uneori sunt mai treaza cand dorm decat in toata cruzimea realitatii mele, uneori sunt mai putin eu decat tu, alteori nu sunt doar imi imaginez ca as fi...toate diminetile mele sunt doar capete de nopti si niciodata treziri.

...unii ar spune ca pentru asta exista medicatie, eu insa nu de nebunie vreau sa ma vindec:)


http://www.youtube.com/watch?v=t29WsfzCfvs

marți, 3 aprilie 2012

april...

ce sa scrii cand literele sufletului se topesc in aburii realitatii? cand mintea atinge o stare inalta de zbor iar trupul e lenes, cand in tine se lupta uimirea cu visul iar inafara ta e numai pustiu? ce sa scrii cand intrebarile dragi tie sunt defapt cele ale caror raspunsuri sunt vii si magice, cand tot ce ai invatat pana acum se poate zdruncina intr-un zambet, cand toate tintele tale sunt defapt atingeri de ingeri jucausi, cand lumina e sunet iar soapta devine umbra, cand ochii mei nu mai pot cuprinde in ei si culoare doar dor, doar vis...ce sa mai scrii atunci?

ce sa scrii cand anotimpurile n-au timp de primavara ta, cand diminetile iti ingheata pe geam toate visele noptii, cand saptamanile se sfarsesc inainte sa inceapa, cand totul se rostogoleste intr-un ritm delirant, cand nu mai stii cine, pentru cine, cu cine? cand mugurii casca de somn, cand fluturii iti ingheata pe pleoape? ce sa scrii?
vreau linistea unei catedrale, lumina unei raze de soare cuibarite prin culorile unui vitraliu, vreau tacerea mistica a unei lumanari si pacea duioasa din chipul unei icoane...nu mai vreau lupta si zbor si zbucium, nu mai vreau miezul de inteles din cuvantul zadar, nu mai vreau sunete vagi nici litere sterse, nu ma mai multumesc cu zapezi tarzii si cu veri necoapte, nici cu mari indepartate si ploi fara curcubeu, nu mai vreau jumatati de masura, vreau tot si acum si pe buna dreptate...VREAU TOT, macar in ascunzisul umbrit de la baza literelor mele, vreau tot, macar in umbra scrisului meu, am dreptul acesta!


luni, 20 februarie 2012

lost

inca o saptamana scursa in pustii. intr-un fel fiecare om are apocalipsa lui. modul de perceptie si de raportare difera. unii se prabusesc, se ofilesc, se sting cu fiecare clipa, iar altii se apara. te poti ascunde dupa zambet, te poti topi in iertare, te poti contopi cu intelegerea dar nu poti uita. nu poti sari peste flacarile iadului fara ca sa ramai cu o cicatrice, oricat de mica ar fi ea.aceasta cicatrice iti va aminti mereu apocalipsa ta, durerea ta, chiar daca razi, chiar daca te bucuri, fara sa stii, fara sa poti controla undeva in adancul fiintei tale zambetul e amar.

in alta ordine de idei, mi-am pierdut busola. aia de-mi arata unde e taramul meu de vise, unde e albastrul orbitor   si verdele crud, unde e lumea cu personaje de poveste, unde e licuriciul care-mi tine clipa aprinsa, unde e craiasa zapezii cu perdeaua ei sclipireata de magii, unde e lumea mea fermecata...nu mai stiu, ratacesc pe marginea gandului, pe buza de noapte tuciurie, ma zbat in zilele mele gri, cu oameni tristi si inlacrimati. sunt doar un chip strambat de temeri, un ochi fara privire, un cnp intr-un mare dosar cu nume, n-am nici aripi, nici sa zbor nu mai pot...

oare de ce mai scriu asa debusolata? sa vina macar primavara sa ne dezmortim visele inghetate...

marți, 14 februarie 2012

Happy Valentine ca şi când...

