joi, 28 octombrie 2010

joi

soare şi frig. culori. fereastra portocalie cu reflecţia a doi sori. ultimele muşte ameţite şi tolănite pe marginile pereţilor încălziţi. undeva o dâră de fum. pădurea înţolită în acuarelă. cafeniu zbârcit în galben. galben amestecat cu roşu tămâios. apoi iar galben. verdele încăpăţânat într-un kaki milităresc. miroase a toamnă. pişcă a frig. aburii ies pe coşurile caselor. toate liniile sunt perfect conturate. lumina cade beată peste tot. îmi intră în ochi, în suflet, în gură, în nări. mă umple şi mă goleşte în acelaşi timp. gândul rămâne agăţat pe o cracă uscată, lângă o frunză veştedă şi încăpăţânată. nu e timp, nici clipă, nici zi. doar o fotografie reuşită. sună telefonul. nu-i nimeni pe fir. nu-i nimeni dincolo de gând. nici un cuvânt, nici o poezie. poeţii se îmbată cu singurătăţi şi rom pe câte o bancă rătăcită dintr-un parc părăsit.
fericirea poate fi un flash, o secundă când realizezi că pe geam se reflectă doi sori....

când te trezeşti din visare nici joia nu mai e joi, nici ziua nu mai e zi, nici poezia nu mai e poezie.
şi simţi cum încet gândul se desprinde de creanga uscată şi cade unduindu-se ca o frunză în calea ta. se face timp, şi zi şi clipă încă odată...

miercuri, 27 octombrie 2010

miercuri

nu-i o zi la fel cu alta. ideea e că toată lumea îţi fură din timp. minute, secunde, ore în care trebuie să faci anumite lucruri. must do. de dimineaţă începe. trebuie să calci bluza pe care o îmbraci. trebuie să duci gunoiul. trebuie să dai prioritate ăluia de cască şi doarme în papuci, mişcă măi că te fac una cu zebra. trebuie să ocoleşti gropi şi tot felul de excrescenţe asfaltice ce răsar te miri unde ca să te facă să încetineşti ca baştanii cu vile la periferie să poată intra în artera principală. tăia-v-aş calea de burtoşi cu pile la domeniul public! trebuie să faci ceaiuri şi cafele la toţi piloşii care poposesc în birourile firmei. da, că nu-s ditamai patroanca să fiu servită, sunt marketing consilier adică aia de face ceaiuri. trebuie să dau doo-trei telefoane de giugulugu. pe care nu le dau. nu-mi place să dau telefoane. ai mei ştiu. tata ştie cel mai bine. apoi trebuie să mergi la câte o înmormântare sau nuntă sau botez sau zi de naştere sau puşca mea ceva întâlniri nasoale unde nu cunoşti lumea şi trebuie să zâmbeşti la toate mătuşile obosite şi fardate excesiv care când te văd te pupă şi vorbesc strident. şi tu te micşorezi tot mai mult că habar n-ai cine sunt şi de unde le cunoşti. pierdere de vreme. naşpa rău. şi culmea e când nu cunoşti nici mortu, nici mirii dar musai să mergi. aşa se cade. pe dracu, pierdere de vreme. trebuie să socializezi atunci când cel mai mult ai vrea să stai tolănit cu picioarele sus să te uiţi la un film mişto, să bei un vin roşu şi din când în când să te scarpini la oo. cine are. apoi trebuie să te uiţi la ştiri, să vezi dacă s-a votat sau nu moţiunea, dacă pică sau nu guvernul. că doar eşti un cetăţean civilizat cu simţ civic. trebuie să fii informat. mâine când se dezbate treaba la birou trebuie să ai o părere, să vadă şefii că eşti cu picioarele pe pământ nu undeva în nori, unde dealtfel e bine şi pufos, şi totul e ca un puf de păpădie şi dansează ursuleţii din cocolino. nu, trebuie să fii pe pământ, lângă ursuleţul boc şi marinelu băse, lângă mica sirenă udrea (întotdeauna am zis că sirena asta e curvă, aşa mică cum e), lângă protestatari şi bugetari şi dascăli înfometaţi. aici trebuie să fii, musai. trebuie să-l ajuţi pe nea săndel să-şi pornească dacia din 1975, gri 2 ms 345, s-o ajuţi pe tanti saveta să-şi îndese pungile cu carpete, borcanele de silvoiz şi magiun şi alea două ruzi de parizel mugurel. de pui. că merge la noră-sa în buzău. şi mai e george parfumatul, un fel de gay dar de fapt straight, care e disperat că nu a prins loc la manichiură şi te imploră să-l dai cu lac transparent că merge la întâlnire cu miţi, frumoasa blondă tunată pe credit. şi uite că se face seară şi câinele se uită la tine cu ochi umezi. nu-i rezişti. e singurul care nu spune aşa trebuie, aşa se cuvine. se uită doar şi dacă nu ai timp de el la fel te iubeşte. mâine, tot primul va fi care îţi sare cu lăboancele murdare pe taiorul alb. bucuros. sincer de bucuros. singurul care te iubeşte necondiţionat. chiar dacă timpul îţi acordă o singură plimbare pe lună, el nu-ţi va reproşa nimic. câinii ştiu să iubească. şi nu îţi cer nimic în schimb. le e deajuns să stai tolănit şi să te scarpini la oo, să caşti şi să moţăi pe un fotoliu ros de vreme, să adormi şi să-ţi curgă firicele de salivă din gură, să sforăi, să tragi pârţuri, să bei ca un ratat, să-ţi sugi măseaua cariată, să-ţi scoţi ceara din urechi, doar să-l laşi şi pe el să stea lângă tine. pentru el tu eşti sufletul şi viaţa. în orice ipostază. pentru că un câine ştie să te iubească deplin. cu bune şi rele.

