luni, 12 decembrie 2011

linişte

aş da ziua pe noapte. pe ora asta de tăcere mistică, de linişte, de mister, toţi dorm, iar cei de nu dorm crează. orice, chiar dacă nu sunt artişti renumiţi, chiar dacă nu sunt artişti deloc, crează momente, clipe de linişte profundă, adâncă, tainică. mi-e dragă ora asta, sunt eu, sunt cu mine, cu acel ceva atât de bine ascuns din mine, iar noaptea mă înveleşte cu braţele ei puternice, cu întunericul ei de catifea, şi nu mi-e frică, şi pot respira, şi nu mă înec, şi nu mă împietresc în neputinţă. mă simt protejată de liniştea asta, îmi aud gândurile, îmi zăresc visele, suntem noi toţi cei ce mă întregesc într-o armonie cu parfum de mosc. aş respira acum, în miez de noapte tot aerul, m-aş umple cu el, m-aş îneca în el...de teamă ca nu cumva când se face lumină să uit să respir. vorbesc şi scriu atâtea tâmpenii dar nu mă pot rupe de ora asta din noapte. e a mea, e numai a mea, sunt singură pe lume, sunt doar eu în univers, iar stelele toate sunt visele mele, sclipesc de parcă ar şti că dacă uită şi se sting, cerul se topeşte şi devine lumină, iar noaptea nu va mai fi niciodată regina gândurilor mele...

miercuri, 7 decembrie 2011

7 în 1

unele zile au în ele o săptămână întreagă, o paletă de trăiri, de simţiri, de mirări...unele zile sunt 7 în 1
la finalul unei asemenea zile simţi cum te ia râsul-plânsul, cum te furnică în talpă, cum toată energia ţi-a fugit pe câmpii, simţi că poţi să te prelingi în pat cu mişcări robotice, cu ochii pe jumătate închişi, bâzâind încă de entuziasm...e senzaţia aceea că vrei să zbori dar patul e ca un magnet, pentru somn...
dacă lumea nu s-ar opri să doarmă, dacă acuma nu ar fi liniştea care e, dacă totul ar fi un flux continuu, aş mai rezista unui chef trăznet cu muzică bună şi zgomotoasă, cu alcool şi râsete, cu zulu al night long...dar şşşt, lumea doarme, universul doarme, somnul meu doarme, gândul meu doarme, numai cuvintele mele ciocănesc isterice în tastatură

duminică, 4 decembrie 2011

shiraz

dacă ar fi să dau o stare fiecărei zile, duminica ar primi liniştea, reîntoarcerea în sine, tăcerea, calmul. nu e ziua mea preferată, e prea moale, prea domestică, e o lene, o moleşeală plăcută, e ca somnul de după sex. e graniţa dintre ceva ce s-a terminat şi ceva ce tocmai va începe.
e ca şi cum aş sta într-un picior ca să treacă să-mi pot pune şi piciorul celălalt jos.
dar serile de duminică sunt aşa...un parfum. un fir de nisip dintr-o clepsidră, suspendat în cădere, să cad sau să nu cad...poate nu cad. şi totuşi cad, dacă?
e 00:00 deja, am pus piciorul celălalt jos, am întors clepsidra, duminica mea e deja luni, primul minut al unei zile, prima zi din restul vieţii mele.

shiraz e o stare...un vin rubiniu, uşor amărui cu o notă finală de ciocolată, e ca un dor cu care te obişnuieşti. amar la început dar cu final dulceag. un strop de picant, chilli sau coriandru, hm, dar într-o picătură aş putea să jur că se cuibăreşte aroma de scorţişoară. te mângâie cu parfum de cireşe amare iar mai apoi îţi oferă o amintire complexă. ceva bine definit, robust dar totuşi delicat în nenumărate ipostaze, ceva cald dar aspru, un dor neobişnuit, care te întregeşte cu certitudinea că e dar în acelaşi îţi presară în suflet îndoiala.

e momentul perfect pentru a scrie tâmpenii perfecte. e momentul perfect pentru a încâlcii în minte gânduri perfecte. e perfectul deghizat în artist autist. şi tot mai puţine momente perfecte prindem din mers. nu, pentru un moment perfect trebuie să te opreşti, să savurezi un shiraz, să dormi pe covor cu capul pe câinele tău care doarme şi oftează în acelaşi ritm cu tine, pentru un moment perfect trebuie să fie duminică, să respiri arome domestice, să asculţi o muzică lentă, leşinată, scursă parcă printre corzile de chitară, plânsă din poeziile cu rimă ascunsă. pentru un moment perfect trebuie să ştii să uiţi şi să vrei să-ţi aminteşti tot din uitare, să-ţi aminteşti că urăşti doar ca să poţi să uiţi teama că ai putea iubi...pentru un moment perfect e nevoie de o întreagă gamă de accesorii perverse. dar ai putea prinde unul mic, poate doar o jumătate de moment perfect, sau ai putea prinde un infinit de momente imperfecte dar care împreună îţi pot da o stare perfectă. dacă nu eşti prea exigent cu tine însuţi, dacă nu vrei infinitul într-o singură privire, dacă nu cauţi un albastru senin în fiecare val s-ar putea să poţi să râzi cu un artist autist, cu un pahar de shiraz, cu o tăcere ludică, cu o duminică leşinată şi cu un site de filme comerciale cu obositorul happy end...s-ar putea, şi dacă nu, nu. oricum deja e luni.

joi, 1 decembrie 2011

vorbitul e supraapreciat?

vreau să înţeleg

frigul ăsta îmi intră în oase. şi nu că nu-mi place frigul. îmi place. dar nu aşa.
într-o zi oarecare intră în birou o femeie. dârdâia. tremura. era vânătă. nu era prea îmbrăcată. avea o haină subţirică, părul blond, dezordonat, oxigenat, nespălat. avea o amendă de plată. tremura. era mică de statură. resemnată. se scuza. buzele vineţii mormăiau ceva neinteligibil. era nevinovată. îi era frig. se vedea că îi era groaznic de frig. era vulnerabilă. pentru că îi era frig. mi s-a făcut milă de ea. şi ştiu cât de mult urăsc eu sentimentul de milă. e o slăbiciune. mai bine mint sau nu las să se vadă nimic decât celui de lângă mine să-i fie milă.
avea o geantă care se destrăma, veche, purtată. n-avea mănuşi. i-am văzut degetele albastre cu oja veche şi decojită. orice culoare ar fi fost, era pe un fond violet, atât îi era de frig. îmi era milă, şi mă uram pentru asta.
ea era demnă. nu avea nevoie de mila mea. şi-a scos banii tremurând, a plătit sfioasă, şi a plecat. afară, în frigul care mie îmi îngheţa orice gând.
n-am spus nimănui nimic, nici măcar propriei mele persoane. am tăcut. am înghiţit toate silabele...până am izbucnit în plâns. frigul te face vulnerabil. atât de vulnerabil încât îţi fură centimetrii din înălţimea ta. te faci mic, te resemnezi, că nu ai o haină mai groasă, că nu ai mănuşi, că nu ai o maşină să-ţi poarte paşii. ai amenzi, ai datorii, ai drumuri de făcut, ai cuvinte de înghiţit...
frigul te face vulnerabil!

n-am vorbit cu nimeni despre asta. n-am avut cui să-i spun. am pufnit în plâns singură. mi-am şters lacrimile singură. şi atunci mai pun o singură întrebare:

"vorbitul e supraapreciat?"

am diplomă de psiholog dar nu practic...şi tot mai multe momente din viaţa mea mă fac să îmi doresc să practic. aş plânge la fiecare caz, până m-aş obişnui şi n-aş mai plânge deloc. m-aş obişnui.
vorbitul e supraapreciat? oare?
toţi înţelepţii ştiu să tacă. toţi filozofii gândesc silenţios. toţi misterioşii şoptesc ... dar oare dacă am vorbi? dacă am recunoaşte că în sinea noastră suntem vulnerabili? că în sinea noastră e frig şi nu avem mănuşi? e ceaţă şi nu zărim soarele? dacă am vorbi?

luni, 28 noiembrie 2011

McDonald's

uneori îmi place să scriu. mă extrag din timpul real, din activităţile normale de luni şi scriu. e ca şi cum aş păcăli întreaga lume. e şugubeaţa mea. aici sunt doar eu şi pot fi cea fără zâmbet. mi-a amorţit faţa, nu, mi s-a împietrit faţa. la fiecare zâmbet simt mii de cioburi ce-mi ies tăioase din ochi. şi cuvintele mele sunt false. evadează aiurea ca nişte molii bete dintr-o pivniţă cu mucegai. eu le zic fluturi, pentru că eu înfrumuseţez totul. dar aici pot să recunosc că rozul e căcăniu iar infinitul meu e doar o clipă. unii în pauza de cafea beau cafea, normal nu? eu beau o licoare de cuvinte... şi mă mai şi îmbăt. că aşa sunt eu, romantică. auzi. kkt. m-am săturat de tot romantismul din lume, vreau acid, şi cucută.
şi anotimpurile astea infidele, dezlânate, dezbrăcate, se destramă în fâşii ceţoase...seduc toţi naivii romantici cu noiembrie, toamnă, melancolii, Alifantis, emoţii periculoase
Anotimpurile sunt nişte curve ieftine.

voi ajunge să citesc bancuri, să scriu ghicitori şi să visez seriale comerciale. voi ajunge să urăsc zăpada că-mi intră în ghete, să deschid umbrela oprind fulgii să-mi cadă pe pleoape, să strig cuvinte reci, ţepoase. voi ajunge un om obişnuit, mic, tot mai mic, înconjurat de plastic. voi ajunge un rânjet schimonosit pe o faţă cu riduri adânci, voi ajunge un robot care ascultă muzica maşinii de spălat şi dansează pe scârţâitul uşii sufletului său. voi cânta scrâşnind din dinţi. voi uita cu pastiluţe de diverse culori sau plasturi care nu se pot da jos...


