luni, 18 octombrie 2010

luni

ideea de a scrie o idee pe zi a fost gândită a se întinde pe parcursul unei săptămâni. şi m-am ţinut de promisiune şi am scris. azi e luni again, şi la câte şălate am scris până acuma chiar nu mi se pare a fi un efort să continui. şi dat fiind că uneori mă enervează să dau titluri, şi oricum dau titluri rupte de realitate, neînţelese şi abstracte, ideile astea le voi numi în continuare luni, marţi, miercuri...etc
aşa că. nimic. încep bine.
azi am stat timp de aproape o oră în maşină în parcare la supermarket. da mă. am oprit motorul, am stins farurile, mi-am dat scaunul mai pe spate şi am băgat volum. aveam şi o glajă de vin cu mine dar n-am riscat. totuşi. sunt o doamnă! deşi olio ce bine mergea pe muzichia aia!
i-am ascultat pe The Moood live la Guerilla. şi au cântat bestial, măi ce-mi plac!
şi apoi am dat scaunul înapoi, am pornit motorul şi am plecat acasă.

şi m-am gândit foarte mult la bătrâneţe, la azil, la boli. şi totuşi dacă psihicul m-ar ajuta să fiu optimistă şi mereu senină, împlinită, zâmbitoare, poate aş reuşi să îmbătrânesc frumos. să nu chinui pe nimeni cu tot felul de disfuncţii şi necesităţi, să fiu lucidă, să port pălării, să umblu în pantaloni şi adidaşi, să mă plimb de mână cu un moşulică (cu beretă şi fular) să păstrez în privire o rază senină şi pusă pe şotii, să nu sufăr. să-mi adun copiii de sărbători, să-mi răsfăţ nepoţii, să-mi plimb câinele bătrân şi el şi şchiop, să mai trag o duşcă cu prietenele la o şeptică, să mai visez. cer chiar aşa de mult? de ce nu văd în jurul meu bătrâni frumoşi ca-n reclamele la corega sau la omega 3, de ce toţi au ochi de peşte mort, lipsiţi de lumină, stinşi şi trişti? de ce toţi sunt îmbrăcaţi în culori posace, nu poartă alb şi roz şi verde, numai negru, gri şi maro? de ce le e foame şi slăbesc până când vezi prin ei, îşi leagă pantalonii cu şireturi să nu le cadă, sunt trişti şi singuri? cum pot burtoşii ăia de ne conduc să mănânce halce de carne şi tone de bunătăţi când în jur bătrânii noştri se usucă de foame? n-am vrut să mă afund din nou în tristeţi doar că am fost în azilul de bătrâni şi mă simt ca un câcat. mai rău.

asta a fost o zi de luni cu bune şi rele, o zi firească în românia asta de toată jena. şi să nu aud texte cu iz de patriotism gen suntem români şi nu băşini clar?
reclama la corega că nu mai pot (pt cine nu ştie e adeziv de proteze) să zburde nişte bătrânici frumoase cu feţe roz şi zâmbet larg!

2 comentarii:

  1. Pfui, da, chiar zilele astea am primit de la o prietenă un sms în care-mi spunea că ar trebui să plece din România fie şi numai ca să nu îmbătrânească aici.
    (Întâlnise în cale o bătrână care vindea ziare şi reviste vechi de ani. Of!)

    RăspundețiȘtergere
  2. e crud şi trist ce se întâmplă mai ales că pe lângă sărăcie, foame, suferinţe aceşti bătrâni sunt singuri. singurătatea e cea mai crâncenă epidemie. şi o coajă de pâine dacă ai cu cine s-o împarţi îţi ţine de foame.

    RăspundețiȘtergere