"lumea mi-a furat multe ore şi mulţi ani cu toate sarcinile de rutină stupide pe care mi le-a pus în cârcă " - Bukowski. că bine zici prietene!

marţi

ideea mea de marţi nu există. "scrisul te alege pe tine şi nu invers". ei, aseară nu m-a ales. simplu. ce te aştepţi de la o zi de marţi? tăcere. doar atât. gândul s-a întins peste timp şi nu şi-a regăsit verbul, a stat doar cocoţat în mansarda de cuvinte obosite. nu are rost să forţezi o stare atunci când ea nu există. va fi o stare falsă, diferită, nedemnă. sunt de principiul că atunci când trebuie să cauţi cu disperare cuvintele mai bine taci. decât bolborosiri neînţelese, bâlbâieli sacadate, tremur neastâmpărat, mai bine o tăcere frumoasă, meditativă, tainică. un exerciţiu de zbor care să lase în urmă doar un fâlfâit tăcut de aripi.

cam aşa a trecut şi ziua de marţi, în tăcere, ca o rugă ...

luni, 25 octombrie 2010

luni

blogul ăsta a devenit un carusel. un blender de cuvinte. toate băgate la grămadă, ameţite pe zile, luni marţi miercuri....etc.etc., învârtite în fel şi chip până ce iese o zamă de şălate cam dietetică. nu vă aşteptaţi să găsiţi în ea nimic consistent, nimic nutritiv, nimic deosebit de gustos. nu, e doar un zăr care spală maţele şi-atât. dar consumat zi de zi ajută la digestie. îţi vine....mă înţelegi, no problem, iute. bifiduşi la greu. şi urme vagi de essensişi. no.
începem a treia săptămână de cură. luni al treilea dacă aş da un nume regal scotishbritishirishsomething...ish.

acum mi-am amintit de irish music. demenţiali. o gaşcă de patru roşcaţi şi două cârlionţate, pistruiaţi toţi, muţi de beţi, rezemaţi unul în celălalt se apucă şi cântă. şi oliolaaaiuliiiola, unul sughite, altul râde, ele se gâdilă, o nebunie. cine are chef să se îmbete să asculte musai irish music. a, nu ştiu ce trupă că nu le ştiu chiar aşa dar cam toate sunt la fel. şi încă se aud hălbile cum se ciocnesc şi glăjile de scotch, şi mai cântă şi vorbesc sau vor să vorbească şi uneori mai auzi aşa ca şi cum unul o căzut de pe scaun. doamne, demenţiali, io nu pot să nu râd. muzică de mare talent şi grad etilic.

şi ceva fain auzit azi : iadul nu e altceva decât lipsa iubirii. nais, nu? love is all. tăt, tăt. agonie, extaz, lumină, întuneric, lacrimă, zâmbet, culori, plumb, muzică, şoapte, cuvinte, tăceri. love is all. şi e un ingredient prea valoros să-l bag în şălata asta, nu voi scrie despre iubire pentru că vorbele nu cuprind în înţelegerea lor atâta infinit. e un necuprins, o eternitate. las poeţii să scrie despre ea, las pictorii să folosească întreaga paletă de culori ca s-o deseneze, las compozitorii s-o cânte în note suave, nemuritoare. love is all. bomba cu ceas din coşul pieptului, roiul de fluturi ce-şi înalţă zborul prin fiinţa ta, zeul ce se trezeşte din agonie şi adoarme în extaz, lumina din ochi ce răsare din străfundul uitării, mirarea că eşti şi eu sunt. şi termin până ce nu mă înalţ de pe scaun ca un balon cu heliu. love is all. şi raiul e mereu lângă noi doar că uneori suntem prea ocupaţi şi orbi cu mărunţişuri nesemnificative. miţi şi-a tras merţan, so what? mare fâs. gogîlţ o fute pe babeta aia plină de bani, fostă nevastă de baştan. să-i fie de bine. love is all. pistă tăt. şi asta-i tot ce contează.

duminică

azi n-am vers. doar silabe, monosilabe, îngî, înda, bolborosiri. sună ca o budă înfundată. e linişte. toţi dorm. îşi mută visele de pe o parte pe alta. unii fac sex. porţia săptămânală. de obicei o fac sâmbătă doar că ieri s-au îmbătat şi au adormit. alţii sforăie de mult. partituri întregi din simfonia polipilor. unele se foiesc. nu-şi găsesc poziţia. bigudiurile sunt incomode. le intră în creieri. dar na. mâine au prezentare de produse avon şi trebuie să arate ca şi cum noul ser de volum pentru păr chiar are efect. o muscă s-a rătăcit şi bâzâie dementă. taci, o să mori. mai bine taci. ascunde-te într-o găoază liniştită şi taci.
oraşul îşi odihneşte măruntaiele stoarse de lume. străzile şoptesc un pustiu nocturn. nici o sirenă disperată, nici un câine, nimic. toţi dorm. ce lume puturoasă.

n-am vers, n-am idee, n-am somn. sunt ca o umbră. timpul se întinde leneş. o stea se uită la mine. termină şi străluceşte în altă parte. mă deprimi cu sclipiciul tău. azi n-am chef de poezie. mă duc să mă dau cu lac.

şi măcar că a fost o zi splendidă. de-abia m-am putut uita la ea. strălucea toată în culori de toamnă. nais!

duminică, 24 octombrie 2010

sâmbătă

e mult după miezul nopţii. nici nu mai ştiu cum să scriu pentru sâmbătă când duminica iese din cocon. am avut o zi plină şi am învăţat ceva: timpul trece oricum şi dacă stai fără să faci nimic şi dacă faci o faptă bună. acuma multe fapte bune nu facem că doar nu avem timp, nici rele nu prea facem cu toate că uneori ne vine, ne mâncă, ne e poftă. şi până la urmă dacă socotesc motamo nu facem nimic. mâncăm, bem, ne uşurăm, ne încâlcim în poziţii acceptate de lege, ne scărpinăm, ne mirăm, ne dăm ochii peste cap, ne îmbătăm, ne plictisim. atât.

fiecare zi e o întrebare. un semn de întrebare. şi azi? tot? de ce? şi acum? mereu? pentru cine? înţelegi? zău? are you fucking nuts? mânci nuci? eşti bine? te mâncă? trăieşti? zăuuu?

nu ştiu ce căcat am apăsat că scriu mic mic mic acum. sunt mioapă. abia scriu. naşpa.

miţipuf avea ochelari de soare bulgari. cu swarowski roată-mprejur. jacă de fâş, da un fâş cum nu s-a pomenit. lucios, cu ştrangulări din loc în loc, cu ştrasuri pe umeri şi cordon în onduleuri straşnice. avea lipstick roz de bombon fondant. dinţi de porţelan cu strungăreaţă. mobil smartfon, de toate punctele orangeului. dar nu avea răbdare. popa zicea cu spor. rugile cereşti. amin. şi de la capăt. dar ea. miţipuf. o figură de madonă. ba îi era frig, ba cald, cu astea nu şti niciodată. gogâlţ ţinea crucea. era mândru, semeţ ca un stejar, viteaz ca Rambo keto, adică ăl de-al doilea. miţipuf so plictisit. o dureau picioarele de la tocul cui de 15, şi o jena un pic breteaua stângă de la sutien. gogîlţ era serios ca ăla de la credit. nu se clintea deşi îl cam mânca pe buca stângă. poate era o pană rătăcită din plapuma nouă de puf. miţipuf s-a bosumflat. toacă pierzania ei de viaţă. tăţi murim, nime nu cântă. amin. gogâlţ sughite că na, e doar un gogâlţ...D-zeu să-l odihnească în pace; amin! miţipuf îi trage cu ochiul, ştiţi, eu nu pot să vin la masă. D-zeu să-l odihnească, trebuie să o duc pe miţipuf la ziua lui bunicăsa.
zece draci, îi vine a fute. gogâlţ eşti un nemernic!