nu-mi place Valentinu' e roz, e chicios, e lipicios, e un marzipan ce ţi se lipeşte pe dinţi! toate inimioarele zboară haotic în urări palide, pornite din gât, scuipate englezesc cu accent de rege beat. câte un trandafir oferit ca simbol al iubirii, sau un tort sau un ursuleţ de pluş...ce puii mei, iar suntem copii? iubirea e aşa de înaltă pe lângă noi încât chiar de stăm pe vârfuri nu-i atingem decât bătaia de fluture grăbit spre infinit...habar n-avem ce e iubirea, o floare, o cărţulie, o vorbă, o ieşire la restaurant, un simbol? nu. iubirea e ceea ce ne e frică să expunem pe pielea goală, e ceea ce cuvântul nu poate scuipa decât ca pe un ton răguşit, speriat, e o privire furişată pe sub şuviţa tuciurie al unui breton tuns în zadar, e o rază din semnul de întrebare, e un colţ din curcubeul unei îndoieli...nicidecum nu e ceva roz, americănesc, chicios, ieftin, lipit cu marzipan scârbos şi aderent.
Happy Valentine? adică ce? desfă o butelie, desfă braţele, desfă-ţi sufletul din strânsoarea fricii, desfă lumea cea ambalată în staniol şi ofera...dăruieşte, spune cu vorbele tale cât de drag îţi e şi apoi taci încă un an...
şi iubirea e un cameleon, azi roz, mâine gri, poimâine negru sau bej, câteodată roşu, altădată albăstrui, nicicând nu vei şti ce tablou se pictează cu palidele tale gânduri, ce nuanţe şoptesc tainicele tale secrete, niciodată nu vei fi pictorul desăvârşirii tale, pentru că pânza pe care desenezi e timpul visării tale, iar culorile sunt urme de gând, sunt lupte de dor neastâmpărat, nu mai au culoare, nu mai au vers, sunt doar şoapte grăbite de contur şters...

so, happy orişice, orişicând...staniol de gând, palidă stea de comerţ, neon albastru din ochiul tău stâng, lume de plastic, nori de voal, fulgi ca şi când ...scriu în zadar, HAPPY VALENTINE! aşadar....

luni, 30 ianuarie 2012

sonata

mă uit la lună. luna se uită la mine. zâmbeşte. eu mă mir. azi trebuia să încep ceva. mereu trebuie să încep ceva. şi nu încep nimic. doar stau şi mă uit la lună. şi luna se uită la mine...
"mai bine să plângi la psiholog decât să râzi la psihiatru" asta a fost tare. mai bine. problema e că nu am psiholog care să-mi stea să-i plâng. şi atunci mai bine râd, poate se iveşte vreun psihiatru. alaltăieri am îmbătrânit un an, ieri am început să scriu, azi deja caut psihologi. ce-i baiul cu mine?
oi fi zen...sau oi fi zenă

vineri, 27 ianuarie 2012

zece

mă tot gândesc de vreo două zile oare de ce rupem timpul în bucăţi? de ce se termină un an şi începe altul? de ce ne facem planuri, ne imaginăm că în anul nou-nouţ vom fi altfel decât am fost înainte? pornim cu entuziasm, o să fac aia şi ailaltă, o să mă las de aia şi mă apuc de ailaltă, renunţ la vicii şi mă apuc de reguli, şi alte asemenea promisiuni. de ce? dacă timpul ar fi un lac?
un lac liniştit, domol, uitat de valuri, o întindere de clipe şi de stări! dacă nu am avea ţărm, ar fi un infinit chiar dacă infinitul ar fi o altă percepţie pentru fiecare persoană în parte.
azi nu aş înmormânta un an sub cenuşa tulbure şi rece al unui final de calendar. azi n-ar fi azi, ar fi doar clipă, ieri    n-ar fi fost decât continuitatea unei lumi nelimitate, nu asta ar fi infinitul?
cine a hotărât să taie timpul în bucăţi, să-mi felieze viaţa în zile, nopţi, ani, etape? eu vreau să fiu o continuitate de fulgi, o zăpadă întinsă şi albă, eu vreau să respir acelaşi aer iute ce să-mi amintească continuu că trăiesc!
ajungem să uităm că putem muri, azi îmi spunea un prieten. dar uneori ajungem să uităm că n-am murit şi la final de zi ceva, un nuştiuce guraliv şi vesel ne strigă din toată suflarea vieţii : BUEI TRĂIEŞTI! ŞI AZI, ÎNCĂ...

începe un an nou...care e continuarea celui vechi, sunt tot eu, tot aici, tot acum, aceleaşi gânduri, aceleaşi vise, aceleaşi gusturi, tot shiraz îmi place, tot în Vamă merg, tot pe Doors adorm, tot aiurea scriu, la aceleaşi filme plâng, tot parfumul meu îmi place, tot mioapă sunt, tot aşa mă epilez, tot nu m-am tatuat, tot aşa fac sex, tot lucrez pe bani de rahat, tot libertate vreau, tot beau, tot vreau un tablou gri cu o pată de roşu turbat, tot vineri e cool şi luni de câcat, tot eu sunt şi azi, tot eu...la ce vârstă te plictiseşti tu de tine? cred că atunci când nici să te masturbezi nu-ţi mai vine.

mâine e prima zi din restul vieţii mele...nu, mâine e prelungirea zilei de azi. mâine e o altă aromă din parfumul întinderii mele de gând, mâine e tot ce azi visez, sau tot ce după mâine uit! oricum mâine ce e, e deja azi. mă iubesc un pic, că se spune că e ziua mea! de 52 de minute am o zi. voi încerca să o fac demnă de mine, am multe ore ale mele toate, am emoţii că azi mă iubesc un pic...e o stare ce trece dar poate un lac domol, liniştit, o întindere fără sfârşit face să simţi dintr-o zi că sunt zece!

vineri, 20 ianuarie 2012

Libertate!

