luni, 29 noiembrie 2010

luni

trăieşti numai o dată dar e bine să fii tânăr de două ori!

gândeşte-te la o friptură perfect făcută, puţin în sânge, la un pahar de vin roşu sau o bere rece în halba aburindă, o salată mare şi un bol de cartofi prăjiţi perfect, aurii, rumeniţi la fix. na, şi asta zi de zi, câte zile mai ai. cam asta e căsnicia.
nu tu un peşte cu unt topit, nu tu o paella arsă de soare?
nu. friptură zi de zi. câte zile mai ai de trăit.
şi de unde să ştiu că ea e aleasa? friptura perfectă?
când eşti singur şi te masturbezi te gândeşti la ea.
uau! şi fără peşte? doar friptură? zi de zi?
nu te poţi masturba gândindu-te la iaurt. sau da?

trăieşti numai o dată. dar e bine să fii tânăr de două ori. think.

duminică, 28 noiembrie 2010

duminică

cele zece minute ale mele pe muchia lucioasă a serii închid între paranteze o altă săptămână pocită. alb. foşnete. aer. oxigen. luptă. clipă. Dumnezeu.

mai sunt două zile din noiembrie şi nici o culoare nu reuşeşte să şteargă griul acesta apăsător. şi totuşi va mai fi răsărit portocaliu, va mai fi albastru orbitor, va mai fi roşu din inima florilor de mac. va mai fi noiembrie.

poate n-ar trebui să scriu acum. nu spun nimic. nu fac nimic. e un nonsens să aştern cuvinte goale. e ca şi cum aş bea mereu dintr-o cupă cu aer şi aş avea pretenţia să mă îmbăt. dar sunt cele zece minute ale mele, şi eu sunt o egoistă. până la urmă de ce simţim nevoia să ne justificăm gesturile? cui? pentru ce?
blogul ăsta e un burdihan imens în care îndes uneori cu furie, alteori cu detaşare, de multe ori cu sete toate şălatele vieţii. un burdihan care macină grohăind clipele mele. cranţ, cranţ. sughiţul ritmic de beţiv alienat mai rupe din monotonie. condimentele se presară anapoda, isteric şi fără o regulă culinară. plicuri întregi de vegeta de vegetat, scorţişoară cu sare din boscheţi, praf cu aromă de inutilităţi, sare de mare prostie, coajă de timp mucegăit, bucăţi de nucşoară cu lapte înfuriat, bule de vorbe în vânt...înşiruiri de cuvinte bizare. vid. mult vid. uneori

asta păţesc când scrisul doarme şi eu încerc să mă descurc singură...

miercuri, 24 noiembrie 2010

miercuri

da, noiembrie are un parfum aparte pentru mine. am sperat că voi scrie, voi fi inspirată, voi citi pagini frumoase, voi vedea filme cu greutate, vor zbura fluturii din mine şi toate astea în petece senine de culoare. n-a fost aşa. viaţa mă pune la respect. poate merit, poate ăştia-mi sunt paşii pentru zborul ce-o să vină. poate sunt în umbra unui înger care mă trage de urechi, prea trăiam în nori şi prea schimbam lumea în vise. zilele au trecut repede, pe mâine se anunţă frig, poate şi primii fulgi. mirosul de castane îngheaţă, frunzele paralizează în sclipiri sticloase. pâş, pâş, decembrie îşi lustruieşte patina de gheaţă...

m-aş opri. unele clipe atârnă prea greu, altele trec degeaba. toate au un rost doar că de multe ori ne dăm seama târziu. ne învârtim în cerc şi uneori pasul de dinainte prinde urma pasului de după. şi fiecare pas e o poartă spre necuprins. mi-e dor de inocenţă, sau poate sunt doar laşă.

