marți, 2 noiembrie 2010

marţi

Trei ceasuri rele. În direct. Uneori parcă şi Dumnezeu plânge amarnic în braţele mele. Dimineaţa voi avea ochii roşii şi bulbucaţi ca o broască. Buzele uscate şi nasul borcănat. Îmi spun că sigur e o reacţie normală a organismului. Prin lacrimi elimini toxine. Îmi vine să pun un punct mare şi să încep un rând nou. Apoi îmi vine să râd. Ce tâmpenie! Când a avut organismul meu reacţii normale? A, şi am ras o tablă de ciocolată. Sigur îmi lipseşte cromul. Săracul copil! Uneori suntem prea singuri. Fiecare oftează în perna lui. Mă simt rău. Mâine e prima zi din restul vieţii mele. Scriu pentru prima dată de pe telefon. Tehnica mă uimeşte şi umileşte în acelaşi timp. Sunt un fel de Meg Ryan răcită, în filmul ăla cu mailu. Stăm în cutiuţe construite de firme din topul firmelor. Ne plantăm flori de sezon şi ne împodobim curţile cu bostani şi zâna toamnei. Ne tundem gazonul perfect. Fiecare cutiuţă trebuie să emane iluzia unei fericiri ideale. Muşc din măr şi trezesc viermişorul din miez. Suntem prea singuri. Seara înainte să ne cufundam în vis. Dimineaţa mă voi strâmba în oglindă...trei ceasuri rele tocmai s-au dus în pustii.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu