joi, 3 februarie 2011

moment poetic...cu Fănică

e o iarnă dantelată. asta îmi şoptesc licuricii din hăul fiinţei mele. uite, totul e dantelă albă, în unele locuri ruptă de vânt. uneori tremură crengile de frig şi cad scame de gheaţă ca fluturi mici. mi-a căzut unul pe nas şi am râs. era ceva ca o briză, uşoooară, pufoasă. nu, nu e zăpadă, nici gheaţă nu e, e o scamă din bluza vreunui înger. şi vântul e un amant, şarmant cu braţe reci, uneori neruşinat, obraznic aş spune. îmi intră sub bluză, în locuri prea calde, mă zburleşte toată şi mă topesc ca un gând...
e o iarnă dantelată, câte un fulg ameţit de cădere se lasă încet peste statuia din parc. nu ştie nici când, nici de ce fraţii fulgi cu care a pornit nu mai sunt. sub roţi de maşină sclipeşte o stea, mii de ani de lumină înghesuie-n ea. ce lume miracol, ce iarnă cu frig, statuia se mişcă, de teamă te strig.
tu râzi cum căciula îmi cade pe-un ochi, iar nasul mi-e roşu ca macul de mai, tu râzi, iar din râsu-ţi răsare pitită...o lună, cu nas galben-pai. şi fugi, dar mereu fugi, nu stai nici o clipă, să vezi cum sclipeşte dantela în noapte, te duci fericit, vrăjit de-o nălucă, mă laşi într-un parc printre şoapte...

gata? ai terminat? îţi spuneam despre servici, despre cât e de greu să rămâi cu mintea limpede. tu visezi, mereu, nu te înţeleg. sunt copilării, nu vezi? ce rezolvi cu toată sclipiciunea asta poetică? bani nu aduci, de foame nu-ţi ţine. mda, e fain ce scrii da...puii mei, trăim altă lume, nu vezi. sunt rate, coşmar, guri de hrănit. s-a scumpit iar benzina, mă-sii de treabă. poate rămân şi fără servici, să compunem balade amândoi, rupţi de foame, mâncaţi de mizerie. o să înnebunim împreună, ca în mizerabilii. taci, lasă nu plânge, ce rezolvi. mă duc să iau nişte seminţe şi stăm la televizor. până la urmă nu-i rău, mai scri şi tu, mai uiţi. ei, mă cunoşti, sunt mai rece, ce înţeleg eu din misticul tău poetic, puşca mea, poezie auzi...hai, nu mai plânge, las că ne-om descurca. tremuri toată, du-te ia o duşcă de pălincă, mai e acolo în sticluţa aia în care a fost sirop de tuse, am ascuns eu să avem la nevoie. să n-o bei toată. hai, scrii fain totuşi, siropos aşa, dulceag, cu multe flutuşteţe de-alea de femei, da scrii fain. te pipăie vântul ai? ce fluturi aveţi voi în cap. da ce, îţi ajunge ţie cum te pipăie vântul? uite aici mâini de om lucrat, păi dacă pun io mâna pe tine la pipăit, simţi, tu femeie, nu plizplizuri de-alea filozofice, uite, mână sănătoasă, de om puternic. da ce, îţi trebe ţie pipăială, eşti nesătulă cumva? ei, acuma mai vin şi io obosit, da voi zici că sunteţi căţele în călduri, nu vă gândiţi numa la călăreală, cum intră bărbatul în casă, hop pe el, ne secaţi până la ultimul strop, şi apoi inventaţi tot felul de amanţi de vânt, de-ăştia vai de capul lor. căţele nesătule, m-ai enervat! dă berea aia de pe masă şi treci încălzeşte-mi nişte fasole. amanţi de vânt, mniezăii tăi de vacă nesătulă, prăpădită în parc auzi. şi ce statuie tu, unde ai văzut tu statuie, că în parc nu-i numa o ghenă şi doo bănci, ţi se năzare ţie că vezi statui, care mai şi vorbesc. proastă, asta eşti, o proastă, mâine să-ţi cauţi de lucru, să-ţi iasă fluturii din cap, dantelă belită ce eşti.
nasul mi-e roşu ca macul de mai...hai, mai tai? de la pălincă ai bornăul ăla, drojdieră ce eşti...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu