vineri, 14 octombrie 2011

cine zice că e musai să dau un titlu?

cât pot fi de gâtuite unele cuvinte...pare că stau agăţate în infinit. le purtăm în noi şi totuşi, nu le dăm drumul niciodată. tăcerea pune stăpânire pe lume, chiar şi aşa cu sute de reţele de socializare. nu ştim să ne facem auziţi, nu ştim să alinăm, nu înţelegem şi nu stăm să explicăm, dar avem mii de prieteni virtuali :) e cea mai ridicolă formă de socializare, e un click. nu mai vreau prieteni pe facebook, nu mai vreau să adaug la lista de mess, nu mai vreau să mă prefac la câte o petrecere plicticoasă că sunt drăguţă şi sociabilă, pentru că nu sunt! sunt cea mai sictirită formă de pe pământ, sunt acră şi rece, nu mă interesează dezbaterile despre vreme, nici poveştile despre sistemul de învăţământ, nu mai vreau să zâmbesc, nici măcar să rânjesc. nu mai vreau să pierd vremea cu oameni care nu-mi plac, nu mai vreau să fac ceva doar pentru că aşa se cuvine, vreau să nu se mai cuvină nimic, vreau să simt, să mint, să înjur, să strig...atunci când îmi vine. nu mai vreau să port mască, nici zâmbet tâmp, nici cuvinte potrivite, vreau să port cizme de piele, eşarfe încolăcite, păr neîmblânzit, vreau să-mi port inima cu mine, să-mi port dorul şi toamna la piept, să-mi port visele şi rătăcirile la colţul ochiului stâng, să-mi port frunzele şi mirosul de castane coapte în amintire, vreau să-mi port cuvintele gâtuite în tăcerile unei nopţi, vreau să fiu liberă, eliberată de tot ceea ce nu fac pentru că vreau ci fac pentru că trebuie!

...pare că stau agăţate în infinit. vreau să pot îmbrăţişa un anotimp, să pot respira o vârstă, să pot iubi un adânc, să pot atinge o şoaptă şi vreau să nu mai vreau nimic şi să-mi fie bine.
şi vreodată dacă voi simţi că în mine creşte un mic infinit vreau să scriu şi să nu mă mai pot opri din scris.

nu daţi like, n-am ce face cu el

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu