luni, 28 noiembrie 2011

McDonald's

uneori îmi place să scriu. mă extrag din timpul real, din activităţile normale de luni şi scriu. e ca şi cum aş păcăli întreaga lume. e şugubeaţa mea. aici sunt doar eu şi pot fi cea fără zâmbet. mi-a amorţit faţa, nu, mi s-a împietrit faţa. la fiecare zâmbet simt mii de cioburi ce-mi ies tăioase din ochi. şi cuvintele mele sunt false. evadează aiurea ca nişte molii bete dintr-o pivniţă cu mucegai. eu le zic fluturi, pentru că eu înfrumuseţez totul. dar aici pot să recunosc că rozul e căcăniu iar infinitul meu e doar o clipă. unii în pauza de cafea beau cafea, normal nu? eu beau o licoare de cuvinte... şi mă mai şi îmbăt. că aşa sunt eu, romantică. auzi. kkt. m-am săturat de tot romantismul din lume, vreau acid, şi cucută.
şi anotimpurile astea infidele, dezlânate, dezbrăcate, se destramă în fâşii ceţoase...seduc toţi naivii romantici cu noiembrie, toamnă, melancolii, Alifantis, emoţii periculoase
Anotimpurile sunt nişte curve ieftine.

voi ajunge să citesc bancuri, să scriu ghicitori şi să visez seriale comerciale. voi ajunge să urăsc zăpada că-mi intră în ghete, să deschid umbrela oprind fulgii să-mi cadă pe pleoape, să strig cuvinte reci, ţepoase. voi ajunge un om obişnuit, mic, tot mai mic, înconjurat de plastic. voi ajunge un rânjet schimonosit pe o faţă cu riduri adânci, voi ajunge un robot care ascultă muzica maşinii de spălat şi dansează pe scârţâitul uşii sufletului său. voi cânta scrâşnind din dinţi. voi uita cu pastiluţe de diverse culori sau plasturi care nu se pot da jos...


şi azi e doar un ecou... de plastic.

joi, 24 noiembrie 2011

Jeux d'enfants

uneori nu se întâmplă nimic. trece săptămâna şi nu se întâmplă nimic. just ordinary days. programul obişnuit, cuvintele obişnuite, până şi visele devin obişnuite. pentru unii asta poate însemna paradisul dar pentru alţii poate fi un bloc de ciment.

dar săptămâna asta s-a întâmplat ceva. CEVA. e joi, de luni toate minutele mele au curs. doar au curs. nici un singur minuţel nu s-a împotmolit, nu s-a împietrit, nu s-a oprit înmărmurit...nici unul. au curs în mod obişnuit. tic-tac, tac-tic, ict-act, tci-tca...aşa, pentru că minutele mele aşa curg în mod obişnuit. e joi, şi azi s-a întâmplat ceva. doar azi. de luni, doar azi s-a putut întâmpla ceva.

mi s-a întâmplat un film. un joc. o cutiuţă. un prieten. o nebunie. un frumos. un basm. un miracol. cti-cta, tac-tic, tac-tac...tac. timpul a luat-o razna. limbile ceasului se rotesc în sens invers. întineresc. anii mi se topesc de pe faţă. pielea mi se netezeşte. ochii mi se limpezesc. părul îşi aruncă vopseaua negru albăstrui într-o călimară de cerneală, degetele mi se micşorează. adio sâni. adio celulită. am zece ani. ochelari şi picioare strâmbe. îmi creşte un dinte strâmb. dar zâmbesc mult, nu-mi pasă că am un dinte strâmb. nu am oglinzi deci sunt minunată. sunt minunată. lumea e minunată. părinţii mei dansează, sunt tineri. bunicii mei râd, sunt fericiţi. viaţa e minunată. şi azi e joi. şi mi s-a întâmplat un film :)

Jeux d'enfants..."jocul e mai puternic decât orice drog...dacă ai o prietenă frumoasă şi o cutiuţă"


luni, 21 noiembrie 2011

întrebare

uneori filmele ne fură din timp...visăm o oră jumate prin alţi ochi, respirăm aerul altcuiva, înghiţim cuvintele altcuiva. apoi ne trezim, suntem aceiaşi, tăcerea noastră e aceeaşi, coşul de pe faţă e acolo, tristeţile sunt la fel. întotdeauna golul după plin e mai gol decât golul după gol. asta-i o inepţie:)
trebuia să scriu două cuvinte, altfel toată seara mea era un generic tâmpit de film comercial cu buget redus. de fapt sunt minunată, atât de minunată încât nici un Oscar nu e demn de minunea din mine. ne, sunt actor principal, un talent în a zâmbi atunci când trebuie să scot limba şi a mă schimonosi atunci când e nevoie de zâmbet. asta sunt...the best performer din viaţa asta
am scris două cuvinte, pot să dorm liniştită, mâine o luăm de la capăt...filmăm un alt episod :)

şi toată ziua m-am întrebat ce e mai bine să fi un om simplu, cu vise simple, cu rol simplu, care ştie să mănânce când îi e foame, să bea când îi e sete, să iubească când chimia din el se revarsă cu toate elementele lui Mendelev, sau să fi un om complex, cu multe întrebări şi rătăciri, cu nenumărate vise şi idealuri, cu sute de mii de cuvinte ascunse în străfundul fiinţei, cu filozofii complicate şi îndelung conversate prin gâtlejuri bahice?
cum e mai uşor să înghiţi viaţa cu toate secundele ei ticăite prin intimul fiinţei?
ha?