îmi dau seama că toată vorbăria asta e doar o evadare, o mască, sunt eu în faţa mea. uneori pot să-mi plictisesc eul, imaginea mea în oglindă, geamănul drăcos din mine. şi dacă ajung să-l gonesc, mă voi rătăci. în momentele acelea de pericol tac şi îl privesc, doar tac şi doar privesc...şi lumea se opreşte pentru mine, cercul se închide şi fluturii dorm. apoi, un zâmbet reporneşte totul.

citesc Suflet tatuat de Raluca Sterian-Nathan. e un jurnal defapt. întotdeauna mi-au plăcut jurnalele. par atât de intime, o invitaţie la viol, o penetrare permisă. şi când te afli înăuntru din demon te transformi în înger şi nu mai există păcat.

ce vreau?
ce pot?
ce iubesc?
ce îmi convine?

ca să fii sigur de deciziile pe care le iei, e necesar să-ţi pui aceste patru întrebări. poţi să vrei lucruri pe care nu le poţi face, poţi iubi lucruri sau oameni care nu îţi convin...

miercuri, 17 noiembrie 2010

luni

din toată urâţenia săptămânii trecute mi-a rămas doar sclipirea lui Modigliani. am revăzut filmul, ochii, muzica, pasiunea, şi mă gândeam în şoapta gândului meu că dintre toate iubirile din lume cel mai puternic foc ne arde atunci când iubim iubirea în sine...







muzica asta ...

miercuri

mă enervează la maxim când oamenii uită să fie umani. când se rutinizează în slujbe care îi transformă în roboţei, când fac totul mecanic şi nu mai gândesc deloc, când trec pe lângă tine ca pe lângă un stâlp şi nici nu ridică privirea, când tu te faci mic, mic şi încerci să înţelegi iar ei sunt atât de mari încât nu au înţelegere. mă lovesc zilele acestea de tot felul de roboţei din ăştia cu halate albe, scobite, cu priviri grave şi aruncate oarecum peste capetele celor de rând. sunt dumnezei întorşi cu spatele, sunt atotştiutori umblători accidental printre oameni, sunt o greşeală, un defect, de sistem, de ţară, de societate, de căcaţi. sunt oameni neoameni.
nu au timp să trateze pentru că au socoteli, nu au chef să trateze pentru că au prea multe titluri pe ecuson, nu au suflet pentru că au bani şi-şi cumpără înlocuitori, nu au zâmbet pentru că nu ştiu să se oprească o secundă ...
nu vom fi niciodată o ţară civilizată pentru că avem cancerul în noi, în societate.
totul se cumpără. totul. mi-e scârbă, şi mai scârbă îmi e că nu rezolv nimic, că stau, privesc, urlu şi-atât. mare fâs.
şi vreau şi eu să văd o reţetă pe care să scrie în loc de algocalmin, câte o doză de zâmbet de trei ori pe zi, şi o vorbă bună la nevoie. zău, roboţeilor v-aţi virusa complet dacă v-aţi opri o secundă la patul unui suferind şi l-aţi întreba dacă vrea un pahar cu apă?

şi acum nu sunt tristă, sunt doar golită de frumos şi furioasă. avem o ţară de căcat!
şi ce te costă să fi uman? suferinţa e parte din om, ignorarea ei însă e iad.

ps: acele puţine excepţii se exclud. ştiu că sunt şi oameni oameni, sper să mai rămână şi în ţară vreo doi.

luni, 15 noiembrie 2010

luni

uneori mă cuprinde din toate părţile o dezordine nefirească. nimic nu e la locul lui doar capete de puzzle nepotrivite. mă absoarbe o neputinţă abisală şi rece. mi-e frică şi-mi vine să urlu, sau să fug. departe, un departe care să mă rupă cu totul de realitatea mea. aş vrea să mi se ordoneze planetele, să mi se potrivească fiecare piesă din puzzle, aş vrea să uit o vreme, să mă şterg din filmul ăsta neputincios. câtă suferinţă poate omul să ducă în cârcă, şi câte inimi bat anapoda. cineva spunea zilele trecute "nu-mi doresc fericirea doar să nu sufăr". m-am gândit mult la ce a spus şi am găsit ceva foarte profund, o taină, un gând pe care cu cât încerci să-l descurci te trezeşti în alte vrăji şi mai tainice. suferinţa e durabilă, poate fi insuportabilă, pe când fericirea e doar o bătaie de aripă, e doar o clipă atât de scurtă că nici măcar nu o percepem decât după ce a trecut. am dus discuţia asta la margini nebănuite, am întors-o şi am răsturnat-o în fel şi chip. fericirea e percepută diferit în funcţie de gradul de suferinţă prin care trece omul. şi aşa am ajuns la concluzia că pentru un constipat un scaun sănătos poate fi fericire. ha, ha, era adânc în noapte la ceasuri cu mult vin şi vorbe necoapte.

şi în toată dezordinea mea întotdeauna mi se aruncă o ancoră de care să mă mai ţin o secundă-două, şi în acele momente mă gândesc că mă atinge domol o aripă de fericire, că totuşi o simt, e pe aproape...

mi-e frică de mor şi totuşi râd cu poftă şi parcă n-aş da clipa aia de fericire pe certitudinea că nu voi suferi. poate doar odată în viaţă pot să zbor atât de sus încât să-mi ţin îngerul de mână!

joi, 11 noiembrie 2010

joi

vorba unui prieten, nu poţi să te extragi când timpul te absoarbe în vâltoarea lui. şi nu poţi, aşa e. să ne liniştim. cum? atâtea fire se înnoadă în jurul nostru, ne ciocnim de situaţii, aruncăm vorbe, aşteptăm, acţionăm. uneori atingem cu zbuciumul nostru alte persoane, şi deşi noi mergem mai departe ele se opresc şi se minunează, doar că noi nu vom şti niciodată. alteori vorbele noastre au ecou în tăcerile celuilalt, dar nici asta nu ştim şi gargarizăm mai departe. nu ne putem linişti şi basta. ardem pentru că ne place focul ăla care ne pune aripi, ne dă avânt să mergem mai departe, ne îmbată şi ne urcă în caruselul ameţitor al vieţii. ne dă euforie şi zâmbet, ne dă bucurie peste toate regretele ce ne umbresc existenţa. Crash. întotdeauna îmi amintesc de filmul ăsta. descrie pânza asta de păianjen foarte bine, ciocniri întâmplătoare care pot fi definitorii în multe cazuri. suntem un program updatat sistematic, suntem piesele unui mare joc. amăgiţi cu puterea liberului arbitru, îmbătaţi cu doze mici de putere iluzorie. Crash. şi nimic nu mai e ca înainte. nada. niente. oricât vrei să porneşti din nou, să te resetezi, nu poţi. cu tot cu liber arbitru. o mutare greşită şi din rege ajungi pion, sau nebun. sau invers. ha, cineva acolo sus e mare jucător de şah.

şi ce dacă scriu toate astea? şi ce dacă le gândesc întocmai? şi ce dacă le rostesc cu voce tare? şi ce dacă fac mişto de toată zvăpăiala asta ameţitoare? şi ce?
nu poţi să te extragi când timpul te absoarbe în vâltoarea lui. Crash. lasă lucrurile să curgă firesc. mare tâmpită sunt! de luni până joi îmi trebuie să-mi dau seama şi de joi până luni să uit. şah-mat...

luni, 8 noiembrie 2010

weekend

what a weekend! vineri concert, sâmbătă concert. în cadrul festivalului de film Alternative 18, în Tg.Mureş au poposit printre alţii şi Marcian Petrescu şi Trenul de Noapte. o trupă de harmonic-blues avându-l în frunte pe cel mai bun muzicuţist din România, şi vă spun pi cuvânt că aşa este. m-au uimit cum o dădeau ei pe blues prin toate regiunile, inclusiv Brazilia şi Cuba. sâmbătă, aceeaşi trupă a concertat în Reghin, la Club David. atmosfera a fost mai destinsă, ei au cântat cu dăruire până la două noaptea. mi-a plăcut, e o muzică faină, plăcută. ui, aici



ps: piesa asta de origine cubaneză mi-a plăcut în mod deosebit. plânge muzicuţa aia peste toate lumile, şi ajunge la noi tocmai dintr-o dugheană cu fum şi miros de rom.

vineri, 5 noiembrie 2010

joi

ups. joia mea nu a avut cuvinte. a rămas albă ca o zăpadă virgină pe coama unui deal. mi-e dor de zăpadă, de mirosul ei, de strălucirea ei. de frigul acela sănătos care îngheaţă parcă tot răul din noi şi din jurul nostru. ne purifică prin fulgii ameţiţi de dans, licărind în bătaia vântului. mi-e dor de serile geroase, de cărările măturate în zadar din calea viscolului, de luna mândră de alaiul ei de luminiţe, de îngeri...

nu mi-e dor de bufnituri, de derapaje, de maşini care nu reuşesc să urce dealuri şi se proptesc în gardul meu, de emoţia pe care o am cănd coborâm dealul, se opreşte nu se opreşte, uneori parcă maşina e o sanie. dar, be atention, anvelopele de iarnă vor fi obligatorii din noiembrie până în martie. numai că până vor învăţa organele să le deosebească pe cele de iarnă de cele de vară, iaca, vom merge deja la vama veche :)

şi mi-e dor de mirosul de vin fiert, de clopoţei, de senzaţia aia de moleşeală care mă cuprinde când intru din ger la căldură, de emoţii...

nu mi-e dor de agitaţia din magazine, toţi cumpără ca apucaţii, împing coşurile mari, se împing unii pe alţii. miţiche, ce zici să facem bradul roz? pune şi cârnaţ din ăla ştii că la mamaia îi place, vai, şi doo conserve de ton, uite sunt al ofertă...nu, nu mi-e dor de societatea asta de consum. ce bine că stau pe deal, departe de oraş, la marginea pădurii, într-o oază de linişte!

astea sunt un fel de cuvinte de joi scrise vineri. o prelungire de gând. ca şi când iei un colţ de ciungă între degete şi tragi şi tragi să vezi până unde se întinde. am lipit-o de monitor, ce fain, am un pod între mine şi tehnică :)

miercuri, 3 noiembrie 2010

miercuri

io nu pot să nu mă minunez! te scoli dimineaţa cu faţa la pernă. te îmbraci. nu găseşti o şosetă, apoi părul îţi stă ca după lupte cu capul în armata adversă. faţa ţi-e aşa, o boţeală. nu ştiu ce e aia dar sună fain. ţi se rupe fermoarul de la cizmă tocmai când dai să te încalţi. bineînţeles că din grămada şifonată de eşarfe tocmai aia neagră cu vişiniu nu e. pulPa mea! nu mai poooot! ziua începe strâmbă ca o faţă de babă sau un cur de moş. nimic nu merge. nimic. la job ca la job. scârbă şi linişte. mă irită inelul nou. îl dau jos. e un jeg. mare, cu forme futuriste şi dintr-un material de căcat. pleu. am dat 15 lei pe el la peninsula ca cică era făcut manual. să ne înţelegem, nu din ăla făcut de picioarele cuiva. ăsta era manual. când îmi trece iritaţia o să-l mai port. mi-e foame. mănânc pufuleţi. sunt singură şi mă mir. uneori mă mir de mine. ce fac aici, ce stau ca o mută şi mănânc pufuleţi. alţii la ora asta mănâncă sushi în vreun local fandosit. şi au poşeta asortată cu cerceii. şi au păr lins şi strălucitor, şi au şosete la fel şi eşarfă potrivită. şi parfumul lor miroase încă de te ia cu leşin, şi au portochelar de soare, şi suport de cărţi de vizită, au şi cărţi de vizită. şi au telefoane cu swarowski şi inel de aur alb care nu irită, lucrate manual. şi au fond de ten din ăla care acoperă fundul de moş şi chiar şi faţa de babă. iau două creioane şi mănânc pufuleţii cu beţigaşe. doi mi scap în poală şi mă umplu de praf de mălai. fain. îmi bag un pufulete în cafea că seamănă cu sosul de soia. gustul e oribil. caut un şerveţel în geantă dar mă aleg cu o factură veche şi mototolită. era scadentă în septembrie. o arunc.nu mai mănânc pufuleţi. miros a şoareci morţi.
ce de căcat a început săptămâna asta. cred că şi tocul mă lasă...ce zi! ce zile!

şi cine s-ar fi gândit că la final de zi zâmbesc? trei oameni îmi spun "mi-e dor de tine". şi eu îi cred. pe toţi trei. şi mie mi-e dor de ei. na, eleganto de la sushi, te-ai prins? şterge-ţi botul şi circulă...
uneori viaţa mai zâmbeşte şi unui inel de pleu. făcut manual, să ne înţelegem!
şi mă culc zâmbind, ce minune!

marți, 2 noiembrie 2010

marţi

Trei ceasuri rele. În direct. Uneori parcă şi Dumnezeu plânge amarnic în braţele mele. Dimineaţa voi avea ochii roşii şi bulbucaţi ca o broască. Buzele uscate şi nasul borcănat. Îmi spun că sigur e o reacţie normală a organismului. Prin lacrimi elimini toxine. Îmi vine să pun un punct mare şi să încep un rând nou. Apoi îmi vine să râd. Ce tâmpenie! Când a avut organismul meu reacţii normale? A, şi am ras o tablă de ciocolată. Sigur îmi lipseşte cromul. Săracul copil! Uneori suntem prea singuri. Fiecare oftează în perna lui. Mă simt rău. Mâine e prima zi din restul vieţii mele. Scriu pentru prima dată de pe telefon. Tehnica mă uimeşte şi umileşte în acelaşi timp. Sunt un fel de Meg Ryan răcită, în filmul ăla cu mailu. Stăm în cutiuţe construite de firme din topul firmelor. Ne plantăm flori de sezon şi ne împodobim curţile cu bostani şi zâna toamnei. Ne tundem gazonul perfect. Fiecare cutiuţă trebuie să emane iluzia unei fericiri ideale. Muşc din măr şi trezesc viermişorul din miez. Suntem prea singuri. Seara înainte să ne cufundam în vis. Dimineaţa mă voi strâmba în oglindă...trei ceasuri rele tocmai s-au dus în pustii.

luni, 1 noiembrie 2010

luni

e noiembrie deja. privesc flacăra mica de forma unei lacrimi cum îşi tremură firav ruga dintr-o lumânare. mă gândesc la cei pe care i-am iubit şi îi mai iubesc cu toate că nu le-o mai pot spune. s-au dus. în lumi străine şi îndepărtate. zâmbesc probabil de undeva, făcând să mai tremure câte o stea pe colţul înlăcrimat de noapte. dar lumea îşi continuă suflarea adâncită în robia zilelor. tentaculele unei vieţi ne sugrumă şi ultima suflare. uităm. mormintele se umple de iederă, de viermi, de singurătate. ultima floare a fost o margaretă. ultimul gând, un miros de dovleac copt. azi, cimitirul arde în lacrimi de foc, crizantemele râd în culoare, frigul mă gâdilă sau mă pişcă de nas, noiembrie se îneacă cu soare.

sunt tristă, ştiu. şi uneori îmi revărs tristeţile pe pagini virgine. cuvinte. atât. condeieri de destine. şi acum mă gândesc că ar fi cazul să termin. ruga lacrimilor mici de foc. lumânări multe şi vii peste suflete ce privesc înspre noi din infinit, din umbra mormintelor gri...

şi să nu închei în tonul acesta de cavou vă scriu cu deosebită ironie că azi lângă fiecare cimitir au înflorit buchete de garcea în uniformă. să păzească ce? ordinea buei. să nu se înghesuie prea tare unii peste morminte, să nu se producă o ambuscadă sau o panică isterică "fugiţi, vin hoţii de crizanteme" . bravo, uite organele care ies din matcă să ne păzească liniştea. dar nenea poliţai dacă s-ar putea să vă jucaţi cu fluierul mai încolo, noi totuşi vrem un pic de linişte, să nu ne atingă şi-aici larma vieţii. dacă se poate. mnu, mă rog just try. aveee maria


http://www.youtube.com/watch?v=2bosouX_d8Y

vineri, sâmbătă, duminică

un weekend fără televizor şi fără internet. un alt experiment. cum ar fi dacă? n-am murit, am dormit mai mult, am citit mai mult, m-am plimbat mai mult. mi-au lipsit filmele, recunosc. ştirile şi politica nu. nici măcar ora exactă. e fain să te ghidezi după soare, după umbre, să nu te intereseze timpul la minut, doar aşa aproximativ. şi soarele ne-a răsfăţat zilele acestea. parcă ne spunea luaţi din plin că voi lipsi o iarnă întreagă.
n-am scris trei zile, rupând ciclul de every day must have something to say. noiembrie e luna mea. sper să mă inspire aşa cum a făcut-o şi până acum...

ps: nu, n-am intrat în nici o sectă doar că am uitat să plătesc factura de romtelecom :) şi voi dragi furnizori de programe benefice clienţilor numai vineri puteţi să mă debranşaţi. nu joi, nu miercuri, nu marţi. vineri, să fie weekendul ca lumea. thanks a lot, tuţiguranilor!