luni, 27 decembrie 2010

Sărbători fericite!

lumea se mişcă prea repede. îmi trebuia o clipă pe care s-o adulmec ca pe un parfum, să mă cuprindă, să mă învăluie. să mă opresc în mijlocul vârtejului şi să dansez. să îmbrăţişez timpul care mă ameţeşte rotindu-mă în cerc. să-mi prind capătul şi să închid parantezele.

îmi trebuia un alb care să se aştearnă peste speranţele mele. să îngheţe disperarea şi fluturii să ningă peste visul meu.

îmi trebuia o muzică cu note moi. o armonie de clinchete cristaline. clopoţei ce vestesc bucuria. îmi trebuia...

şi magia s-a produs. e luni şi am supravieţuit. şi câte zâmbete s-au strâns în cercul meu perfect. şi nopţile s-au colorat în albastru adânc. şi cuvintele s-au oprit, nerostite.

de fapt vroiam să vă urez "SĂRBĂTORI FERICITE CU ZÂMBET ŞI BUCURII!"

şi ninge atât de frumos şi toate războaiele se opresc într-o uimire inocentă. şi poate că-mi voi regăsi clipa printre fulgii nebunatici. zăpada se aşterne cântând cel mai frumos colind, speranţa !

miercuri, 22 decembrie 2010

nopţi

mă opresc încremenită. ce s-a întâmplat cu lumea? toţi aleargă, dau din coate, împing cărucioare cu rahaturi de consumat. majoritatea made în China. ba nu, au şi cârnaţi de Pleşcoi şi bere Azuga. şi urlă. se înjură. se înghesuie la raftul cu vanilii, apoi la ăla cu rahat. băi, n-am luat lavete, fugi şi ia nişte unt, da din ăla mai bun. lui gicu i-ai luat ciorapi? vezi că sunt la set, 10 ciorapi la trei lei (cred că-s gata găuriţi, să nu te mai chinui, până creşte unghia prin şoseată vine vara, astea-s ştoc, zece la trilei). veto, vezi că nu mai avem muştar, şi dacă tot eşti acolo ia şi un sos de-ăla de pizza, şi scobitori să nu uiţi. iote frate ce se împinge, stai madam că este pentru tăţi!
coate, cărucioare la formula 1, înjurături, stress, grabă, agitaţie.

ce se întâmplă cu lumea?

curăţenii, frecături, spălaturi, aspiraturi, şters de geamuri, frecat de faianţă, mnezăii ei de păianjen, mopuri, bureţi, domestoase, ajax, pronto, lavete, răţuşti de făcut apa albastră (că parcă dacă e albastră şi rahatul e romantic) apoi dă-i cu mirositoare, vanilii, scorţişoare, pufuri, lumânărele, beţigaşe parfumate, uleiuri aromate, potpuri, tot felul de miresme.

apoi vine bradul, oare să-l facem roşu, sau auriu, sau vişină putredă, sau albastru electric, sau alb cleştar, sau roz zaharisit, sau galben de icoană, sau ocru, sau whatthefuck? vişină cu auriu şi o ţăr de bordo, na.

şi apoi începe marea găteală. prăjituri, răcituri, piftii, sarmale, ciolane, ficaţi umflaţi, colesteroale ieşite din comun, trigliceride expandate, cârnaţi, hrean, maioneze, sarmale iară, şi iară, trifermenţi, vinoase, ţuicane, cozonaci, iar vinoase, iar sarmale, greţuri vărsături, o portocală. şi totuşi dă să gust piftia, na bine două sărmăluţe da mici, spriţ, sec, demisec, mangă...amin

în fiecare an zic că nu suntem normali. pentru că nu suntem. suntem o societate bolnavă. ingurgităm tot. şi viaţa şi timpul şi lucrurile simple care contează cu adevărat. le vindem, le cumpărăm, le halim să ne umplem maţul de satisfacţia ingurgitării, şi apoi murim.

şi scoţându-mi mâna din varza murată, m-am oprit o clipă (că puţea de numa) şi m-am gândit că de fapt noi uităm adevăratul spirit al Crăciunului. uităm să preţuim omul de lângă noi, uităm să ne oprim în faţa unui zâmbet inocent, uităm să dăruim căldură şi afecţiune, uităm să credem în magia unei clipe, uităm să iubim, uităm să râdem, uităm simplitatea, uităm culorile, uităm să trăim ...uităm de noi, de voi, de ei, de toţi. păcat, timpul ştie doar o singură direcţie şi aia nu e în favoarea noastră. dar şi pe asta o uităm.

şi e deja miercuri spre joi, şi nu pot să scot putoarea asta de varză şi mi-e somn, şi blatul a ieşit ca naiba, şi mâine e o nouă zi, şi tare aş vrea să fiu acum într-un loc liniştit, să beau un "coniak" şi să miroase a cireşe coapte şi a foc, şi poate să cânte o muzică faină şi liniştită. şi să vină o pace care să se coboare încet, cu paşi rari în sufletul meu, şi spre dimineaţă să adorm...

marți, 14 decembrie 2010

marţi. black dress tango...

de fiecare dată când încep să scriu mă străduiesc să-mi scriu în primul rând mie. sunt cuvinte şi rânduri dedicate viitoarei mele bătrâneţi. vreau să citesc peste ani şi să-mi amintesc exact sentimentul trăit. ce-am simţit, ce culori erau în jurul meu, ce gânduri mă umpleau şi câte semne de întrebare îşi căutau răspunsul atunci când scriam.
umblă vorba că marţi trebuie să scriu. e aproape miercuri deja dar nu am energie să mă contrazic cu nimeni. să fie clar, sunt rânduri de marţi.
începe cu o cabană. plăcută. cunoscută. cu multe amintiri. el făcea omletă pe plita de la grătar. ouăle se scurgeau pe margini. picura omletă pe jar. era haios. râdeam mult. era noapte şi linişte. toţi dormeau. "ţi-e frică?", "nu. de ce mi-ar fi?", "nu ştiu, de noi, de mine, de ei..." zâmbea .
din toate astea n-am înţeles de ce câinele ne mânca ketchupul?! şi de ce ne trebuia ketchup la omletă prăjită?

a fost o vreme când îmi studiam visele. poţi să le memorezi şi să ţi le aminteşti în momentul trezirii. mai mult, poţi să reiei de unde ai rămas dacă te trezeşti şi adormi la loc. e doar un pic de exerciţiu. mi-am reluat visul. câinele mânca din ketchup. el zâmbea. "e mai interesant aşa". mă rog...

apoi au urmat o înşiruire de cuvinte: paranormal, accident, destul de rău, vărsătorii, nu vă înţeleg, prieteni, drog, struţ, rochie neagră, Coco Chanel, n-avem, poveşti, concert, vin fiert, strepsils, noapte bună....
cam în ordinea asta.
fiecare cuvânt e un colţ îndoit de fotografie veche şi îngălbenită. o frântură sugestivă, o zărire cu colţul ochiului (stâng). ceva ca un ciot de picior după care şti exact că vine un cerşetor zgribulit care zilnic repetă acelaşi text "ajutaţi-mă să iau o pâine la copii". de exemplu.
morbid. mai era şi morbid, între rochia neagră şi Coco Chanel.

şi am minţit. zâmbind. just like a little black dress tango...

marți, 7 decembrie 2010

marţi-iar marţi

oricât de rău ar fi, oricâtă umbră şi crepuscul, oricâte insomnii şi zbateri, lacrimi şi isterii...omul se obişnuieşte repede. de-i fericire, de-i necaz, de-i monotonie, după fix şapte zile minunile se scurg ca acuarela de pe un tablou plouat.
uneori, îşi mai aruncă ochii în neant, privirea mai caută înfometată vreun curcubeu să se caţere pe burta curbată de culoare, gândul se mai agaţă de câte o amintire dar omul simte cum toate puterile îl lasă, se predă încet, nimic nu mai poate să-l uimească. s-a obişnuit cu durerea, cu falca aspră şi rece a răului, cu muşcătura nemiloasă a dinţilor de păcat, lumea se închide într-un cocon prematur de tăcere...

nu suport privirea de peşte mort, ochii umezi şi spălăciţi. nu-mi place teama de cuvânt şi muţenia aia tâmpită când ai spune dar nu mai vezi rostul, şi stai şi priveşti în gol ca o balerină de porţelan paralizată în timpul dansului. nu-mi place abandonul, atunci când lupta se opreşte brusc mâncată de vie de viermii ce muşcă nesătui din viaţă. nu-mi place zâmbetul ăla mieros, când nu-ţi găseşti cuvintele dar ştii că undeva ele te găsesc să te ia la mişto. nu-mi place când mă obişnuiesc cu toate rătăcirile mele, când nu mai zbor doar mă târăsc în praful infect de sub ceea ce ar fi trebuit să fie paşii mei, dar defapt sunt morţile mele de zi cu zi. nu le suport. nu mai sunt eu.

aştept o zăpadă albă şi rece. o ninsoare ce să acopere tot pământul. să-mi ningă pe ochi, pe suflet, pe gene, uşor ca un dans, suav ca o lene...

marţi-iar marţi mă gâdilă-n vene.

duminică, 5 decembrie 2010

sâmbătă

amintiri din epoca de aur:

aurora
pepsi familial
gumela
creveţi
parizer apos
unt şi mai apos
pâine neagră la cartelă
lapte în sticle de lapte cu capac de staniol
conservă de oase de peşte în apă
marmeladă
guş
şapte pietre
ţări-oraşe
elastic
seringi de sticlă
cutii de metal de sterilizat seringi de sticlă
"nici o masă fără peşte"
rumba
işler
fructo
nimic
omagiu
cordeluţe
comandant de detaşament
scânteia
corina chiriac şi mirabela dauer
album duminical
întuneric
frig
frică
şoapte
europa liberă
pereţi cu urechi
vecini curioşi
nea nicu de la partid
ceapeu
cules de sfeclă
soljeniţîn
ocnaşi
egalitate
uniformă

cumpăram beculeţe de pus pe geam, instalaţii de pom de Crăciun, culori, globuri, beteală, podoabe. culori. când cumperi atâta culoare nu poţi să descrii întunericul decât povestind bucăţi trăite, fărâme de timp smulse din copilărie, imagini cenuşii, spălăcite. a fost odată când în loc de Kinder mâncam marmeladă, când vedeam caşcaval doar la televizor, când Moş Gerilă ne aducea câte un măr şi un biscuite Bucovina, când viaţa gonea în vagoane de tren mucede şi reci, când timpul se aduna în epoci de aur, când lumina era doar un bec gălbui de pe casa scării, când până şi visele erau palide şi şterse ca lolek şi bolek în imagini cu purici, când luna se număra în cartele de pâine, când toamna asuda la cules de sfeclă iar zăpada se murdărea de roţile maşinilor cu soţ o duminică şi a celor fără soţ cealaltă duminică. nimic nu se compară cu ce e acum. lumină, belşug, ţâşpe feluri de ciocolăţi şi salamuri, creveţi şi fructe de mare, arahide, fistic, banane, inele vaginale, săpunuri, apă de gură, sare de mare, tzatziki, ulei de palmier, beri de diverse arome, porci, pui, curcani, soia, feta, mozzarele, camemberturi, măsline, cărţi, audiobookuri, dvd-uri, blu-ray-uri, plasme, laptopuri, zâne, dive, cereale integrale, gemuri dietetice, ice coffe, tequila, tampoane cu aripioare, obeuri, colanţi anticelulitici, milka, moşi crăciuni la tot pasul, îngeri, beteală. o lume ghiftuită. o gură deschisă larg, o gaură în care se îndeasă tot belşugul, un hău. de fapt acelaşi gol, atunci erau bani dar nimic de cumpărat, acum sunt multe de cumpărat dar nu sunt bani. întunericul e acelaşi doar că am învăţat să nu mai avem frică.

"numai aceia ne pot înţelege, care au mâncat cu noi din acelaşi blid."

joi, 2 decembrie 2010

miercuri

de ce nu m-am simţit român?
pentru că în România e frig. un frig care îngheaţă sufletele oamenilor. pentru că e foamete şi sărăcie. cerşetorii stau pe scările spitalelor. pentru că bătrânii nu au bucurii. nici medicamente. nici pensii decente. pentru că tinerii nu au şansă şi nici orizont. pentru că medicii nu au cu ce lucra. la terapie intensivă asistentele umblă din salon în salon după o pereche de mănuşi sterile. pentru că mamele nu au bani să le cumpere micuţilor luna de pe cer. şi nici măcar fructe şi vitamine. pentru că patronii aduc bani de acasă pentru plata dărilor la stat. pentru că angajaţii sunt nemulţumiţi şi frustraţi. salariile sunt reduse lună de lună şi sarcinile cresc. zi de zi. pentru că se vinde multă bere la pet şi seminţe şi se ascultă mult zgomot. pentru că maşinile bengoase au dreptul să calce pietonii şi să parcheze în mijlocul intersecţiei. pentru că tanti Aglaia de la RATB vorbeşte la mobil şi nu-i pasă de bătrânii care stau la coadă în frig şi ploaie. pentru că străzile au găuri nesemnalizate şi ţi se varsă cafeaua pe banchetă. pentru că ăia de au bani nu mai au nevoie de Dumnezeu. pentru că toţi ţin post şi înjură ca la meci. pentru că oamenii s-au săturat. pentru că ţara asta e condusă de analfabeţi şi de coioşi. pentru că nimeni nu are curaj doar probleme.
fasole şi cârnaţi de ziua României. cam asta merităm. o beşină sănătoasă într-o ţară bolnavă.

La mulţi ani, oameni!