vineri, 18 noiembrie 2011

MARCIAN PETRESCU & Trenul De Noapte

dacă azi n-ar fi vineri...ar fi altă zi. ok, dar ar fi atât de nasol că nici măcar n-aş scrie. de fapt au fost atâtea zile nasoale în care n-am scris şi zile şi mai nasoale în care nici măcar n-am trăit, doar am vegetat ca o algă lăbărţată pe nisipul ud al mării. şi au mai fost zile în care prin iureşul de culoare maro al acestei vieţi am ejectat din beciul întunecat al minţii mele câte una-două cuvinţele fără rost, fără acord dar cu multă muzică, că da buei, muzica rămâne atunci când toţi pleacă. so, dacă tot am reuşit să fac introducerea asta, pfff, fără vână şi fără...fără, atât, şi am ajuns la muzică, am să scriu că da, în românica asta în care nimic nu se face, totuşi se mai face muzică. şi am zis muzică nu zdrăngăneli manelistice de capace de oale pe capote de dacii uzate. mi-e aşa de somn că mă cert eu cu mine în scris. nişte băieţi faini, da faini de tot s-au gândit să poposească în mijlocul săptămănii în orăşelul nostru mic şi cochet. au venit cu drag, şi cu maşina, şi cu toate instrumentele alea care scot sunete perfecte să ne cânte nouă. şi eu m-am dus să-i ascult, şi mamăăă ce-or mai cântat feciorii ăştia până la trei în zori de zori. Marcian Petrescu şi Trenul de Noapte, toţi patru cu voie bună şi lipici la public au dat în noapte cu un blues de toată frumuseţea...muzicuţă, chitară, tobe, jack şi gheaţă, ce mai...blues măi dragă, măi! tare mi-o plăcut, sper să mai treacă pe la noi, chiar dacă acum îmi susţin capul cu cana de cafea şi bat inepţii la tastatură ca să nu adorm în mijlocul vreunui dialog .

în rest toate bune şi frumoase, viaţa bate filmul, muzica bate viaţa, eu bat tastatura şi toată lumea bate câte ceva. şi muzicuţa îmi cântă în cap aşa de frumos, şi e vineri şi mi-am vărsat cafeaua în poale, nice...


sâmbătă, 5 noiembrie 2011

whisky şi jazz...

el: tweed, blugi, şal. brunet, neras, cu nasul ferm.
ea: bocanci, rochie, pălărie. roşcată, bucle neastâmpărate, ochi...mamă ce ochi!
strada: întuneric, frunze îngheţate, rotocoale de ceaţă. şi-un felinar cam chior.
luna: aia nu. ailaltă, noiembrie.
muzica: jazz. blues-jazz, cu saxofon.
acţiune: nimic...noaptea topindu-se în dâre de catifea, câte o frunză trezindu-se dansând pe caldarâmul inutil şi rece. două acorduri de saxofon înghiţite de pala de vânt ce nu se ştie de unde şi nu se ştie de ce galopa spre niciunde. el a băut cam mult. din nou. whisky. doar whisky. a uitat de ce, a uitat pe ce, a uitat pe cine, a uitat...şi uită în continuare de parcă uitarea e un sport la care s-a calificat în optimi. uită în optimi. scurtcircuite neuronale, sinapse întortocheate, big-banguri cosmice întârziate, calote glaciare topindu-se pe lobul temporal...de ce? cine poate şti? doar whisky, cu bucăţi de gheaţă şi nerv.
ea: o libelulă târzie şi tristă, rezemată de stâlpul rece. o siluetă în contururi de sârmă ghimpată. o statuie cu amintiri. ea ştie că a iubit, n-a uitat nimic şi de aceea nu se mai poate mişca. a înţepenit ca un muşchi verde şi vesel pe un perete gri şi trist. pe toată strada asta nu se întâmplă nimic, pentru că uneori e cea mai bună întâmplare...asta, de nu se întâmplă nimic. uneori e o linişte care doare, pentru că-ţi auzi gândurile cum se zbat în zadar, îţi auzi visele cum râd de ironia neîmplinirii, te auzi cum uiţi, cum ţi se topesc amintirile în doina clipei ce trece, cum te prelingi peste toate zidurile regretelor tale, cum te chirceşti în toată neputinţa umilei fiinţe ce eşti. le auzi pe toate intr-o seară în care un saxofon e prea departe şi un pahar prea aproape de tine. ai vrea să zbori doar pentru că ai impresia că zborul e ceva înălţător, da de unde, zborul e un mare fâs...înţepenirea în schimb poate fi o magie. să stai nemişcat clipe lungi, agăţat într-o privire ce nu te mai lasă să clipeşti, să stai şi să uiţi să respiri pentru că universul s-a oprit când ai inspirat ultima dată. gândeşte-te ce alegi, un icar făcut zob sau o magie? şi toată iluzia asta că poţi să alegi...hm. el, a uitat, ea a înţepenit, strada e pustie şi undeva departe un saxofon răguşit desparte timpul în două, whisky şi jazz...



sfârşit