vineri, 22 octombrie 2010

vineri

la ora asta, vineri seara mă simt euforică. un weekend întreg se cască în faţa mea.un pahar de vin roşu. o oboseală caldă, dulce. mă scurg asemeni ceasurilor lui Dali, mă scurg pe marginea zilei, pe pragul nopţii, nuanţe rubinii, buze tot mai roşii. o muzică lentă îşi aşează notele pe marginea patului. e atât de multă linişte încât aud cum se rupe noaptea în nuanţe violete....pfuai, îmi vine să râd ce dume de budoar pot să scot din mine

am găsit iar o carte de Bukowski, poveşti despre nebunia obişnuită. uneori mă cutremur citind cuvinte redate atât de fidel, parcă rupte din gândul meu, cizelate şi scrise cu mai mult talent decât aş fi putut eu să le scriu. însă mi-e ciudă un pic, deoarece le-am gândit la fel, au păşit cu aceeaşi cadenţă prin gândul meu, le-am simţit, uşoare ca un fulg ce-şi topeşte sclipirea pe un trup cald. şi-atunci rămân mută, sunt câteva idei pe care le îmbrăcăm în cuvinte şi le dăm drumul, ne aşteptăm ca toţi să înţeleagă ce vrem, dar cu adevărat nu vorbim decât în fiinţa noastră. cuvintele alea întoarse spre noi, negrăite, captive, cuvintele alea sunt unice, exprimă esenţa, totul. odată grăite mor. amin. ceea ce am vrut să spun, în mintea mea suna bine.

"cineva m-a întrebat odată: ce faci? cum scrii, cum creezi? Nu scrii, i-am răspuns. Nu încerci să scrii. Este foarte important: să nu încerci, fie că e vorba de Cadillac-uri, de creaţie sau de imortalitate. Aştepţi, şi, dacă nu se întâmplă nimic, mai aştepţi un pic. La fel şi cu gîndacul de sus de pe tavan. Aştepţi până vine el spre tine. Când ajunge destul de aproape, îl prinzi, îi dai o palmă şi îl omori. Sau, dacă îţi place cum arată, faci din el un animal de casă."

profu' ştie despre ce vorbesc. pentru că am avut discuţia asta de multe ori şi acum o citesc într-o carte. în alt staniol dar cu acelaş mesaj "scrisul te alege pe tine, nu invers."

aaa, şi azi a mai fost gogîlţ, un fel de amant de-al lui miţipuf. gogîlţ, e beţiv, sughite des, diafragma îi joacă feste, şi trage băşini zgomotoase dar suportabile, se scarpină la oo, are ceară în urechi, e un gogîlţ, dar e ok. miţipuf îl adoră, e dotat şi ştie s-o încalece. apoi râgâie sănătos şi îi dă una de o sută, şi o palmă peste cur. miţipuf se alintă, se mâţâie, îşi dă cu luciu pe buze, îşi trage ciorapul de plasă şi pleacă trimiţând bezele. gogâlţ şi miţipuf se despart ca două bretele de la acelaş chilot. ce tâmpenie, ce chiloţii au bretele, mă rog. se despart o vreme. până când miţipuf nu mai are nici un şfanţ iar gogâlţ e pleaznă şi îi vine a fute. happy end, miţipuf+gogîlţ=love.
voi mă puteţi urmări? sincer?

joi, 21 octombrie 2010

joi

joi. atât de repede se petrec zilele, săptămânile ca o fugă dementă. după ce? e luni, apoi vineri, apoi luni din nou. mă uitam în seara asta pe geam înainte de înserare, erau nişte culori pe cer, portocaliu, roşu, gri, galben, câte o porţiune acoperită de un nor negru, un colţ de stea licărind, o bucată de lună. frumos. era un tablou pe care încercam să-l pătrund cu privirea. ce e dincolo de noi? cum arată infinitul? suntem mici, mărunţi, cu problemele noastre, cu politica noastră de doi bani, degeaba la teveu urlă toţi descreieraţii de parcă e ultima lor ocazie să se facă auziţi, unii parcă îşi dau duhul încercând să convingă cu vorbe ceea ce n-au reuşit cu fapte, alţii îşi petrec fericirea, clipa lor, se bucură ca şi cum lumea stă pe loc pentru ei...dar degeaba. suntem atât de mărunţi, un mic nucleu de vise într-un univers infinit. ce e dincolo de noi? ce ordine, ce reguli, ce zâmbete?

