joi, 24 februarie 2011

extrasistole

nu pot să scriu deşi cu gândul ăsta am urcat în mansardă. stau comod, lumina cade plăcut. mă uit la pârâiaşele de apă ce curg încet pe velux. şi care ar fi rostul poezie mele azi? aş putea să înot într-o mare acum, în orice mare. aş putea să trăiesc pe lama ascuţită a unei săbii, să păşesc pe vârfuri pe acele fierbinţi de soare, să flirtez cu umbrele irişilor tăi, să iubesc dunele de nisip din aurul iluziilor noastre. şi?
aş putea abera până la infinit şi înapoi, într-un dans încolăcit şi tandru. te-aş putea uita fără să-mi pese. M-AŞ putea uita fără să-mi pese. când nopţile ar fi prea lungi, mi-aş putea scurta fusta.

azi, dacă ceva are sens atunci e doar un pahar de vin, o muzică rock şi o porţie sănătoasă de sex...

marți, 22 februarie 2011

poate că...

poate că...azi e o zi cu poatecă.
poate că nu mă exprim, spun, dar defapt nu se aude nimic. nu am ecou, nici glas. poate că tot ce rostesc iese atât de bâlbâit şi stângaci încât nu depăşeşte zidul imaginar din faţa mea. poate că totul se scurge ca o briză pe o piele arsă de soare. poate că unele vorbe se nasc din tăcere. ziua e atât de reală încât totul poate să pară artificial. poate că toată lumea e defapt o clipă. poate că timpul e doar o iluzie. poate că nici nu există decât atunci când ticăie emoţia în noi. poate că de atâtea ori s-a oprit în loc pentru mine, încât acum trece cu repeziciune. poate că nu înţeleg nimic, sau tot ce înţeleg e o altă iluzie.
poate că ar trebui să râdem mai mult.

scriu, deşi nimic din mine nu mă inspiră acum. cel mic şi rău se miră de ce scriu. celălalt, cel bun, râde. un râs de oligofren care nu înţelege. dar râde. un ochi mirat şi aspru, dezamăgit, îmi taie răsuflarea. nu trebuia, ba trebuia, scrie, şterge, eşti ok, eşti o tâmpită, scrie, şterge. nu am ecou, nici glas. nu mă aud din cauza ăstora. se luptă mereu, şi niciodată nu câştigă nimeni. scrie, şterge. poate că...poate că nu....

vezi, scriu. pentru că îmi place să îi sâcâi. poate că nici nu-mi place liniştea. aşa, certaţi-vă, ha.
încearcă! sunt demonii noştri. sunt lumile noastre. poate că...n-avem nevoie de nimic.

ps: uneori nici tastatura nu mă ajută. tastaspaţiuedefectăşipoatecătotuleuncuvântlungpecarenuputemsălrostimdintruna...

duminică, 20 februarie 2011

silence

"N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi, n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta, n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos în pulberea amară...
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e c-ai murit în lacrima de-aseară."
azi doar atât...