şi azi e doar un ecou... de plastic.

joi, 24 noiembrie 2011

Jeux d'enfants

uneori nu se întâmplă nimic. trece săptămâna şi nu se întâmplă nimic. just ordinary days. programul obişnuit, cuvintele obişnuite, până şi visele devin obişnuite. pentru unii asta poate însemna paradisul dar pentru alţii poate fi un bloc de ciment.

dar săptămâna asta s-a întâmplat ceva. CEVA. e joi, de luni toate minutele mele au curs. doar au curs. nici un singur minuţel nu s-a împotmolit, nu s-a împietrit, nu s-a oprit înmărmurit...nici unul. au curs în mod obişnuit. tic-tac, tac-tic, ict-act, tci-tca...aşa, pentru că minutele mele aşa curg în mod obişnuit. e joi, şi azi s-a întâmplat ceva. doar azi. de luni, doar azi s-a putut întâmpla ceva.

mi s-a întâmplat un film. un joc. o cutiuţă. un prieten. o nebunie. un frumos. un basm. un miracol. cti-cta, tac-tic, tac-tac...tac. timpul a luat-o razna. limbile ceasului se rotesc în sens invers. întineresc. anii mi se topesc de pe faţă. pielea mi se netezeşte. ochii mi se limpezesc. părul îşi aruncă vopseaua negru albăstrui într-o călimară de cerneală, degetele mi se micşorează. adio sâni. adio celulită. am zece ani. ochelari şi picioare strâmbe. îmi creşte un dinte strâmb. dar zâmbesc mult, nu-mi pasă că am un dinte strâmb. nu am oglinzi deci sunt minunată. sunt minunată. lumea e minunată. părinţii mei dansează, sunt tineri. bunicii mei râd, sunt fericiţi. viaţa e minunată. şi azi e joi. şi mi s-a întâmplat un film :)

Jeux d'enfants..."jocul e mai puternic decât orice drog...dacă ai o prietenă frumoasă şi o cutiuţă"


luni, 21 noiembrie 2011

întrebare

uneori filmele ne fură din timp...visăm o oră jumate prin alţi ochi, respirăm aerul altcuiva, înghiţim cuvintele altcuiva. apoi ne trezim, suntem aceiaşi, tăcerea noastră e aceeaşi, coşul de pe faţă e acolo, tristeţile sunt la fel. întotdeauna golul după plin e mai gol decât golul după gol. asta-i o inepţie:)
trebuia să scriu două cuvinte, altfel toată seara mea era un generic tâmpit de film comercial cu buget redus. de fapt sunt minunată, atât de minunată încât nici un Oscar nu e demn de minunea din mine. ne, sunt actor principal, un talent în a zâmbi atunci când trebuie să scot limba şi a mă schimonosi atunci când e nevoie de zâmbet. asta sunt...the best performer din viaţa asta
am scris două cuvinte, pot să dorm liniştită, mâine o luăm de la capăt...filmăm un alt episod :)

şi toată ziua m-am întrebat ce e mai bine să fi un om simplu, cu vise simple, cu rol simplu, care ştie să mănânce când îi e foame, să bea când îi e sete, să iubească când chimia din el se revarsă cu toate elementele lui Mendelev, sau să fi un om complex, cu multe întrebări şi rătăciri, cu nenumărate vise şi idealuri, cu sute de mii de cuvinte ascunse în străfundul fiinţei, cu filozofii complicate şi îndelung conversate prin gâtlejuri bahice?
cum e mai uşor să înghiţi viaţa cu toate secundele ei ticăite prin intimul fiinţei?
ha?

vineri, 18 noiembrie 2011

MARCIAN PETRESCU & Trenul De Noapte

dacă azi n-ar fi vineri...ar fi altă zi. ok, dar ar fi atât de nasol că nici măcar n-aş scrie. de fapt au fost atâtea zile nasoale în care n-am scris şi zile şi mai nasoale în care nici măcar n-am trăit, doar am vegetat ca o algă lăbărţată pe nisipul ud al mării. şi au mai fost zile în care prin iureşul de culoare maro al acestei vieţi am ejectat din beciul întunecat al minţii mele câte una-două cuvinţele fără rost, fără acord dar cu multă muzică, că da buei, muzica rămâne atunci când toţi pleacă. so, dacă tot am reuşit să fac introducerea asta, pfff, fără vână şi fără...fără, atât, şi am ajuns la muzică, am să scriu că da, în românica asta în care nimic nu se face, totuşi se mai face muzică. şi am zis muzică nu zdrăngăneli manelistice de capace de oale pe capote de dacii uzate. mi-e aşa de somn că mă cert eu cu mine în scris. nişte băieţi faini, da faini de tot s-au gândit să poposească în mijlocul săptămănii în orăşelul nostru mic şi cochet. au venit cu drag, şi cu maşina, şi cu toate instrumentele alea care scot sunete perfecte să ne cânte nouă. şi eu m-am dus să-i ascult, şi mamăăă ce-or mai cântat feciorii ăştia până la trei în zori de zori. Marcian Petrescu şi Trenul de Noapte, toţi patru cu voie bună şi lipici la public au dat în noapte cu un blues de toată frumuseţea...muzicuţă, chitară, tobe, jack şi gheaţă, ce mai...blues măi dragă, măi! tare mi-o plăcut, sper să mai treacă pe la noi, chiar dacă acum îmi susţin capul cu cana de cafea şi bat inepţii la tastatură ca să nu adorm în mijlocul vreunui dialog .

în rest toate bune şi frumoase, viaţa bate filmul, muzica bate viaţa, eu bat tastatura şi toată lumea bate câte ceva. şi muzicuţa îmi cântă în cap aşa de frumos, şi e vineri şi mi-am vărsat cafeaua în poale, nice...


sâmbătă, 5 noiembrie 2011

whisky şi jazz...

el: tweed, blugi, şal. brunet, neras, cu nasul ferm.
ea: bocanci, rochie, pălărie. roşcată, bucle neastâmpărate, ochi...mamă ce ochi!
strada: întuneric, frunze îngheţate, rotocoale de ceaţă. şi-un felinar cam chior.
luna: aia nu. ailaltă, noiembrie.
muzica: jazz. blues-jazz, cu saxofon.
acţiune: nimic...noaptea topindu-se în dâre de catifea, câte o frunză trezindu-se dansând pe caldarâmul inutil şi rece. două acorduri de saxofon înghiţite de pala de vânt ce nu se ştie de unde şi nu se ştie de ce galopa spre niciunde. el a băut cam mult. din nou. whisky. doar whisky. a uitat de ce, a uitat pe ce, a uitat pe cine, a uitat...şi uită în continuare de parcă uitarea e un sport la care s-a calificat în optimi. uită în optimi. scurtcircuite neuronale, sinapse întortocheate, big-banguri cosmice întârziate, calote glaciare topindu-se pe lobul temporal...de ce? cine poate şti? doar whisky, cu bucăţi de gheaţă şi nerv.
ea: o libelulă târzie şi tristă, rezemată de stâlpul rece. o siluetă în contururi de sârmă ghimpată. o statuie cu amintiri. ea ştie că a iubit, n-a uitat nimic şi de aceea nu se mai poate mişca. a înţepenit ca un muşchi verde şi vesel pe un perete gri şi trist. pe toată strada asta nu se întâmplă nimic, pentru că uneori e cea mai bună întâmplare...asta, de nu se întâmplă nimic. uneori e o linişte care doare, pentru că-ţi auzi gândurile cum se zbat în zadar, îţi auzi visele cum râd de ironia neîmplinirii, te auzi cum uiţi, cum ţi se topesc amintirile în doina clipei ce trece, cum te prelingi peste toate zidurile regretelor tale, cum te chirceşti în toată neputinţa umilei fiinţe ce eşti. le auzi pe toate intr-o seară în care un saxofon e prea departe şi un pahar prea aproape de tine. ai vrea să zbori doar pentru că ai impresia că zborul e ceva înălţător, da de unde, zborul e un mare fâs...înţepenirea în schimb poate fi o magie. să stai nemişcat clipe lungi, agăţat într-o privire ce nu te mai lasă să clipeşti, să stai şi să uiţi să respiri pentru că universul s-a oprit când ai inspirat ultima dată. gândeşte-te ce alegi, un icar făcut zob sau o magie? şi toată iluzia asta că poţi să alegi...hm. el, a uitat, ea a înţepenit, strada e pustie şi undeva departe un saxofon răguşit desparte timpul în două, whisky şi jazz...



sfârşit

sâmbătă, 29 octombrie 2011

LuNa AmaRă de azi

poate nici nu a fost atât de amară...

poate că îmi place cum îmi miroase părul a fum. poate că îmi place un profil peste care se revarsă o şuviţă creaţă, în lumina palidă, ştearsă, înfumurată...poate că îmi place cum fiecare picătură de tărie se îmbată alunecându-mi prin venele adormite, poate că îmi place cum lângă mine cineva miroase a proaspăt, probabil mama lui are un detergent bun. poate că îmi place cum nimeni nu plânge dar totuşi majoritatea lăcrimează. poate că îmi placi, sau o dată la o mie de ani se întâmplă să mă plac chiar şi eu pe mine. poate noiembrie e o lună veselă. poate Alifantis e un fericit. poate nici tristeţea nu mai e tristeţe, ci doar o formă de a ne da mari. poate că fericirea nu e aşa un mare was is das. poate că noi suntem doar noi şi filmul nostru e fără happy end. poate că nu pot să vorbesc, doar să şoptesc...poate că azi a fost mai frumos, poate că noi, da, noi, suntem doar o secvenţă dintr-un film. poate că lumea nu se termină într-un zâmbet, nici nu începe într-o privire. poate că tot ce visez, e doar un vis şi luna se stinge după ce adorm...


poate că de multe ori crezi că vreau să dispar, dar ce vreau cu adevărat e să fiu găsită...

miercuri, 26 octombrie 2011

feel experiment

dacă mi-ar sta în putinţă aş face un experiment. aş închide facebookul, messengerul, mailul, skipe-ul şi toate reţelele de socializare. punct. şi aş urmări cum ies oamenii în parcuri, cum merg tot mai mulţi la teatru, cum stau la taclale în cafenele, cum socializează şi zâmbesc fără emoticoane, cum iubesc respirându-se, cum se ating, cum se îmbrăţişează, cum se îmbată împreună din aceeaşi sticlă, cum în loc de mailuri vor scrie scrisori cum în loc de bloguri vor scrie jurnale sau chiar cărţi...i-aş privi dacă aş putea timp de un an. din noiembrie până în noiembrie...unele relaţii s-ar rupe de tot, unii "prieteni" ar dispărea (sau mai rău, nici măcar n-ar apărea), unele seri ar fi reci, unele amintiri ar rămâne doar amintiri, unele jocuri s-ar transforma în nejocuri sau invers, unii am visa pe când alţii ar fi, dar toţi, toţi cu siguranţă am învăţa să simţim...

dacă mi-ar sta în putinţă aş întoarce universul cu fundul în sus. dacă mi-ar sta în putinţă mi-aş descrepona neuronul :)

vineri, 14 octombrie 2011

cine zice că e musai să dau un titlu?

cât pot fi de gâtuite unele cuvinte...pare că stau agăţate în infinit. le purtăm în noi şi totuşi, nu le dăm drumul niciodată. tăcerea pune stăpânire pe lume, chiar şi aşa cu sute de reţele de socializare. nu ştim să ne facem auziţi, nu ştim să alinăm, nu înţelegem şi nu stăm să explicăm, dar avem mii de prieteni virtuali :) e cea mai ridicolă formă de socializare, e un click. nu mai vreau prieteni pe facebook, nu mai vreau să adaug la lista de mess, nu mai vreau să mă prefac la câte o petrecere plicticoasă că sunt drăguţă şi sociabilă, pentru că nu sunt! sunt cea mai sictirită formă de pe pământ, sunt acră şi rece, nu mă interesează dezbaterile despre vreme, nici poveştile despre sistemul de învăţământ, nu mai vreau să zâmbesc, nici măcar să rânjesc. nu mai vreau să pierd vremea cu oameni care nu-mi plac, nu mai vreau să fac ceva doar pentru că aşa se cuvine, vreau să nu se mai cuvină nimic, vreau să simt, să mint, să înjur, să strig...atunci când îmi vine. nu mai vreau să port mască, nici zâmbet tâmp, nici cuvinte potrivite, vreau să port cizme de piele, eşarfe încolăcite, păr neîmblânzit, vreau să-mi port inima cu mine, să-mi port dorul şi toamna la piept, să-mi port visele şi rătăcirile la colţul ochiului stâng, să-mi port frunzele şi mirosul de castane coapte în amintire, vreau să-mi port cuvintele gâtuite în tăcerile unei nopţi, vreau să fiu liberă, eliberată de tot ceea ce nu fac pentru că vreau ci fac pentru că trebuie!

...pare că stau agăţate în infinit. vreau să pot îmbrăţişa un anotimp, să pot respira o vârstă, să pot iubi un adânc, să pot atinge o şoaptă şi vreau să nu mai vreau nimic şi să-mi fie bine.
şi vreodată dacă voi simţi că în mine creşte un mic infinit vreau să scriu şi să nu mă mai pot opri din scris.

nu daţi like, n-am ce face cu el

marți, 30 august 2011

Vama Veche 2011

m-am întors...din Vamă. sunt fără glas, fără chef, fără vlagă. vreau înapoi. mi-am propus ca la anul să stau o lună acolo. poate să şi muncesc ceva. am o chestie în tărtăcuţă, sper să-mi iasă.

ce m-a impresionat în 2011:

- marea...vorbea aceaşi simfonie de şoapte dulci, dansa unduindu-şi la fel de senzual valurile cu volănaşe, era când veselă când tristă, când fecioară când amantă
- plaja pustie la primele ore de dimineaţă...sticle goale, peturi, câte un păpuc şi o stivă de "balonaşe" unele pescuite de albatroşi :)
- libertatea, noncomformismul, culorile
- dreadurile şi şuviţele colorate
- "uite un hippy"- vorbe la care am râs cu lacrimi
- gemul de căpşuni pe care nu l-am desfăcut "că doar nu suntem la Govora"
- muzica, muzica, muzica, cântările, sound-urile, tobele, rainstickurile, rockfm-urile, gemetele, ţipetele, râsetele, motoarele, uau-urile...
- casa DoubleM unde am stat...e super, curat şi are o terasă care ne-a vrăjit în câteva rânduri...mie mi s-a făcut frică de ea, era ceva acolo care ne trosnea în cap, nişte pitici ceva (ok, pălinca de câteva ori dar mai era ceva)
- apusul, când totul devenea portocaliu, arămiu, cafeniu, cu stropi irizanţi de albastru
- terasa Roata, fosta Bază Sportivă, unde laifu e laif, zo
- Rock school cu toată gaşca lor de talentaţi, au fost minunaţi, trei zile ne-au încântat cu muzică şi bancuri spuse de Minel Stoica. Bravo băieţi, faceţi o treabă extraordinară, aplauze şi plecăciuni!
- Vama Veche cu tot ce e Vama Veche...veselie, nonconformism, iubire, muzică, flower-power, hippy, love, love, love...TOT

ce nu m-a impresionat:

- bucureştenii încrezuţi
- bunicile care confundă Vama Veche cu Saturn
- familiştii cu copii mici care fac câte o criză la fiecare căţeluş care trece pe lângă ei...hellou, pe plaja din Vama Veche sunt acceptaţi toţi, chiar şi câinii, chiar şi cei fără cont în bancă, chiar şi cei fără haur şi bolizi...TOŢI
- dăştepţii, ăia de urlă pe plajă şi explică inexplicabilul, au idei, au accent de dăştepţi, au voce de se aude la cinci pături distanţă...nemulţumiţii frustraţi gen "ceva nu e în regulă cu nisipul ăsta, are praf în el", ăia speriaţi de bombe ce urlă la copiii lor să aibă grijă că soarele arde, marea îneacă şi nisipul are praf!!! of, God, chiar nu aţi auzit de Saturn?
- trupa Zadar din Alba Iulia care au dat dovadă de o lipsă de fairplay faţă de trupele cu care au concurat la newcomers
- drumul de întoarcere, când laşi în urmă indicatorul cu Vama Veche şi ai înainte un drum lung de 10 ore, la capătul căruia te aşteaptă realitatea căscată, rânjită şi satisfăcută că te întorci, fuck

încă un an până să văd indicatorul de intrare în Vamă, încă un an de oameni cenuşii, de facturi, de probleme, de chin...dar am să mă întorc acolo, promit!

today I see nashpa people!

vineri, 5 august 2011

cum mi-am pierdut romanul vieţii

măi, fii atent...
trăieşti într-o cameră întunecoasă, ai o maşină de scris, multe cărţi, un fotoliu şi un pahar plin. allways. plouă, ninge, e fleaşcă. viaţa ta e fleaşcă. iubeşti o femeie şi te părăseşte o altă femeie. baţi cuvinte la maşina ta de scris. ai devenit scriitor deoarece odată ai mai scris şi un editor te-a publicat. bumm...un roman de succes, cu de toate pentru succes. ficţiune. ha. lumea te priveşte ca pe un om respectabil, citit, cultivat, un scriitor de renume. tu nu te priveşti. în puţinele colţuri de vitrină murdară zăreşti un chip îmbătrânit, cu ochelari, cu amar creionat la colţul buzelor şi cu ochi goi, fără zâmbet. nu te iubeşti. o iubeşti pe ea. pe EA. ea te iubeşte pe tine şi te ghiceşte printre puţinele cuvinte pe care le rosteşti. eşti un taciturn, gândeşti mult dar eşti pe mute tot timpul. în tine se întâmplă toate. poveşti, minuni, senzaţii, senzaţional. înlăuntrul tău eşti un om normal. râzi în hohote, plângi cu lacrimi, ţipi zgomotos, ai toate reacţiile normale. şi vorbeşti. cu vorbe.

