marți, 19 octombrie 2010

marţi

ploua cu spor. nici măcar ciorile nu înţelegeau de ce trebuie să stea cocoţate pe streaşină. era o grabă inutilă şi stropită cu înjurături şi noroaie de prin bălţi. şoferii se înjurau unii pe alţii, pietonii îi înjurau pe şoferi, şefii se certau cu secretarele, ele pizdeau în minte toţi înfumuraţii de şefi, mamele îşi certau copiii, profesoarele îi înjurau pe guvernanţi, ciorile crăncăneau, cred că se înjurau între ele, iar eu? ce făceam eu la ora aia matinală? mă gândeam dacă să mă epilez cu model sau clasic? mda, ca de obicei, ruptă de realitate, pătrunsă până în adâncul pervers al lumii mele imaginare. acuma la ce vroiaţi să mă gândesc, la factura neplătită de la avon sau la rata de la domo? ne, păcat de neuronul meu şifonat să-l bruschez în aşa hal la o oră atât de matinală ce mustea în ploaie gri, pe muzica beată de ciori gălăgioase.
biroul mă aştepta în aceeaşi formă în care l-am lăsat ieri, aceiaşi colegi moţăind, cu pungi la ochi urmându-şi ritualurile; ziarul, ceai de mentă, cafea cu o linguriţă de zahăr, iar nu e apă în aparat, ce faci, bine, mi-e somn, ce vreme naşpa, ba nu, e toamnă ce vrei, mă doare gâtul cred că mă răcesc (asta o zice în fiecare dimineaţă), ia un strepsils, etc.etc. aceleaşi gesturi, aceleaşi feţe, aceleaşi ciori pe acoperiş, aceeaşi zi de marţi. apoi linişte, toţi verifică mailuri, reţele de socializare, messuri, bloguri. în Las Vegas unii se căsătoresc, în Florida unul o înşeală cu bona copiilor, în Tokio una face şpargatul pe bani, în Câmpina unii merg la cules. the world is not enough...nici muzica nu sună numai scârţâie, îmi scot un coş astupând locul cu fond de ten şi mă gândesc dacă coşurile au un program prestabilit, ies marţi ca pe vineri să-şi termine ciclul de înflorire. sună telefonul. ridic. nu mai sună. ce zi! aş vrea să fiu în Londra. într-un bar cu muzică isterică. să mă fac praf. au zis la radio că magazinele de vise s-au închis. din nou. mie nu-mi sună bine, adică mă panichez, cum, nu o să mai avem de unde cumpăra un vis, rămânem nevisaţi? nu-i bine. deloc. dar e marţi. un coleg divorţează. simte nevoia să vorbească despre moartea mariajului. îl ascult. n-am nici o părere.dar el insista. îl ascult. apoi îl întreb dacă are vreo pipiţă. zice că nu dar de fapt arată că da. nasol băiete. mai creşti una. răbdare şi bani. în rest la patruzecişideani nu se mai arată decât chelii şi carii. ele însă cresc şi zboară. acum hai, zbori şi tu că mă deprimi. gata.

cosmeticiana e în concediu. vroiam un fluture. deocamdată îi cresc plete...

2 comentarii:

  1. Repetirul de care vorbeşti mi-aminteşte de Ziua cârtiţei. O buclă temporală în care eşti prins şi trăieşti la nesfârşit aceeaşi zi.

    RăspundețiȘtergere
  2. da, uneori rutina ne duce cu gândul la cârtiţa aia ascunsă sub nămeţi, ne înfioară neîntâmplarea, cursul banal al zilelor, pe când alteori toată această rutină devine dulce şi intimă. până la urmă viaţa e un şir de clipe unice şi tind să cred că e frumoasă !
    mulţumesc pentru întregirea celor scrise prin comentariile tale!

    RăspundețiȘtergere