şi mă enervează de mor când nu există înţelegere, când coioşii ăia de la conducere se ceartă pe un zgârci rămas din ciolan, trag de o fibră aţoasă din pula ciolanului şi nu înţeleg că degeaba se aleg cu o bucăţică de hoit că tot în gât le va sta. dar nu, ei continuă şi trag, şi trag... buei, sălbaticilor, gata, voi chiar nu vedeţi cât de penibil arătaţi tremurând aşa ca mongoloizii când văd ciucalată? suntem de toată jena. extratereştrii se pişă pe ei de râs când îl văd pe boc cum îşi dă cu stânga în dreapta şi apoi se chinuie să explice că de fapt el a crezut că a dat cu dreapta în stânga. bravo. stai jos. de fapt stai în picioare că tot aia e şi dispari.

dar mai bine privesc cerul, şi sper, şi visez, şi zâmbesc. ce-mi pasă mie? îmi pasă. şi ce folos? mi-a plăcut ce a zis Maria Vlas ieri când au eliberat-o din puşcărie: puteţi să-mi luaţi orice dar atâta timp cât pot să scriu şi să gândesc mă descurc. aşa că rupeţi voi cu dinţii ciolanu ăla împuţit, eu voi rămâne cu fluturii mei şi voi avea zâmbet, pentru că încă îmi sună telefonul şi o voce caldă mă întreabă ce fac. necondiţionat. mai am prieteni dragi. pe voi vă mai sună cineva necondiţionat? nu cred. asta e deosebirea dintre oameni şi lichele.

olio, iar am dat cu băţu-n baltă. şi balta era plină de peşti. şi băţu so rupt. în două. fuck, şi iar o rimă pentru ouă.
aaa, şi a mai fost miţipuf azi. m-am distrat pe cinste. miţipuf, auzi cuvânt. toată ziua i-am făcut pe colegi miţipufi. da miţipuf ăsta n-o ieşit din neuronul meu. ne. a meu e şifonat ce naiba! de la groparu, da măi ăla dus cu lioca. ăsta http://groparu.ro/cand-te-muti-impreuna/

gud nait miţipufilor :)))

miercuri, 20 octombrie 2010

miercuri

mi-a devenit drag blogul acesta. îşi cere atenţia cuvenită în fiecare zi. o idee, o propoziţie, n-are pretenţii să scriu pe o anumită temă, nici să respect reguli şi forme impuse. e un scris lejer, e ca şi cum aş vorbi cu ecranul şi degetele mi-ar fi grefieri.

a fost o zi de toamnă, cu apă în păpuci, cu umbrele îndoite de vânt, tot pastelul plumburiu, bacovian. a curs un timp domol pe marginea zilei şi nici o piatră nu s-a împotrivit cursului firesc. sunt între două cărţi şi mă enervează trecerea asta. termin o carte ce mi-a plăcut şi mi-e teamă că următoarea nu e la fel de bună. şi o lălăi un timp agăţată de ultima pagină a precedentei şi prima pagină a actualei. cred că din nou voi sări la viitoarea. şi aşa mereu rămâne câte o carte la mijloc pentru care nu am răbdarea cuvenită să-i intru în miez. rămâne necitită. săraca! moartea pe credit al lui Celine. cred. am adormit aseară după trei pagini. Celine, fără supărare, cred că eşti un scriitor bun doar că te-am prins între două. şi plouă.

noaptea arată ca o acadea lucioasă, glazurată, cu picăţele de sirop de arţar, iar ochii pofticioşi strălucesc şugubăţ în sclipiri deşucheate...şi toate astea se însiropează cu ploaia deasă şi rece
e deja zece. mi-e somn. n-am idei, asta e! azi nu, ca în piesa aia...aia. azi nu, poate mâine