unele fire de existenţă ţi se încolăcesc în jurul gâtului, te sugrumă, nu ai aer, unele puncte din aceeaşi existenţă îţi acoperă ochii, bâjbâi. te loveşti de toate colţurile ascuţite de timp. te împiedici în covorul fermecat dar ros de molii. şchiopătezi. ai ochelari. seara te îmbraci cu un halat roz care bănuiesc că pute. bei, fumezi, te droghezi. nu prea mănânci şi nici nu dormi. sexul e ceva înălţător şi îţi trebuie un scenariu întreg pentru un act. de aia de multe ori refuzi sau mai bine citeşti. în nopţile cele mai negre scrii. la lumina unei veioze gălbui. arunci tone de cuvinte pe foi albe. e ca un sex de bună calitate. doar că nu se nasc copii nedoriţi. şi scrii. defapt toată lumea se aşteaptă să scrii. toţi te întreabă, pe când următoarea poveste. unii te şi ceartă, de ce te iroseşti, scrie, ce aştepţi, hai, scrie. ce ştiu ei? lumea vrea. doar vrea. nimeni nu-i atent.
ai scris mii de pagini. ai terminat romanul vieţii tale. manuscrisul pus cu atenţie în cutii de carton.

mă şi fii atent! mă asculţi?

maşina goneşte cu o uşă deschisă şi cutia cu foile scrise cade din ea. uau...sute de file zboară în aer, sunt ca nişte fluturi. peste tot foi şi foi. romanul vieţii tale e luat de vânt. fşşş.........
la capătul drumului un chip împietrit care nu îndrăzneşte să clipească şi nici să tragă aer în piept. doar priveşte, fără reacţie. uau. foile albe se topesc înghiţite de balaurul nemilos al unei banale întâmplări. normal că n-ai dat save. doar scrii la maşina de scris, nu ţi-am spus?

deci, asta e scena pentru care merită să vezi filmul. Wonder Boys. un film atât de împrăştiat încât nu pot să spun dacă mi-a plăcut sau nu. însă câteva file din povestea asta îmi vor rămâne veşnic scârţâite în memorie. cum aş reacţiona eu să-mi văd viaţa zburând ca nişte fluturi albi pe o stradă fleşcăită. atâta ironie!

soartă, don't fuck me so bad!!!

vineri, 29 iulie 2011

bleu

uneori lumina cade perfect. atinge unghiurile întunecate cu o blândeţe plăcută ochiului. uneori firele de praf de pe mobila sclipesc ca nişte buburuze mici de argint. uneori domneşte o linişte care te face să stai un minut. să uiţi că te grăbeşti. doar să stai înţepenit într-o nişă de timp. ca o statuie din parcul părăsit. şi apoi ceva rupe tăcerea... un gând se loveşte violent de un altul. razele alunecă de pe buburuzele de argint. argintul se transformă în praf. timpul se deschide în faţa mea cu un ticăit de minute grăbite.

îmi plac momentele astea. e o singurătate plăcută. atunci văd, atunci aud, atunci simt şi atunci tac. atunci mă gândesc la fericire ca la ceva uşor de atins...

dacă ar fi să dau o culoare fiecărei zile azi ar fi bleu...marea, seninul şi ochii de înger. şi iarba de azi e albastră. îmi place că nu-ţi mai disting ochii.
şi îmi amintesc de Modigliani

"atunci când îţi voi cunoaşte sufletul, îţi voi picta ochii"


ps: e ora 16, deja. şi mi-am dat seama de ce ziua de azi e bleu. pentru ca mi-e foame. şi aş mânca un Gordon Bleu. de-aia!!!

miercuri, 13 iulie 2011

resuscitare

blogul ăsta moare. îl mai resuscitez din când în când, îi mai dau câteva cuvinte. doar cuvinte, fără idei. s-au scris atâtea. şi oricum trăim într-o minciună continuă. în momentul acesta când tu citeşti un soţ îşi minte nevasta, un copil îşi minte părintele, un patron îşi minte angajaţii, un politician îi minte pe toţi. şi blogul ăsta moare.
aş putea să mint şi eu...

zâmbesc cu masca de clovn atârnându-mi pe chip, cânt sunete afone la iphonul meu 3g, îmi piaptăn podoaba de fluturi din păr, respir particule mici de argint din vise. şi te mint. tu, oricare vrei. îţi spun cuvintele pe care vrei să le auzi exact în clipa în care vrei să le auzi, îţi spun cât eşti de unic şi cât eşti de special atunci când te ofileşti sub rutina inutilităţii, te mint cu blândeţe, nici nu-ţi vei da seama.

virtual life...
regina minciunii, crăiasa moartă a speranţelor, împărăteasa fumată a viselor, curva sedusă a bărbaţilor, latin loverul impotent al femeilor, părintele absent al copilului, platforma de muşchi umflaţi al scheleţilor politici, prietenul imaginar al neuronului alienat, sufletul pereche dezperecheat al naivilor îndrăgostiţi....
virtual life...
cocaina diluată a dependenţilor, cireaşa de pe tortul acrit de dulcegării al pofticioşilor, prostituata fără orgasm al perverşilor

virtual big shit life...
hai, respiră, n-ai voie să mori. nu azi. nu aici. mai am cuvinte, mai am minciuni, ai să vezi, ne vom distra. hai, ia o gură de jack şi stinge naibii muzica aia, this is the end...şi morrison bea cu noi, sunt strange days in paradise, suntem riders in the storm şi cântăm hello, I love you won't you tell me your name...so, respiră, aşa, încă un pic

şi toate astea le-am scris în timp ce un fluture zbura deasupra mea...

miercuri, 15 iunie 2011

nothing.thing.ing.g

după titlu zici că am descoperit punctul g. asta poate fi echivalent cu...te jucai cu puţa-n nisip. mă jucam cu nimicul în punctul g. ha

scormonesc disperată prin foldere vechi uitate la umbra maicrosoftului. simt sub buricele degetelor un fel de reproş. tastatura e străină, îndepărtată, impersonală...unde mă-ta ai fost? literele protestează, se ridică şi fug. unde am fost? pe monitor o mie cărămizi dintr-un zid dau din cap dezamăgite. vai, vai...we don't need your education. floyd se ceartă cu morrison pentru playlist. this is the end. shine on you crazy diamond...nimic. un mouse obosit scormonind după un delete salvator, şi gândul rămâne spânzurat undeva pe tavanul ros de rutină, un ştreang de iluzii pe gâtul subţire. unde mă-ta ai fost? acuma o pană de curent m-ar salva. un restart. ceva. nice work, o seamă de cuvinte cu litere ce fug. un fel de hai ş-om scrie, nu se ştie când oi fi babă cu păr în nas cum mă vor atinge rândurile astea...orgasm, bum, infarct. aş vrea eu, doar că soarta mă va surprinde cu stropi. o banală diaree

13. tot o pagină albă. şi dacă în povestea mea un capitol va fi alb, doar cuvinte fără litere? g.ing.thing.nothing....

luni, 9 mai 2011

imaculat

imaculat...
un fluture odihnindu-şi zborul tremurat pe frunza unui caprifoi
o rază de lumină ce şterge firav colţul prăfuit al unei mansarde

imaculat...
mami, te iubesc tale, tale...rostit de doi ochi mari, inocenţi

imaculat...
fulgi liniştiţi de zăpadă dansând pe o pătură pufoasă de alb
marea, cu albastrul adânc şoptindu-şi infinitul într-un ţipăt de pescăruş
un nor alb traversând cerul senin
o clipă

imaculat...
o prietenie dincolo de coordonate de timp şi de spaţiu
un cuvânt care rezonează cu tine chiar şi prin nerostirea lui
o amintire care desenează zâmbete pe chipul tău
o clipă care te închide într-o sferă de lumină, peste timp, peste raţiune
un infinit de gânduri prinse de aripile unui fluture
un zbor

imaculat...
Dumnezeu

de ce scriu azi aşa? pentru că ieri mă gândeam că ne naştem imaculaţi şi viaţa ne maculează, iar apoi ne trezim şi pornim spre un drum al cărui capăt sperăm să ne redea imacularea. şi totuşi viaţa ne oferă amintirea acelui imaculat de la naştere în nenumărate clipe. căutăm, observăm, iubim! nu putem trece în grabă, fără să ridicăm ochii din pământ, fără să observăm cireşul în floare, fără să auzim vântul din Vama Veche, fără să prindem zâmbetul din colţul ochiului stâng. ar fi păcat, ar fi irosire...

marți, 29 martie 2011

blind faith

no. s-au întâmplat multe. nimic senzaţional, nimic de dat la otv, nimic să modifice cursul liniar şi monoton al unei vieţi liniştite, dar multe. atât de multe. şi dacă nu suntem atenţi? dacă în fiecare clipă se întâmplă foarte multe în dimensiunea noastră profundă, în noi, prea aproape de noi, atât de aproape şi de intim încât simţurile noastre nu sunt obişnuite să perceapă? şi dacă dăm gândului o prea mare importanţă, îl ridicăm la rang superior, ne închinăm şi ne supunem lui, ne credem deosebiţi datorită lui, ne prăbuşim din cauza lui...şi dacă nu merită? şi dacă aş lua un burete şi mi-aş şterge voit fiecare gând? dacă mi-aş şterge fiecare semn de întrebare, fiecare vis, fiecare iluzie, fiecare cap de scaraoţchi care râde în pustiul meu? şi dacă m-aş linişti?

de multe ori mă joc de-a orbul, închid ochii şi simt, încerc să ating suprafeţe solide, să mângâi bucăţi de viaţă din jurul meu, să simt fiorul de curent ce trece prin anumite colţuri de cameră, să aud, să miros. atunci nu există gând, doar simţuri, constatări, linişte, culori. da, culori. singura deosebire e că toate acele culori sunt în mine, nu le văd, nu le gândesc, nu le caut, ele sunt. superbe şi jucăuşe, tandre şi timide picură în mine stropi de curcubeu...deschid ochii, am ameţit.
şi dacă nu suntem atenţi? dacă în noi e şi rai şi iad? unicul rai sau iad? poftim, ia un burete...