miercuri, 9 februarie 2011

10 zile de Ohsawa

azi a fost ultima zi de Ohsawa. zece zile care în loc să mă sece de puteri, pot spune că m-au umplut de energie şi optimism. asta nu e o dietă, nu e un regim, e o regăsire. a te căuta în fiecare gest, în fiecare poftă, în fiecare semnal dat de corpul tău nu e greu, însă a te regăsi, e! am avut din nou bucuria de a avea lângă mine oameni la care ţin, care atunci când credeam că ispita va pune stăpânire pe mine au ştiut să-mi arate alternativa. NU, mai e un pic şi armonia se va revărsa în tine ca un curcubeu. am avut grijă să nu mă supăr, să nu mă enervez, să zâmbesc mult şi să stau calmă. am savurat un pahar de apă la fel ca pe unul de vin. am lăsat gusturile care altădată nu mi-ar fi plăcut să mi se împrăştie în gură asemenea celei mai savuroase delicatese. am înţeles că e păcat să arunci orezul, e mare păcat, şi câinele meu a mâncat orez la greu. m-am rugat şi mi-am înţeles rugile pentru prima dată...
îmi pun bariere din ce în ce mai grele pentru că ajung să devin dependentă de sentimentul plăcut de învingător. mă joc cu limitele, mă lupt cu demonii, şi fiecare reuşită îmi şterge câte un eşec din trecut. vreau să cred că mă echilibrez şi nu că mă maturizez, pentru că dacă iubesc ceva la mine e firea mea zăpăcită, e imaturitatea în care plutesc de multe ori cu ochi mari şi zâmbet tâmp, cu paharul de vin pe jumate băut, cu filozofiile gratuite pe care le arunc în stânga şi-n dreapta, cu ideile ţicnite de normal şi paranormal. sunt eu, şi cu acest eu voi pleca în mormânt. vârsta nu are nici o importanţă aici, e oricum atât de puţin timp în viaţa asta încât nici să ne dumirim de-a binelea nu reuşim, darmite să ne schimbăm. ne căutăm neîncetat dar ne regăsim în puţine şi scurte momente.

pentru cei care cred în echilibru, în armonie, în pace, le recomand Ohsawa. nu e greu, se face de 4 ori pe an, la începuturile sezoanelor sau concomitent cu posturile religioase. se mănâncă doar grâu, orez, mei şi hrişcă, gătite doar cu adaos de apă şi sare de mare. se folosesc recipiente de lut, ceramică, sticlă şi lemn. se mănâncă încet, în linişte şi pace. se meditează, se respiră aer curat, se zâmbeşte. tot ce dai din tine se va întoarce în tine sub formă de bucurie. şi cel mai important e să crezi, doar atunci rezultatul va fi cel aşteptat.
mulţumesc persoanei care a ştiut să mă îndrume în tot acest timp, care mi-a împărtăşit senzaţii şi trăiri proprii, şi da, mulţumesc ispitei care m-a ocolit cu blândeţe.

...sunt mai vie, mai calmă, mai sănătoasă, dar la fel bat câmpii, la fel aberez, la fel mă împiedic de prag, la fel nu-mi plac cocălarii cu nume de mezel, şi la fel sper să pice băsescu şi boc.
şi vreau în Caraibe sau Paris, şi Japonia, şi Elqui Valley, şi-mi place sec, roşu sec, şi vreau în Vamă, şi-mi plac brăţările împletite şi blugii rupţi, şi ascult Doors şi mă gândesc la iarbă...sunt tot eu, dar un pic mai eu decât ieri :)

duminică, 6 februarie 2011

constatări

câteodată nu se întâmplă nimic. timpul curge leneş din zi în noapte şi invers. în jur, un cor de sunete cunoscute. mă gândesc că nu ar fi deloc ciudat să urlu. să expir la modul cel mai gălăgios aerul înghesuit în mine. o fac de atâtea ori în liniştea gândului meu, la umbra viselor deja obosite de cât au fost visate. poate că e simplu să nu mai vrei să fi normal. să fiu femeie doar cât a fost George Sand. poftim, nu mă pot abţine. n-am vrut să scriu asta dar cuvintele se aliniază şi îmi bocăne în cap iar degetele preiau cadenţa lor hilară.

câteodată se întâmplă toate...

de la un punct te uiţi mai mult în urmă decât înainte şi ajungi cu gâtul sucit!