Vremuri tulburi. Emoţii de tot soiul. Mă uit la oameni, la protestatari, la feţele lor, la gesturile şi mimica lor. Se vede suferinţa, resemnarea că poporului ăstuia nu îi e dat să fie bucuros, liniştit, împăcat.Vai de noi, vai de bieţii oameni care îşi duc traiul de pe o zi pe alta! Vai de sufletele acelea inocente de copii care îşi văd părinţii amărâţi, sau nu-i văd decât cu lacrimi în ochi atunci când îşi iau rămas bun şi pleacă să-şi încerce norocul prin alte ţări! Vai de bărbaţii care ajung să nu se mai simtă bărbaţi deoarece nu sunt în stare să asigure familiilor lor un trai decent, deşi lucrează de dimineaţă până seara! Vai de intelectualii care citesc, gândesc, analizează, văd toate aspectele sărăciei şi cu toate acestea nu pot face mare lucru! Vai de bătrânii care o viaţă întreagă au luptat să le fie mai bine lor şi copiilor lor şi ajung la o vârstă la care guvernele îi consideră o povară! Vai de bunicii care-şi văd nepoţii fără un rost, fără un viitor, fără linişte! De ce poporul acesta nu poate să ajungă la lumină? De ce?
Mereu, când întrebările mi se adună una câte una încerc să răspund transpunându-mă în locul celuilalt. Aşa am făcut şi de data aceasta, doar că mi-e foarte greu să văd din prisma acestora ce ne conduc. Parcă e mult prea mult întuneric acolo, sunt mult prea nemiloşi şi răi, n-au suflet, nu le pasă. Să stai şi să-ţi vezi poporul înfometat, îndurerat cum îngheaţă de frig zile în şir şi să nu le adresezi nici măcar un cuvânt, orice fel de cuvânt înseamnă că eşti crud până în măduva oaselor. Eu nu fac politică dar sper din tot sufletul să ajung să-i văd pedepsiţi pe cei ce au furat de la gura copiilor, din pensiile bătrânilor, din blidul bolnavilor, din sufletul intelectualilor. Atâta sper!
Cred în oameni care nu renunţă, cred în imaginaţia lor de a cuprinde în lozincile pe care le strigă tot adevărul, cred în cumpătarea lor, cred în teama lor faţă de violenţă, cred în hotărârea lor şi în sinceritatea cu care îşi apără libertatea!
NU VOM RENUNŢA! Nu avem voie, pentru lacrimile vărsate de acest popor, pentru toţi cei care îşi târăsc viaţa în foame şi frig, pentru neobrăzarea unor burtoşi cu conturi babane şi lipsă crasă de bun simţ, nu avem voie să renunţăm! Scrieţi, spuneţi-vă gândurile, eliberaţi-vă toată supărarea adunată de atâţia ani, pentru că dacă odată ne-am câştigat libertatea cu sânge şi am scăpat de dictatură nu o vom oferi cu uşurinţă unor nesimţiţi care ne scuipă în faţă! 
Un copil striga "jos băsescu" şi l-am întrebat ce i-a făcut acest om lui de vrea să-l dea jos, şi mi-a răspuns cu mirare "cum ce? păi în ţara asta nu este ban". Am râs atunci dar mi-a îngheţat râsul pe faţă, copiii noştrii ar trebui să viseze cu ochiI plini de speranţă, copiii noştri ar trebui să râdă, să se joace, să spere, să se bucure...dar ei deja calculează neajunsurile!

PENTRU EI AVEM OBLIGAŢIA SĂ NU RENUNŢĂM!

AVEM DREPTUL LA LIBERTATE!


duminică, 15 ianuarie 2012

plastic life


e deja 2012 şi eu încep greşit...my plastic life...e o străfulgerare de gând, un fel de fior care mă trezeşte de multe ori din somnul cel greu al ceasului neobosit ticăind la nesfârşit doine false.
la noi s-au pus containere ecologice, din alea mari colorate, glass, plastic, paper and garbage. verde, galben, albastru iar eu am constatat că viaţa mea e din plastic.
punga de plastic se umple de două ori mai repede decât celelalte...

cum să încep un nou an cu această constatare sumbră, că în viaţa mea predomină plasticul, e trist, e nasol, e de râs, e poate ecologic dar înnebunitor în acelaşi timp...

habar nu am să trăiesc îmbrăcată în plastic, habar nu am să zâmbesc cauciucat, habar nu am să mă bucur sorbind fericire din peturi, habar nu am să iubesc cu prezervativ...