luni, 12 decembrie 2011

linişte

aş da ziua pe noapte. pe ora asta de tăcere mistică, de linişte, de mister, toţi dorm, iar cei de nu dorm crează. orice, chiar dacă nu sunt artişti renumiţi, chiar dacă nu sunt artişti deloc, crează momente, clipe de linişte profundă, adâncă, tainică. mi-e dragă ora asta, sunt eu, sunt cu mine, cu acel ceva atât de bine ascuns din mine, iar noaptea mă înveleşte cu braţele ei puternice, cu întunericul ei de catifea, şi nu mi-e frică, şi pot respira, şi nu mă înec, şi nu mă împietresc în neputinţă. mă simt protejată de liniştea asta, îmi aud gândurile, îmi zăresc visele, suntem noi toţi cei ce mă întregesc într-o armonie cu parfum de mosc. aş respira acum, în miez de noapte tot aerul, m-aş umple cu el, m-aş îneca în el...de teamă ca nu cumva când se face lumină să uit să respir. vorbesc şi scriu atâtea tâmpenii dar nu mă pot rupe de ora asta din noapte. e a mea, e numai a mea, sunt singură pe lume, sunt doar eu în univers, iar stelele toate sunt visele mele, sclipesc de parcă ar şti că dacă uită şi se sting, cerul se topeşte şi devine lumină, iar noaptea nu va mai fi niciodată regina gândurilor mele...

miercuri, 7 decembrie 2011

7 în 1

unele zile au în ele o săptămână întreagă, o paletă de trăiri, de simţiri, de mirări...unele zile sunt 7 în 1
la finalul unei asemenea zile simţi cum te ia râsul-plânsul, cum te furnică în talpă, cum toată energia ţi-a fugit pe câmpii, simţi că poţi să te prelingi în pat cu mişcări robotice, cu ochii pe jumătate închişi, bâzâind încă de entuziasm...e senzaţia aceea că vrei să zbori dar patul e ca un magnet, pentru somn...
dacă lumea nu s-ar opri să doarmă, dacă acuma nu ar fi liniştea care e, dacă totul ar fi un flux continuu, aş mai rezista unui chef trăznet cu muzică bună şi zgomotoasă, cu alcool şi râsete, cu zulu al night long...dar şşşt, lumea doarme, universul doarme, somnul meu doarme, gândul meu doarme, numai cuvintele mele ciocănesc isterice în tastatură

duminică, 4 decembrie 2011

shiraz

dacă ar fi să dau o stare fiecărei zile, duminica ar primi liniştea, reîntoarcerea în sine, tăcerea, calmul. nu e ziua mea preferată, e prea moale, prea domestică, e o lene, o moleşeală plăcută, e ca somnul de după sex. e graniţa dintre ceva ce s-a terminat şi ceva ce tocmai va începe.
e ca şi cum aş sta într-un picior ca să treacă să-mi pot pune şi piciorul celălalt jos.
dar serile de duminică sunt aşa...un parfum. un fir de nisip dintr-o clepsidră, suspendat în cădere, să cad sau să nu cad...poate nu cad. şi totuşi cad, dacă?
e 00:00 deja, am pus piciorul celălalt jos, am întors clepsidra, duminica mea e deja luni, primul minut al unei zile, prima zi din restul vieţii mele.

shiraz e o stare...un vin rubiniu, uşor amărui cu o notă finală de ciocolată, e ca un dor cu care te obişnuieşti. amar la început dar cu final dulceag. un strop de picant, chilli sau coriandru, hm, dar într-o picătură aş putea să jur că se cuibăreşte aroma de scorţişoară. te mângâie cu parfum de cireşe amare iar mai apoi îţi oferă o amintire complexă. ceva bine definit, robust dar totuşi delicat în nenumărate ipostaze, ceva cald dar aspru, un dor neobişnuit, care te întregeşte cu certitudinea că e dar în acelaşi îţi presară în suflet îndoiala.