joi, 3 februarie 2011

moment poetic...cu Fănică

e o iarnă dantelată. asta îmi şoptesc licuricii din hăul fiinţei mele. uite, totul e dantelă albă, în unele locuri ruptă de vânt. uneori tremură crengile de frig şi cad scame de gheaţă ca fluturi mici. mi-a căzut unul pe nas şi am râs. era ceva ca o briză, uşoooară, pufoasă. nu, nu e zăpadă, nici gheaţă nu e, e o scamă din bluza vreunui înger. şi vântul e un amant, şarmant cu braţe reci, uneori neruşinat, obraznic aş spune. îmi intră sub bluză, în locuri prea calde, mă zburleşte toată şi mă topesc ca un gând...
e o iarnă dantelată, câte un fulg ameţit de cădere se lasă încet peste statuia din parc. nu ştie nici când, nici de ce fraţii fulgi cu care a pornit nu mai sunt. sub roţi de maşină sclipeşte o stea, mii de ani de lumină înghesuie-n ea. ce lume miracol, ce iarnă cu frig, statuia se mişcă, de teamă te strig.
tu râzi cum căciula îmi cade pe-un ochi, iar nasul mi-e roşu ca macul de mai, tu râzi, iar din râsu-ţi răsare pitită...o lună, cu nas galben-pai. şi fugi, dar mereu fugi, nu stai nici o clipă, să vezi cum sclipeşte dantela în noapte, te duci fericit, vrăjit de-o nălucă, mă laşi într-un parc printre şoapte...

gata? ai terminat? îţi spuneam despre servici, despre cât e de greu să rămâi cu mintea limpede. tu visezi, mereu, nu te înţeleg. sunt copilării, nu vezi? ce rezolvi cu toată sclipiciunea asta poetică? bani nu aduci, de foame nu-ţi ţine. mda, e fain ce scrii da...puii mei, trăim altă lume, nu vezi. sunt rate, coşmar, guri de hrănit. s-a scumpit iar benzina, mă-sii de treabă. poate rămân şi fără servici, să compunem balade amândoi, rupţi de foame, mâncaţi de mizerie. o să înnebunim împreună, ca în mizerabilii. taci, lasă nu plânge, ce rezolvi. mă duc să iau nişte seminţe şi stăm la televizor. până la urmă nu-i rău, mai scri şi tu, mai uiţi. ei, mă cunoşti, sunt mai rece, ce înţeleg eu din misticul tău poetic, puşca mea, poezie auzi...hai, nu mai plânge, las că ne-om descurca. tremuri toată, du-te ia o duşcă de pălincă, mai e acolo în sticluţa aia în care a fost sirop de tuse, am ascuns eu să avem la nevoie. să n-o bei toată. hai, scrii fain totuşi, siropos aşa, dulceag, cu multe flutuşteţe de-alea de femei, da scrii fain. te pipăie vântul ai? ce fluturi aveţi voi în cap. da ce, îţi ajunge ţie cum te pipăie vântul? uite aici mâini de om lucrat, păi dacă pun io mâna pe tine la pipăit, simţi, tu femeie, nu plizplizuri de-alea filozofice, uite, mână sănătoasă, de om puternic. da ce, îţi trebe ţie pipăială, eşti nesătulă cumva? ei, acuma mai vin şi io obosit, da voi zici că sunteţi căţele în călduri, nu vă gândiţi numa la călăreală, cum intră bărbatul în casă, hop pe el, ne secaţi până la ultimul strop, şi apoi inventaţi tot felul de amanţi de vânt, de-ăştia vai de capul lor. căţele nesătule, m-ai enervat! dă berea aia de pe masă şi treci încălzeşte-mi nişte fasole. amanţi de vânt, mniezăii tăi de vacă nesătulă, prăpădită în parc auzi. şi ce statuie tu, unde ai văzut tu statuie, că în parc nu-i numa o ghenă şi doo bănci, ţi se năzare ţie că vezi statui, care mai şi vorbesc. proastă, asta eşti, o proastă, mâine să-ţi cauţi de lucru, să-ţi iasă fluturii din cap, dantelă belită ce eşti.
nasul mi-e roşu ca macul de mai...hai, mai tai? de la pălincă ai bornăul ăla, drojdieră ce eşti...

a treia zi

Teodora m-a întrebat cum se fac turtiţele de grâu, uite aşa:

se macină grâu cu râşniţa până devine făină (sau se cumpără făină integrală din grâu) se amestecă cu apă cât să iasă un aluat bun de manevrat, se adaugă sare şi se lasă să se hodine vreo 30 de min. după ce aluatul s-a relaxat perfect se fac turtiţe care se coc în cuptor pe foaie de copt.
gata, simplu, uşor, sănătos, dar recunosc, fără aspect comercial:)

substituentul de cafea este cafeaua din orz care se găseşte la plafar sau ganocafe classic care are în compoziţie minunata ciupercă ganoderma, tot de la plafar.

ideea asta de a scrie zilnic ca un fel de jurnal culinar nu mă încântă deloc. nu a fost ideea mea şi nu mă regăsesc în a scrie ce-am făcut, ce-am mâncat, ce-am băut. mie îmi place să zbor...
apropo de zbor, am revăzut Dl.Jones, un film care îmi place mult şi de fiecare dată îmi amintesc că psihiatria a fost una din pasiunile mele. probabil m-a dezarmat abundenţa de nebuni din lumea asta sau nebunia ce uneori îşi desface aripile în peştera fiinţei mele, făcundu-mi talmeş-balmeş cuvintele. o iubesc pentru că e o rebelă, aiurită şi fără reguli, îi iubesc libertatea şi râsul isteric, ochii vicleni de şerpoaică turbată, dar n-am avut curajul s-o înfrunt în calitate de psihiatru, şi e mai bine, mă putea vrăji.
am divagat, aici trebuie să scriu de reacţii metabolice, de gusturi, de principii în dieta macrobiotică. e clar, nu-i de mine (scrisul despre dietă, nu dieta în sine).
mi-e bine, e ca şi cum toată lumea s-ar scufunda într-o pace blândă, e cald şi linişte...

miercuri, 2 februarie 2011

a doua zi

mi-e greu să ţin un jurnal despre ceea ce fac. dacă nu o iau un pic pe arătură parcă nu sunt eu, dar o fac pentru mine, scrisul mă ajută să-mi înţeleg tăcerile.
a doua zi de Ohsawa a trecut şi mai bine decât prima. am făcut turtiţe din grâu, yamii! citesc cartea lui Jacques Mittler un adept al învăţăturilor lui Ohsawa, cartea se numeşte "Introducere în macrobiotică. Filozofie şi principii, studiul alimentelor şi al specificelor, bucătărie, regimuri, practică." am găsit şi substituent la cafea, din plante. e ok, dar tot tânjesc după aroma cafelei adevărate. probabil e o încercare, ar fi prea uşor fără nici o poftă :)
zilele trec destul de paşnice, încerc să nu mă enervez, să zâmbesc mult şi să mă bucur de orice. e simplu pentru că vreau să fie aşa. şi...

"deasupra norilor, cerul e întotdeauna albastru"

marți, 1 februarie 2011

prima zi

prima zi de Ohsawa

ieri am citit dintr-o suflare cartea lui Georges Ohsawa pe numele adevărat Nyoti Sakurazawa "Zen macrobiotic sau arta întineririi şi a longevităţii". e o întreagă filozofie pe care noi occidentalii nu o cunoaştem. suntem cam puerili şi superficiali în ceea ce priveşte spiritualitatea.
fiecare om trebuie să-şi caute echilibrul perfect, armonia, îmbinarea Yin-ului cu Yang-ul, boala fiind doar un dezechilibru dintre cei doi, dezechilibru ce poate fi corectat prin alimentaţie. totul porneşte din noi şi din credinţa noastră. dacă vei crede că totul va fi bine, va fi, cu siguranţă!

prima zi a trecut relativ uşor, mi-a lipsit cafeaua dar în rest tot ce am avut mi-a fost suficient...