marți, 19 octombrie 2010

marţi

ploua cu spor. nici măcar ciorile nu înţelegeau de ce trebuie să stea cocoţate pe streaşină. era o grabă inutilă şi stropită cu înjurături şi noroaie de prin bălţi. şoferii se înjurau unii pe alţii, pietonii îi înjurau pe şoferi, şefii se certau cu secretarele, ele pizdeau în minte toţi înfumuraţii de şefi, mamele îşi certau copiii, profesoarele îi înjurau pe guvernanţi, ciorile crăncăneau, cred că se înjurau între ele, iar eu? ce făceam eu la ora aia matinală? mă gândeam dacă să mă epilez cu model sau clasic? mda, ca de obicei, ruptă de realitate, pătrunsă până în adâncul pervers al lumii mele imaginare. acuma la ce vroiaţi să mă gândesc, la factura neplătită de la avon sau la rata de la domo? ne, păcat de neuronul meu şifonat să-l bruschez în aşa hal la o oră atât de matinală ce mustea în ploaie gri, pe muzica beată de ciori gălăgioase.
biroul mă aştepta în aceeaşi formă în care l-am lăsat ieri, aceiaşi colegi moţăind, cu pungi la ochi urmându-şi ritualurile; ziarul, ceai de mentă, cafea cu o linguriţă de zahăr, iar nu e apă în aparat, ce faci, bine, mi-e somn, ce vreme naşpa, ba nu, e toamnă ce vrei, mă doare gâtul cred că mă răcesc (asta o zice în fiecare dimineaţă), ia un strepsils, etc.etc. aceleaşi gesturi, aceleaşi feţe, aceleaşi ciori pe acoperiş, aceeaşi zi de marţi. apoi linişte, toţi verifică mailuri, reţele de socializare, messuri, bloguri. în Las Vegas unii se căsătoresc, în Florida unul o înşeală cu bona copiilor, în Tokio una face şpargatul pe bani, în Câmpina unii merg la cules. the world is not enough...nici muzica nu sună numai scârţâie, îmi scot un coş astupând locul cu fond de ten şi mă gândesc dacă coşurile au un program prestabilit, ies marţi ca pe vineri să-şi termine ciclul de înflorire. sună telefonul. ridic. nu mai sună. ce zi! aş vrea să fiu în Londra. într-un bar cu muzică isterică. să mă fac praf. au zis la radio că magazinele de vise s-au închis. din nou. mie nu-mi sună bine, adică mă panichez, cum, nu o să mai avem de unde cumpăra un vis, rămânem nevisaţi? nu-i bine. deloc. dar e marţi. un coleg divorţează. simte nevoia să vorbească despre moartea mariajului. îl ascult. n-am nici o părere.dar el insista. îl ascult. apoi îl întreb dacă are vreo pipiţă. zice că nu dar de fapt arată că da. nasol băiete. mai creşti una. răbdare şi bani. în rest la patruzecişideani nu se mai arată decât chelii şi carii. ele însă cresc şi zboară. acum hai, zbori şi tu că mă deprimi. gata.

cosmeticiana e în concediu. vroiam un fluture. deocamdată îi cresc plete...

luni, 18 octombrie 2010

luni

ideea de a scrie o idee pe zi a fost gândită a se întinde pe parcursul unei săptămâni. şi m-am ţinut de promisiune şi am scris. azi e luni again, şi la câte şălate am scris până acuma chiar nu mi se pare a fi un efort să continui. şi dat fiind că uneori mă enervează să dau titluri, şi oricum dau titluri rupte de realitate, neînţelese şi abstracte, ideile astea le voi numi în continuare luni, marţi, miercuri...etc
aşa că. nimic. încep bine.
azi am stat timp de aproape o oră în maşină în parcare la supermarket. da mă. am oprit motorul, am stins farurile, mi-am dat scaunul mai pe spate şi am băgat volum. aveam şi o glajă de vin cu mine dar n-am riscat. totuşi. sunt o doamnă! deşi olio ce bine mergea pe muzichia aia!
i-am ascultat pe The Moood live la Guerilla. şi au cântat bestial, măi ce-mi plac!
şi apoi am dat scaunul înapoi, am pornit motorul şi am plecat acasă.

şi m-am gândit foarte mult la bătrâneţe, la azil, la boli. şi totuşi dacă psihicul m-ar ajuta să fiu optimistă şi mereu senină, împlinită, zâmbitoare, poate aş reuşi să îmbătrânesc frumos. să nu chinui pe nimeni cu tot felul de disfuncţii şi necesităţi, să fiu lucidă, să port pălării, să umblu în pantaloni şi adidaşi, să mă plimb de mână cu un moşulică (cu beretă şi fular) să păstrez în privire o rază senină şi pusă pe şotii, să nu sufăr. să-mi adun copiii de sărbători, să-mi răsfăţ nepoţii, să-mi plimb câinele bătrân şi el şi şchiop, să mai trag o duşcă cu prietenele la o şeptică, să mai visez. cer chiar aşa de mult? de ce nu văd în jurul meu bătrâni frumoşi ca-n reclamele la corega sau la omega 3, de ce toţi au ochi de peşte mort, lipsiţi de lumină, stinşi şi trişti? de ce toţi sunt îmbrăcaţi în culori posace, nu poartă alb şi roz şi verde, numai negru, gri şi maro? de ce le e foame şi slăbesc până când vezi prin ei, îşi leagă pantalonii cu şireturi să nu le cadă, sunt trişti şi singuri? cum pot burtoşii ăia de ne conduc să mănânce halce de carne şi tone de bunătăţi când în jur bătrânii noştri se usucă de foame? n-am vrut să mă afund din nou în tristeţi doar că am fost în azilul de bătrâni şi mă simt ca un câcat. mai rău.