e momentul perfect pentru a scrie tâmpenii perfecte. e momentul perfect pentru a încâlcii în minte gânduri perfecte. e perfectul deghizat în artist autist. şi tot mai puţine momente perfecte prindem din mers. nu, pentru un moment perfect trebuie să te opreşti, să savurezi un shiraz, să dormi pe covor cu capul pe câinele tău care doarme şi oftează în acelaşi ritm cu tine, pentru un moment perfect trebuie să fie duminică, să respiri arome domestice, să asculţi o muzică lentă, leşinată, scursă parcă printre corzile de chitară, plânsă din poeziile cu rimă ascunsă. pentru un moment perfect trebuie să ştii să uiţi şi să vrei să-ţi aminteşti tot din uitare, să-ţi aminteşti că urăşti doar ca să poţi să uiţi teama că ai putea iubi...pentru un moment perfect e nevoie de o întreagă gamă de accesorii perverse. dar ai putea prinde unul mic, poate doar o jumătate de moment perfect, sau ai putea prinde un infinit de momente imperfecte dar care împreună îţi pot da o stare perfectă. dacă nu eşti prea exigent cu tine însuţi, dacă nu vrei infinitul într-o singură privire, dacă nu cauţi un albastru senin în fiecare val s-ar putea să poţi să râzi cu un artist autist, cu un pahar de shiraz, cu o tăcere ludică, cu o duminică leşinată şi cu un site de filme comerciale cu obositorul happy end...s-ar putea, şi dacă nu, nu. oricum deja e luni.

joi, 1 decembrie 2011

vorbitul e supraapreciat?

vreau să înţeleg

frigul ăsta îmi intră în oase. şi nu că nu-mi place frigul. îmi place. dar nu aşa.
într-o zi oarecare intră în birou o femeie. dârdâia. tremura. era vânătă. nu era prea îmbrăcată. avea o haină subţirică, părul blond, dezordonat, oxigenat, nespălat. avea o amendă de plată. tremura. era mică de statură. resemnată. se scuza. buzele vineţii mormăiau ceva neinteligibil. era nevinovată. îi era frig. se vedea că îi era groaznic de frig. era vulnerabilă. pentru că îi era frig. mi s-a făcut milă de ea. şi ştiu cât de mult urăsc eu sentimentul de milă. e o slăbiciune. mai bine mint sau nu las să se vadă nimic decât celui de lângă mine să-i fie milă.
avea o geantă care se destrăma, veche, purtată. n-avea mănuşi. i-am văzut degetele albastre cu oja veche şi decojită. orice culoare ar fi fost, era pe un fond violet, atât îi era de frig. îmi era milă, şi mă uram pentru asta.
ea era demnă. nu avea nevoie de mila mea. şi-a scos banii tremurând, a plătit sfioasă, şi a plecat. afară, în frigul care mie îmi îngheţa orice gând.
n-am spus nimănui nimic, nici măcar propriei mele persoane. am tăcut. am înghiţit toate silabele...până am izbucnit în plâns. frigul te face vulnerabil. atât de vulnerabil încât îţi fură centimetrii din înălţimea ta. te faci mic, te resemnezi, că nu ai o haină mai groasă, că nu ai mănuşi, că nu ai o maşină să-ţi poarte paşii. ai amenzi, ai datorii, ai drumuri de făcut, ai cuvinte de înghiţit...
frigul te face vulnerabil!

n-am vorbit cu nimeni despre asta. n-am avut cui să-i spun. am pufnit în plâns singură. mi-am şters lacrimile singură. şi atunci mai pun o singură întrebare:

"vorbitul e supraapreciat?"

am diplomă de psiholog dar nu practic...şi tot mai multe momente din viaţa mea mă fac să îmi doresc să practic. aş plânge la fiecare caz, până m-aş obişnui şi n-aş mai plânge deloc. m-aş obişnui.
vorbitul e supraapreciat? oare?
toţi înţelepţii ştiu să tacă. toţi filozofii gândesc silenţios. toţi misterioşii şoptesc ... dar oare dacă am vorbi? dacă am recunoaşte că în sinea noastră suntem vulnerabili? că în sinea noastră e frig şi nu avem mănuşi? e ceaţă şi nu zărim soarele? dacă am vorbi?