taci. închide ochii. sărutul meu va şterge încet fiecare urmă de scaraoţchi din tine, am să te mângâi cu tandreţea fiecărui picur de culoare din curcubeul tău topit, am să gust fiecare pulbere din parfumul tău divin, am să-ţi muşc fiecare sfârc adormit al sânului tău, am să fiu Dumnezeu în clipa orbirii tale, şi apoi am să plec lăsând în urma mea un iad căscat peste zăpezile înfrigurate ale singurătăţii tale. noi ne facem rai sau iad, noi!!! eu pot fi raiul şi iadul tău, tu poţi fi raiul şi iadul meu. pentru că nu ne putem linişti, nu stă în firea noastră, simţim, gândim, visăm, iubim. trăim, copilo! şi tot ce scrii sunt doar filozofii ieftine. echilibrul nostru e iadul şi raiul din noi. încearcă să ştergi ceva şi ai să vezi cum e să umbli într-un picior, să urli cu jumate de gură, să mângâi cu o singură mână, să râzi cu un singur ochi, să iubeşti cu o singură culoare...habar n-ai!

ultimul paragraf se află într-o mare paranteză. poate să nu fie deloc. fiecare se opreşte unde vrea. citeşte cât vrea. şterge ce vrea. ambele variante sunt valabile. depinde de clipă. it's your choice!

joi, 24 februarie 2011

extrasistole

nu pot să scriu deşi cu gândul ăsta am urcat în mansardă. stau comod, lumina cade plăcut. mă uit la pârâiaşele de apă ce curg încet pe velux. şi care ar fi rostul poezie mele azi? aş putea să înot într-o mare acum, în orice mare. aş putea să trăiesc pe lama ascuţită a unei săbii, să păşesc pe vârfuri pe acele fierbinţi de soare, să flirtez cu umbrele irişilor tăi, să iubesc dunele de nisip din aurul iluziilor noastre. şi?
aş putea abera până la infinit şi înapoi, într-un dans încolăcit şi tandru. te-aş putea uita fără să-mi pese. M-AŞ putea uita fără să-mi pese. când nopţile ar fi prea lungi, mi-aş putea scurta fusta.

azi, dacă ceva are sens atunci e doar un pahar de vin, o muzică rock şi o porţie sănătoasă de sex...

marți, 22 februarie 2011

poate că...

poate că...azi e o zi cu poatecă.
poate că nu mă exprim, spun, dar defapt nu se aude nimic. nu am ecou, nici glas. poate că tot ce rostesc iese atât de bâlbâit şi stângaci încât nu depăşeşte zidul imaginar din faţa mea. poate că totul se scurge ca o briză pe o piele arsă de soare. poate că unele vorbe se nasc din tăcere. ziua e atât de reală încât totul poate să pară artificial. poate că toată lumea e defapt o clipă. poate că timpul e doar o iluzie. poate că nici nu există decât atunci când ticăie emoţia în noi. poate că de atâtea ori s-a oprit în loc pentru mine, încât acum trece cu repeziciune. poate că nu înţeleg nimic, sau tot ce înţeleg e o altă iluzie.
poate că ar trebui să râdem mai mult.

scriu, deşi nimic din mine nu mă inspiră acum. cel mic şi rău se miră de ce scriu. celălalt, cel bun, râde. un râs de oligofren care nu înţelege. dar râde. un ochi mirat şi aspru, dezamăgit, îmi taie răsuflarea. nu trebuia, ba trebuia, scrie, şterge, eşti ok, eşti o tâmpită, scrie, şterge. nu am ecou, nici glas. nu mă aud din cauza ăstora. se luptă mereu, şi niciodată nu câştigă nimeni. scrie, şterge. poate că...poate că nu....

vezi, scriu. pentru că îmi place să îi sâcâi. poate că nici nu-mi place liniştea. aşa, certaţi-vă, ha.
încearcă! sunt demonii noştri. sunt lumile noastre. poate că...n-avem nevoie de nimic.

ps: uneori nici tastatura nu mă ajută. tastaspaţiuedefectăşipoatecătotuleuncuvântlungpecarenuputemsălrostimdintruna...

duminică, 20 februarie 2011

silence

"N-ai dezmierda, de n-ai şti să blestemi.
Surâd numai acei care suspină.
Azi, n-ai zâmbi, de n-ar fi fost să gemi,
de n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi dacă singur rana nu-ţi legai
cu mâna ta, n-ai unge răni străine.
N-ai jindui după frânturi de rai,
de n-ai purta un strop de iad în tine.
Că nu te-nalţi din praf, dacă nu cazi
cu fruntea jos în pulberea amară...
Şi dacă-nvii în cântecul de azi
e c-ai murit în lacrima de-aseară."
azi doar atât...

miercuri, 9 februarie 2011

10 zile de Ohsawa

azi a fost ultima zi de Ohsawa. zece zile care în loc să mă sece de puteri, pot spune că m-au umplut de energie şi optimism. asta nu e o dietă, nu e un regim, e o regăsire. a te căuta în fiecare gest, în fiecare poftă, în fiecare semnal dat de corpul tău nu e greu, însă a te regăsi, e! am avut din nou bucuria de a avea lângă mine oameni la care ţin, care atunci când credeam că ispita va pune stăpânire pe mine au ştiut să-mi arate alternativa. NU, mai e un pic şi armonia se va revărsa în tine ca un curcubeu. am avut grijă să nu mă supăr, să nu mă enervez, să zâmbesc mult şi să stau calmă. am savurat un pahar de apă la fel ca pe unul de vin. am lăsat gusturile care altădată nu mi-ar fi plăcut să mi se împrăştie în gură asemenea celei mai savuroase delicatese. am înţeles că e păcat să arunci orezul, e mare păcat, şi câinele meu a mâncat orez la greu. m-am rugat şi mi-am înţeles rugile pentru prima dată...
îmi pun bariere din ce în ce mai grele pentru că ajung să devin dependentă de sentimentul plăcut de învingător. mă joc cu limitele, mă lupt cu demonii, şi fiecare reuşită îmi şterge câte un eşec din trecut. vreau să cred că mă echilibrez şi nu că mă maturizez, pentru că dacă iubesc ceva la mine e firea mea zăpăcită, e imaturitatea în care plutesc de multe ori cu ochi mari şi zâmbet tâmp, cu paharul de vin pe jumate băut, cu filozofiile gratuite pe care le arunc în stânga şi-n dreapta, cu ideile ţicnite de normal şi paranormal. sunt eu, şi cu acest eu voi pleca în mormânt. vârsta nu are nici o importanţă aici, e oricum atât de puţin timp în viaţa asta încât nici să ne dumirim de-a binelea nu reuşim, darmite să ne schimbăm. ne căutăm neîncetat dar ne regăsim în puţine şi scurte momente.

pentru cei care cred în echilibru, în armonie, în pace, le recomand Ohsawa. nu e greu, se face de 4 ori pe an, la începuturile sezoanelor sau concomitent cu posturile religioase. se mănâncă doar grâu, orez, mei şi hrişcă, gătite doar cu adaos de apă şi sare de mare. se folosesc recipiente de lut, ceramică, sticlă şi lemn. se mănâncă încet, în linişte şi pace. se meditează, se respiră aer curat, se zâmbeşte. tot ce dai din tine se va întoarce în tine sub formă de bucurie. şi cel mai important e să crezi, doar atunci rezultatul va fi cel aşteptat.
mulţumesc persoanei care a ştiut să mă îndrume în tot acest timp, care mi-a împărtăşit senzaţii şi trăiri proprii, şi da, mulţumesc ispitei care m-a ocolit cu blândeţe.

...sunt mai vie, mai calmă, mai sănătoasă, dar la fel bat câmpii, la fel aberez, la fel mă împiedic de prag, la fel nu-mi plac cocălarii cu nume de mezel, şi la fel sper să pice băsescu şi boc.
şi vreau în Caraibe sau Paris, şi Japonia, şi Elqui Valley, şi-mi place sec, roşu sec, şi vreau în Vamă, şi-mi plac brăţările împletite şi blugii rupţi, şi ascult Doors şi mă gândesc la iarbă...sunt tot eu, dar un pic mai eu decât ieri :)

duminică, 6 februarie 2011

constatări

câteodată nu se întâmplă nimic. timpul curge leneş din zi în noapte şi invers. în jur, un cor de sunete cunoscute. mă gândesc că nu ar fi deloc ciudat să urlu. să expir la modul cel mai gălăgios aerul înghesuit în mine. o fac de atâtea ori în liniştea gândului meu, la umbra viselor deja obosite de cât au fost visate. poate că e simplu să nu mai vrei să fi normal. să fiu femeie doar cât a fost George Sand. poftim, nu mă pot abţine. n-am vrut să scriu asta dar cuvintele se aliniază şi îmi bocăne în cap iar degetele preiau cadenţa lor hilară.

câteodată se întâmplă toate...

de la un punct te uiţi mai mult în urmă decât înainte şi ajungi cu gâtul sucit!