asta a fost o zi de luni cu bune şi rele, o zi firească în românia asta de toată jena. şi să nu aud texte cu iz de patriotism gen suntem români şi nu băşini clar?
reclama la corega că nu mai pot (pt cine nu ştie e adeziv de proteze) să zburde nişte bătrânici frumoase cu feţe roz şi zâmbet larg!

duminică

dacă timpul se scurge ca un lichid alunecos prin găurile tot mai largi ale vieţii, dacă zilele se înşiruie ca nişte ochi de sticlă pe un fir argintiu, dacă nopţile se încolăcesc în jocuri senzuale printre aşternuturile obosite, dacă săptămânile se chircesc de durere sub palma rece a uitării, dacă o clipă se îneacă tuşind de fum şi de bătrâneţe, dacă nimic nu are puterea să oprească timpul în loc, ce sens ar avea un ceas care merge invers?

azi, fiind duminică, zi de odihnă şi lene legală, numai atâta am putut stoarce...două picături.

aş bea o vodcă lemon, dar lămâia e zbârcită şi în proces de mucegăire. mâine e luni. nu, azi e luni?
am mai îngropat o săptămână....

sâmbătă, 16 octombrie 2010

sâmbătă

nu-i nimic interesant la tv. nu-i nimic interesant în frigider. nu-i nimic interesant în capul meu. şi plouă. câinele e ud şi miroase a câine ud. piticii s-au ascuns în poveste. citesc Bukowski din nou. un tembel. uneori porcos, alteori mă face să râd. noaptea se aşează ca o pătură groasă de nori peste oraş. jos bubuie ceva muzică de negrii. seara asta seamănă cu una de joi. m-aş uita la un film francez, cu femei nebune şi bărbaţi frumoşi. sau la un film care să mă facă să plâng. plâng uşor dar numai la filme. în rest mă cam chinui. la înmormântări strâng din ochi sau ţintesc un punct fără să clipesc ca să-mi vină lacrimi. nu pot să plâng la comandă. n-aş fi actriţă bună. aş putea să joc numai în filme haioase gen friends. pot să râd uşor. deşi nu prea zgomotos. n-am un râs colorat şi molipsitor, nici unul care ţiuie precum capacul de la cuctă. râd normal. mai sunt unele lucruri normale la mine. de exemplu merg normal. nu ţopăi, nu sar, nu-mi târâi picioarele. şi am urechi normale. deşi nu se văd de păr sunt normale. ştiu. păcat că nu se văd. se văd atâtea urechi anormale în lumea asta şi ale mele atât de normale nu se văd. trebuie să fac ceva în sensul ăsta. şi am glezne normale. nu-s nici prea evidente dar nici ascunse în perniţe rotunde şi roz. nu. sunt glezne echilibrate. normale. o, dar mai am normalităţi din astea. dar voi încheia aici. chiar aici. mi se pare un punct normal de a încheia tocmai aici. o să pun punct. aici. punct. . . ....... . .aici

ps: pentru mulţimea care mă citeşte (aici am luat-o pe arătură) un singur sfat: fiţi blânzi!

cred că trebuie să-l usuc cu uscătorul. câinele. că pute a câine ud. mai bine să pută a câine uscat.

vineri

scris sâmbătă...

de fapt sar peste ziua de vineri că nu s-a întâmplat nimic şi nu are rost să pierd vremea cu ea. poate doar un flash haios la coadă la magazin, când am enumerat cu voce tare metodele de a face economie. dacă nu folosim prezervativ înseamnă că facem economie, ui ce scumpe sunt! aaa, şi cu cât facem mai mult sex economia familiei creşte! s-au virat pensiile. magazinul era plin de bătrâni cumpărând orez la ofertă, pateuri gata de expirare, două la preţ de unul, ouă crăpate şi pline de puf şi ceva găinaţ, hârtie igienică jumate de strat, se topeşte în mână, la bax, ceva cartofi cu cadavre de râme inside şi multe alte lowcosturi. şi eu ţinând lecţia de economie. vă daţi seama ce lasere mi-au aruncat prin irişii lor sticloşi, ascunşi sub ochelari cu rame de sârmă? mi-a fost un pic ruşine dar aşa de bine am râs... şi după aia i-am tras cu ochiul unui moşulică. deja era cu privirea îndreptată spre alea cu aromă de căpşuni. doar că nu avea ochelarii de citit. ghinion.