joi, 3 februarie 2011

moment poetic...cu Fănică

e o iarnă dantelată. asta îmi şoptesc licuricii din hăul fiinţei mele. uite, totul e dantelă albă, în unele locuri ruptă de vânt. uneori tremură crengile de frig şi cad scame de gheaţă ca fluturi mici. mi-a căzut unul pe nas şi am râs. era ceva ca o briză, uşoooară, pufoasă. nu, nu e zăpadă, nici gheaţă nu e, e o scamă din bluza vreunui înger. şi vântul e un amant, şarmant cu braţe reci, uneori neruşinat, obraznic aş spune. îmi intră sub bluză, în locuri prea calde, mă zburleşte toată şi mă topesc ca un gând...
e o iarnă dantelată, câte un fulg ameţit de cădere se lasă încet peste statuia din parc. nu ştie nici când, nici de ce fraţii fulgi cu care a pornit nu mai sunt. sub roţi de maşină sclipeşte o stea, mii de ani de lumină înghesuie-n ea. ce lume miracol, ce iarnă cu frig, statuia se mişcă, de teamă te strig.
tu râzi cum căciula îmi cade pe-un ochi, iar nasul mi-e roşu ca macul de mai, tu râzi, iar din râsu-ţi răsare pitită...o lună, cu nas galben-pai. şi fugi, dar mereu fugi, nu stai nici o clipă, să vezi cum sclipeşte dantela în noapte, te duci fericit, vrăjit de-o nălucă, mă laşi într-un parc printre şoapte...

gata? ai terminat? îţi spuneam despre servici, despre cât e de greu să rămâi cu mintea limpede. tu visezi, mereu, nu te înţeleg. sunt copilării, nu vezi? ce rezolvi cu toată sclipiciunea asta poetică? bani nu aduci, de foame nu-ţi ţine. mda, e fain ce scrii da...puii mei, trăim altă lume, nu vezi. sunt rate, coşmar, guri de hrănit. s-a scumpit iar benzina, mă-sii de treabă. poate rămân şi fără servici, să compunem balade amândoi, rupţi de foame, mâncaţi de mizerie. o să înnebunim împreună, ca în mizerabilii. taci, lasă nu plânge, ce rezolvi. mă duc să iau nişte seminţe şi stăm la televizor. până la urmă nu-i rău, mai scri şi tu, mai uiţi. ei, mă cunoşti, sunt mai rece, ce înţeleg eu din misticul tău poetic, puşca mea, poezie auzi...hai, nu mai plânge, las că ne-om descurca. tremuri toată, du-te ia o duşcă de pălincă, mai e acolo în sticluţa aia în care a fost sirop de tuse, am ascuns eu să avem la nevoie. să n-o bei toată. hai, scrii fain totuşi, siropos aşa, dulceag, cu multe flutuşteţe de-alea de femei, da scrii fain. te pipăie vântul ai? ce fluturi aveţi voi în cap. da ce, îţi ajunge ţie cum te pipăie vântul? uite aici mâini de om lucrat, păi dacă pun io mâna pe tine la pipăit, simţi, tu femeie, nu plizplizuri de-alea filozofice, uite, mână sănătoasă, de om puternic. da ce, îţi trebe ţie pipăială, eşti nesătulă cumva? ei, acuma mai vin şi io obosit, da voi zici că sunteţi căţele în călduri, nu vă gândiţi numa la călăreală, cum intră bărbatul în casă, hop pe el, ne secaţi până la ultimul strop, şi apoi inventaţi tot felul de amanţi de vânt, de-ăştia vai de capul lor. căţele nesătule, m-ai enervat! dă berea aia de pe masă şi treci încălzeşte-mi nişte fasole. amanţi de vânt, mniezăii tăi de vacă nesătulă, prăpădită în parc auzi. şi ce statuie tu, unde ai văzut tu statuie, că în parc nu-i numa o ghenă şi doo bănci, ţi se năzare ţie că vezi statui, care mai şi vorbesc. proastă, asta eşti, o proastă, mâine să-ţi cauţi de lucru, să-ţi iasă fluturii din cap, dantelă belită ce eşti.
nasul mi-e roşu ca macul de mai...hai, mai tai? de la pălincă ai bornăul ăla, drojdieră ce eşti...

a treia zi

Teodora m-a întrebat cum se fac turtiţele de grâu, uite aşa:

se macină grâu cu râşniţa până devine făină (sau se cumpără făină integrală din grâu) se amestecă cu apă cât să iasă un aluat bun de manevrat, se adaugă sare şi se lasă să se hodine vreo 30 de min. după ce aluatul s-a relaxat perfect se fac turtiţe care se coc în cuptor pe foaie de copt.
gata, simplu, uşor, sănătos, dar recunosc, fără aspect comercial:)

substituentul de cafea este cafeaua din orz care se găseşte la plafar sau ganocafe classic care are în compoziţie minunata ciupercă ganoderma, tot de la plafar.

ideea asta de a scrie zilnic ca un fel de jurnal culinar nu mă încântă deloc. nu a fost ideea mea şi nu mă regăsesc în a scrie ce-am făcut, ce-am mâncat, ce-am băut. mie îmi place să zbor...
apropo de zbor, am revăzut Dl.Jones, un film care îmi place mult şi de fiecare dată îmi amintesc că psihiatria a fost una din pasiunile mele. probabil m-a dezarmat abundenţa de nebuni din lumea asta sau nebunia ce uneori îşi desface aripile în peştera fiinţei mele, făcundu-mi talmeş-balmeş cuvintele. o iubesc pentru că e o rebelă, aiurită şi fără reguli, îi iubesc libertatea şi râsul isteric, ochii vicleni de şerpoaică turbată, dar n-am avut curajul s-o înfrunt în calitate de psihiatru, şi e mai bine, mă putea vrăji.
am divagat, aici trebuie să scriu de reacţii metabolice, de gusturi, de principii în dieta macrobiotică. e clar, nu-i de mine (scrisul despre dietă, nu dieta în sine).
mi-e bine, e ca şi cum toată lumea s-ar scufunda într-o pace blândă, e cald şi linişte...

miercuri, 2 februarie 2011

a doua zi

mi-e greu să ţin un jurnal despre ceea ce fac. dacă nu o iau un pic pe arătură parcă nu sunt eu, dar o fac pentru mine, scrisul mă ajută să-mi înţeleg tăcerile.
a doua zi de Ohsawa a trecut şi mai bine decât prima. am făcut turtiţe din grâu, yamii! citesc cartea lui Jacques Mittler un adept al învăţăturilor lui Ohsawa, cartea se numeşte "Introducere în macrobiotică. Filozofie şi principii, studiul alimentelor şi al specificelor, bucătărie, regimuri, practică." am găsit şi substituent la cafea, din plante. e ok, dar tot tânjesc după aroma cafelei adevărate. probabil e o încercare, ar fi prea uşor fără nici o poftă :)
zilele trec destul de paşnice, încerc să nu mă enervez, să zâmbesc mult şi să mă bucur de orice. e simplu pentru că vreau să fie aşa. şi...

"deasupra norilor, cerul e întotdeauna albastru"

marți, 1 februarie 2011

prima zi

prima zi de Ohsawa

ieri am citit dintr-o suflare cartea lui Georges Ohsawa pe numele adevărat Nyoti Sakurazawa "Zen macrobiotic sau arta întineririi şi a longevităţii". e o întreagă filozofie pe care noi occidentalii nu o cunoaştem. suntem cam puerili şi superficiali în ceea ce priveşte spiritualitatea.
fiecare om trebuie să-şi caute echilibrul perfect, armonia, îmbinarea Yin-ului cu Yang-ul, boala fiind doar un dezechilibru dintre cei doi, dezechilibru ce poate fi corectat prin alimentaţie. totul porneşte din noi şi din credinţa noastră. dacă vei crede că totul va fi bine, va fi, cu siguranţă!

prima zi a trecut relativ uşor, mi-a lipsit cafeaua dar în rest tot ce am avut mi-a fost suficient...

duminică, 30 ianuarie 2011

sufletul meu dă cu aspiratorul

sunt clipe străine de mine, care curg totuşi atingându-mă. mă uit la ceas, e târziu dar nu mi-e somn. mi-aş şterge toate urmele din lumea virtuală. nu au rost. nu mă fericesc. îmi umplu un timp cu iluzii. m-aş întoarce în matca unei primăveri, să simt cu toate puterile mele, aer, apă, lumină, vânt. să simt...
foaia e goală şi albă. cuvintele dorm. dacă aş şterge tot, mi-aş da ocazia să mă nasc din nou, din alte cuvinte, din alte puncte. ah, ce dulce ispită îmi dă târcoale!

ea tace şi-l ascultă. zâmbetul ei trădează iubire. şi noaptea se rupe în panglici mov ce cad fluturând peste neliniştile lumii.

cam aşa stă treaba cu duminica mea. mi-aş şterge toate conturile, scrierile, adresele, legăturile mele cu lumea virtuală. aş lua totul de la capăt. uneori am o sete nebună de a lua totul de la capăt. e ca şi când vrei să faci o curăţenie perfectă, să ştergi toate urmele de praf şi toate urmele că acolo a stat cineva. şi apoi să începi să murdăreşti în linişte, cu poftă toată imacularea din jur. e pervers gândul acesta, e ca şi cum ai fi dependent de o dezvirginare continuă. poate că sunt bolnavă sau îmi închipui asta ca fiind latura mea romantică. aberez. simt când o fac. alunec în ispita cuvintelor ca pe o pârtie sticloasă şi rece.
vin zile în care sufletul meu va da cu aspiratorul...fiecare gând mă va ajuta, fiecare cuvânt îmi va fi sprijin, mă voi agăţa de fiecare zâmbet ca de unica rază de lumină. voi reuşi ! pentru că sunt o ţicnită. şi pentru că încep să mă plac aşa. niciodată nu poţi obosi de la primul pas...

vineri, 28 ianuarie 2011

şampanie, vis ...

să te îmbeţi cu şampanie. pare pueril, feminin, piţipontist, papagalist, amatoristic. am făcut-o. ieri. şi a fost fain, fain. am dansat, am râs, am aruncat cu vorbe ca cu castraveţi (ce faină cacofonie, scuzaţi). defapt nu scriu pentru Herta Muller, nu scriu nici măcar pentru un ziar oarecare de să speli geamurile cu el. şi atunci de ce mă scuz? scriu pentru că în momentul acesta încă sunt beată şi asta am chef să fac. dimineaţă, fiecare dimineaţă e grea, dar unele sunt mai grele ca altele. fâs. am visat că făceam săpături arheologice într-o zonă aridă şi plină de praf. am dat de apă. o apă limpede şi foarte rece. am luat o cană de lut şi am băut cu sete. era cea mai bună apă de pe pământ. beam cu o poftă de jumate îmi curgea pe obraz, pe gât, pe sâni...o simţeam rece şi plină de nerv. era o apă cu puteri magice. mă făcea să beau şi iar să beau. nu-mi înţelegeam setea. de ce? de ce apă? de ce aşa de mult? nu se termina niciodată. îmi venea să mă fac una cu apa. să o sorb şi să mă topească. să o înghit şi să mă dizolv. era cea mai cristalină formă de iubire. apa. eu. tot pământul din jur. absolut...

defapt, îmi era o sete înafara visului. m-am trezit şi căutam vasul de lut cu apă. am dat peste sticla de şampanie. iar. o god! am băut-o ca şi cum ar fi fost unica apă din lume. ce contează că sunt ape atât de pure încât simţi că dacă le bei te purifici şi tu? setea te face să pui mâna pe ce ai mai aproape de tine. la fel şi-n viaţă, atunci când ai nevoie să pleci capul pentru o secundă, o faci pe umărul cel mai apropiat. chiar dacă sunt persoane care te înţeleg mai bine de la distanţă, nu poţi să le simţi parfumul, nu poţi să le simţi bătătile inimii, nu poţi să-i auzi cum oftează, nici cum zâmbesc. sunt departe şi lumea ta e mică, e în jurul tău, e ceea ce poţi cuprinde cu ochii, e ceea ce poţi atinge cu mâna, e ceea ce auzi, e un soare care te încălzeşte, e căldura pe care o simţi...
doar apa de lângă tine îţi curge cu picuri reci pe sâni, doar degetele de lângă tine te mângâie pe obraz, doar buzele ce le simţi pot descrie sărutul, doar lumina din ochii pe care-i vezi îţi poate deschide calea...

şi totuşi undeva în lume e o apă pe care dacă o bei te umpli de fericire...nu poţi fi obosit deja. nu poţi renunţa. cei de lângă tine sunt lângă tine ca să te ajute. şi o fac. îţi merg alături şi poate că asta e cel mai greu. ar putea să-ţi spună "du-te şi caută!" dar nu, ei tac şi te însoţesc...

ps: ce mare mă dau aşa mahmură :)

joi, 27 ianuarie 2011

viaţa ca o varză

viaţa este o varză şi eu sunt râma din ea. cu fiecare clipă care trece mă afund tot mai adânc. frunze peste frunze, alte râme, căcaţi de râme. şi înot, şi sper, şi mă afund. cât sunt frunze e moale şi uşor dar cum se apropie miezul devine tot mai greu. muncă multă, efort, heirup...
sunt sigură că în miez stă pitit un diamant. sunt sigură că în miez totul se luminează. văd, găsesc, înţeleg. în sfârşit ajung să îmi iubesc viaţa de râmă. ajung să mă iubesc şi punct.

pentru că am ajuns să cred datorită întâmplărilor de până acum, datorită oamenilor de care m-am ciocnit, datorită unei pânze de păianjen care se ţese în jurul fiecăruia din noi, am ajuns să cred că mă caut pe mine. caut să mă iubesc aşa cum pot să percep iubirea ca TOT.

în fiecare an care începe, caut un cuvânt pe care să-l arunc în faţă şi să încerc să-mi croiesc drum pe urmele lăsate de el. cuvântul de anul acesta e "egoism". l-am folosit, l-am aruncat, m-am mândrit că eu am un cuvânt, că eu voi fi egoistă, că vreau să fiu egoistă în 2011. dar nu am explicat de ce? egoismul e o stare negativă, loveşte în cei din jur, te poate înstrăina, te poate urâţi, te poate închide într-o singurătate neagră şi rece. dar mai e un altfel de egoism. egoismul faţă de propria persoană. pentru celălat din mine, pentru cealaltă faţă a mea, voi fi egoistă. îmi voi lăsa eul în pace, îi voi da tot ce are nevoie pentru ca liniştea cea după care tânjim toţi să se lase peste sufletul meu. egoismul acesta nu e negativ, nu face rău nimănui, el te ajută să poţi săpa spre miez. şi e atât de scurtă viaţa asta şi sunt atât de multe întrebări încât uneori îţi vine să zâmbeşti doar, să te aşezi undeva şi să taci...
vremea zbaterilor a trecut. vremea râsului isteric a trecut. vremea fiorilor şi agoniilor a trecut. vremea de ce-urilor a trecut. şi nu sunt tristă deloc. dimpotrivă. mi-s tot mai mari ochii şi zâmbetul mai larg, pentru că nimic nu e întâmplător. nici drumul, nici ţinta, nici varza, nici râma :)

marți, 18 ianuarie 2011

lepşology

am primit una bucată leapşă de laTeodora şi deşi am întârziat un pic iaca scriu şi eu.

1. Dacă vi s-ar propune să vă scrieţi biografia, cărui scriitor i-aţi încredinţa sarcina aceasta?

prietenilor mei, ei mă cunosc cel mai bine. va fi o lucrare colectivă. asta dacă e biografie, dacă e ficţiune lui Stieg Larson ca să mă facă hakeriţă iute la minte:)

2. Care sunt motivele pentru care i-aţi încredinţa lui sarcina aceasta?

ups, am scris deja motivele mai sus.


3. Este sfârşitul lumii. Ce carte aţi pune în capsula cosmică pentru a păstra o "urmă a umanităţii”?

cartea de pe noptieră pe care o voi citi în acel moment. asta ca să nu mă plictisesc aşteptându-mi rândul la selecţia care va avea loc pentru iad sau rai.

4. Cum arată pentru dvs. pauza ideală de citit o carte?

pauza ideală - o cafenea din Paris în care aromele de brioşe se amestecă cu mirosul dulceag de cappucino şi cu parfumul meu Chanel, stau la o măsuţă ascunsă într-un colţ şi citesc ...
sau : o căbănuţă uitată de lume undeva în munţi, un foc în şemineu, afară plouă mărunt şi monoton iar eu citesc tolănită sub o pătură de lână, cu o ceaşcă fierbinte de cacao cu lapte.

5. Dacă aţi avea puterea de a şterge un personaj de roman care ar fi acela?

dacă m-ar enerva un personaj atât de tare încât să-l şterg din peisaj aş închide cartea şi aş trece la următoarea. de şters n-aş şterge nimica. şi nici nu aş modifica cele scrise de cineva. momentul creaţiei cu bune şi rele e unic.

6. Care sunt motivele pentru care aţi scoate acest personaj?

păi nu sunt.

7. Câţi kilometri aţi merge pentru a găsi o carte?

cam tot atâţia cât ar veni o carte să mă găsească pe mine:)

8. Dacă aţi putea să vă întoarceţi în trecut ce scriitor aţi vrea să întâlniţi?

de ce să mă întorc în trecut? sunt atâţia scriitori buni şi acum.

9. Care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi adresa (în afară de ”bună ziua”)?

whisky?

10. Descrieţi biblioteca visurilor voastre.

cărţi cam câte găsesc la un târg de carte: bestseller-uri, biografii, jurnale, noi apariţii... şi toate astea în subsolul casei mele

leapşa poate fi preluată de oricine se rătăceşte pe blogul meu (dar din ăia doi-trei măcar unul să scrie ceva:)

joi, 13 ianuarie 2011

cu lioca

toată lumea e normală numai eu mi-s cu lioca. ce-mi mai place cuvântul ăsta. are melodie, curge. "popa meu personal" are obiceiul de a diseca vorbele şi numele de localităţi. veneam cu maşina de la Reghin, ploua, era noapte şi el a început: pe-riş, de la ce vine? de la perişoare (mă plictisea de numa), nuuu, de la pere, gor-neşti, adică dai din goarnă, nuuu, suflii în goarnă, mare fâs domle, so-vata, ia să te văd, unde so fript mama cu tata, vaaai, pic de ruşine nu ai! zău! acceleraţia la maxim să te duc acasă om dăştept. precum spuneam toţi sunt normali numai eu mi-s cu lioca. li-o-ca vine din cheful meu de a face mişto de oamenii care se cred mai importanţi decât furazolidonul în diaree.

dar nu e chiar aşa. uneori nu pot decât să gândesc ceea ce ar trebui să zic. fac o faţă de om serios şi ascult tone de tâmpenii. şi parcă aş fi o pernă care absoarbe mii de cuvinte şi idei care mai de care mai aberante. pentru că ştiu să ascult. cică... de fapt canci. nu am curaj să urlu. nici să întorc spatele şi să-mi văd de drum. nici să spun, taci că mă oboseşti. so, ce-mi place să vorbesc cu tine . hai mă, zău...

aş vrea să mă fac roşcată, defapt arămie, irish-scotish din ăla, culoare de whisky pur. gata, nu mă mai tund. la vară mă fac roşcată. poate îmi trece până atunci.
toţi vorbesc, toţi...Doamne, ce-am obosit!

îmi place că de vreo două ori pe an pot să tac cu tine

miercuri, 12 ianuarie 2011

al doilea somn

toate cuvintele mele se pierd. se topesc în zadarul zilelor monotone. acelaşi traseu până la servici. aceleaşi curbe şi gropi. aceeaşi cafea în aceeaşi cană. vârsta plictiselii. şi al sentimentului că ceva extraordinar se va întâmpla, dar eu nu voi fi acolo.
de ce îmi fac planuri doar pentru că e ianuarie? nu e totuna dacă le fac în octombrie sau mai?
îmi vine să strâng pumnii şi să sfărâm buchetul ăsta nenorocit de vise. să le aud cum trosnesc ca un mănunchi de frunze uscate. atunci când ai aruncat cu sticla de bere după mine îţi duceam un buchet de frunze. era o toamnă frumoasă. nu m-ai nimerit. sticla s-a spart de perete şi cioburile le-a măturat ea mai târziu. mă iubeam aşa naivă. atunci...pe tine nu te iubeam dar nici nu te uram. era doar sex şi plictiseală. dar o plictiseală mai dulce, tremurândă, ca un fior de plăcere.

degeaba visez la cabana micuţă, ascunsă în munţi, la focul din şemineu şi mirosul de lemne arse, la cana de tablă cu whisky, la măsuţa de lângă geam cu cărţi şi un laptop pe care să scriu, la liniştea pătrunzătoare, la ochelarii pitiţi printre pagini, la mine împăcată privind flăcările, la tabloul cel gri cu un punct roşu sângeriu, la un timp în care minutele s-au oprit...degeaba visez.
voi ajunge acolo şi nu voi mai avea nici o idee, paginile mă vor aştepta albe, virgine. ironic.

ceva extraordinar se va întâmpla, dar eu nu voi fi acolo... zâmbeşti cu jumătate de faţă, şi plângi cu cealaltă jumătate. per total eşti perfect. per total totul e perfect.

marți, 11 ianuarie 2011

primul somn

mi-e somn. foarte somn. de două ori era să-mi vărs cafeaua în poală. şi ceaţa asta îmi curge pe retină ca o perdea de regrete. mi se întâmplă din nou lucruri ciudate. nu înţelegi, n-ai cum. zilele răsuflă uşurate după agitaţia sărbătorilor. ai sunat. ce era să-ţi spun, decât... lasă. fiecare om are o poveste. tu ai sute de poveşti. mai demult le ascultam, acum le ghicesc. nu mă mai opresc pentru cuvinte. sunt multe şi zboară haotice. nici ele nu se mai înţeleg. încetineşte. derapezi. lumea se satură de anotimpuri. va rămâne doar un anotimp. totul se simplifică. slow down!

am reuşit să-mi beau cafeaua fără să o vărs. nais. poate reuşesc să ţin ochii deschişi pentru treburi cotidiene. cândva voi dormi. un somn adânc şi odihnitor. indiferent de oră. mă voi trezi lucidă, odihnită, fără cearcăne creionate în gri albăstrui. şi voi zâmbi mulţumită că eşti. şi atât.

ceaţa asta...înger şi demon. o dualitate pe gustul meu.

duminică, 9 ianuarie 2011

wishlist

vreau să fumez iarbă de ziua mea. vreau să fiu egoistă. vreau să râd mult. vreau să mă îmbăt cu oameni faini şi să mă dezbăt singură. vreau să stau la poveşti până se crapă de ziuă şi să nu ajung la nici o concluzie. vreau să înot noaptea în Vamă. vreau să stau de Sânziene în iarbă şi să ascult Pink Floyd. vreau să mănânc peşte din ăla super veninos, nu ştiu cum se cheamă. vreau să ajung în Japonia. vreau să scriu un roman erotic. vreau să îmi fac unghiile cu un homosexual. vreau să particip la un vernisaj şi să mă îndrăgostesc de pictor. vreau să pierd o noapte şi o zi pe tren cu cineva drag. vreau să scriu despre ce nu s-a scris până acum. vreau să mă îmbrac în costum bărbătesc şi să mă plimb prin Paris. vreau să mă rătăcesc într-un oraş străin toamna. vreau să cunosc un yoghin într-o cafenea....

mai vreau multe :)

therapy session

"o iubeşti mai mult pe ea, recunoaşte!"
"doar de mai multă vreme..."

te caut. tu, orişicine. îmi închipui că eşti undeva, şi ţelul vieţii tale e să mă asculţi cu ochii mari şi miraţi, să-mi răspunzi cu iuţeala minţii tale şi să îmi mângâi faţa cu blândeţea unui bunic. poate vom termina o butelie împreună, ne vom îmbăta şi dezbăta într-o mansardă mică, când ploaia se scurge pe geam fără frică. vom fuma o ţigară doar, iar rotocoale de fum vor dansa în zadar, aşezându-se prea târziu în negrul părului tău. îţi voi zâmbi cu grimasă timidă, iar tu, vei fi zeu, unic şi minunat, vei mai rupe un băţ de chibrit, încurcat. vrei o cafea, mai vrei o ţigară?

o lume din hârtie creponată, un origami în colţuri răsucite. tu, orişicine, dimineaţa dispari. îţi iei haina de timp, roasă la mâneci şi papucii zdreliţi de drum şi pleci. când cafeaua sfârâie în ibric eşti departe. lumea îşi continuă plimbarea prin labirint. în fiecare zi, ieşirea e tot mai aproape, doar că tot în fiecare zi se face tot mai noapte... life is orange, am mai zis-o

dacă mă întrebi pe mine tot rahatul ăsta merită un delete...

joi, 6 ianuarie 2011

când nu transmiţi nimic, scrii degeaba, ui aşa!

de două zile citesc gândurile cuiva, rătăcite pe un site pe care scriam şi eu mai demult. îmi vin bine gândurile acelea. sunt calde şi reci deopotrivă, sunt seci şi zemoase, juisante, sunt ca o palmă peste un sărut sau un sărut peste o palmă, deşi nu e totuna. avem timp să căutăm, să ne pierdem şi să ne regăsim, avem timp să ne uităm şi apoi să ne reamintim. "la mulţi ani!" câteodată înseamnă doar la mulţi ani, aşa cum mi-e dor de tine poate fi un clişeu prea ieftin şi prea uşor oferit. ce te faci când dorul doare, când te uiţi în ochii cuiva şi îi simţi nefericirea ca un junghi sfârtecându-te? căcaturi universale. ce te faci? tragi aer în piept şi whiskey pe gură, te strâmbi în oglindă până te pufneşte râsul, te tunzi, îţi cumperi un parfum dulce şi ulei de migdale şi apoi dai un telefon cu cea mai mieroasă voce pe care o ai şi spui "la mulţi ani, ce faci, mi-a fost dor de tine".

eşti fericit? uită-te adânc în tine, cuprinde-ţi cel mai întunecat hău, uită-te în străfundul fiinţei tale şi încearcă să răspunzi. fără căcaturi siropoase, fără filozofii, fără măşti, eşti fericit? ha?
am să mă împac cu frigul celei mai geroase ierni...pentru că nu mai vreau nici o poveste. viaţa e doar ceea ce e, nu ceea ce visăm cu ochii beliţi în soare. btw, sunt mioapă şi am senzaţia de nisip în ochi.

oferta zilei: un consult oftalmologic gratuit. poate voi reuşi să văd ce culoare au visele. dacă nu, măcar îmi trag nişte ochelari mişto peste un machiaj cu rimel rezistent la apă.

Şîslivava rajistva!

marți, 4 ianuarie 2011

gând de 2011

Johny Walker şi Jack Daniels...cuvinte rătăcite în timp, umbre şi lumânări pe treptele şubrede, siluete în mişcare, priviri timide, zâmbete, dialoguri răzleţe, râsete.
am obosit. ochii mei au obosit, cuvintele mele au obosit, paşii mei au obosit. mă scufund în albastrul catifelat al nopţii, mă las purtată pe aripile isterice ale unui timp epuizat, mă opresc într-o secundă ce nu aparţine nimănui. o secundă orfană în crusta ascunsă din pragul anilor. şi pufnesc în râs. râd toate rătăcirile mele, îmi râd neajunsurile şi frământările, râd peste cuvinte şi peste semnele de întrebare, râd peste tăceri şi peste urlete, râd. pentru că sunt doar o secundă şi pot să nu mai fiu nimic.
îmi doresc egoism, îmi doresc să mă întorc în mine, să mă privesc, să mă ascult, să mă înţeleg, îmi doresc să mă împrietenesc cu demonii mei, îmi doresc să fie simplu şi firesc, să fiu simplă şi firească, să pun măştile jos, carnavalul s-a terminat, să mă arăt aşa cum doar cuvintele mă văd. îmi doresc bucurie, să râd chiar dacă uneori cu lacrimi dar să râd, să râdă sufletul în mine, asta îmi doresc de la 2011, şi egoismul meu ţine doar până la sufletele dragi mie, cărora le doresc tot binele şi toată bucuria din lume...şi linişte, o linişte ca un fulg inocent ce cade încetişor pe o pleoapă de copil!

...şi în faţa mea e marea, e cerul, e infinitul, în faţa mea e timpul ce mă va învăţa ce e înţelepciunea, mă va opri atunci când trebuie să cuget, mă va împinge atunci când îmi va lipsi curajul, îmi va da răspunsuri la întrebările esenţiale şi putere atunci când vântul bate din faţă. în asta cred acum la început de 2011. şi în bucurie, neapărat!