apoi totul s-a petrecut. atât.

joi, 14 octombrie 2010

joi

în primul şi în primul rând vreau să mă minunez de furia roşie care a trecut ieri peste mine şi m-a făcut să folosesc cuvinte urâte la care mironosiţele fac mutra aia lungă de aaa. nu-i stilul meu să folosesc cuvinte mari, să fac politică, să scriu despre guvern, partide, economie, ntzz. e păcat, sunt atâtea vise, sunt atâtea clipe care merită descrise. so, iertare, mă întorc în mine, în toamna mea. azi cu alifantis. prinţul meu care mă face în fiecare zi să zâmbesc (dimineaţă întrebându-mă ce boală e aia adulter, la 7, mult prea devreme), mi-a pus alifantis. cică, ori beatles ori alifantis. la mine alifantis câştigă în orice ipostază. clar. şi m-a pălit cu esenin în moalele capului. şi-acum orice aş mai scrie va părea siropos, şi romantic, şi brrrr, roz, plin de inimioare şi ursuleţi care zâmbesc.
totuşi am o dilemă de joi: de ce unii taximetrişti simt nevoia să facă conversaţie. e ca şi cum nu ai voie să taci mai mult de un minut că ei simt nevoia să te ţină de vorbă: e frumos azi, dar dimineaţa e frig, a îngheţat parbrizul, noroc că mi-am făcut card la brd, am cu ce raşcheta gheaţa. aţi văzut ce porniţi sunt ăştia de la finanţe? unii au cedat. cred că numai minerii ne salvează. WHAT???
la faza asta m-am uitat la el prima dată şi pentru o fracţiune de secundă am avut impresia că totul se petrece acum vreo 7-8 ani. totuşi, încă nu avem maturitatea unui stat normal, civilizat? au trecut douăzeci şi de ani de la dictatură, noi încă ne facem dreptate cu bâta şi pumnul??? s-a uitat la mine tâmp, cu ochii scurşi şi obosiţi de otv şi protv şi ştiri şi iurie darie gol şi alte emisiuni obositoare de retină şi m-a întrebat ca şi cum sunt ultima care află: dar credeţi că pe ăsta putem să-l dăm jos altfel?
nu cred nimic. cred că atunci când mă urc într-un taxi după o zi de muncă aş vrea linişte, să visez, să mă uit la culorile de pe marginea drumului, la feţele celor care traversează pe trecere, să-mi închipui destine, să mă relaxez până acasă şi în cel mai rău caz să mă gândesc ce am de făcut când ajung în casa mea. nicidecum n-am chef de trăncăneală ieftină cu taximetrişti care la ora aia deja put, vor să mă convingă că ţara asta e o epavă ca şi cum prima dată aud asta de la ei. fraţilor, am votat, aţi votat, eraţi beţi sau ce???
acum tăceţi în puii mei, conduceţi cu grijă şi mucles, n-am nevoie de conversaţie, clar???!!!

dar vreau să închei frumos de data asta cu toamna şi culori şi muzică, vreau să închei cu alifantis care mă face cu inocenţă să nu-mi pese de nimic, doar să-l ascult, să-l ascult şi să mă închid într-o cochilie uitată pe un ţărm pustiu...



de iubire întâia oară cânt, la scandal renunţ întâia oară....

miercuri, 13 octombrie 2010

miercuri

azi vreau să ies din filmul acesta. să mă trezesc pe o plajă în Caraibe, să mă atingă o briză răcoroasă, în jurul meu să fie tineri voioşi. să râdă, să joace volei în costume de baie colorate, cu pălării haioase care încearcă să astâmpere o mare cârlionţată de plete negre. să nu-l cunoască nimeni pe băsescu. şi nici pe boc. să nu fie politică, nici economie, nici ministere şi miniştrii, nici udre blonde, nici burtoşi, nici ordonanţe de guvern, nici fmi, nici cocoşi, nici sindicate, nici rate, nici credite ipotecare. să fie soare, mare, zâmbet, tequila, papaya, umbreluţe, albastru, ulei de plajă cu miros de migdale, bărbaţi bronzaţi, negrii cu zâmbet alb, albi cu ochi albaştrii, trupuri, forme, tanga, rochii de plajă, nisip, bluze de in albe, hamace, maseuri, scoici, boluri cu salată de fructe, şi seri...doamne, ce seri!
muzică, foc de tabără, valuri, miros de sare şi alge, pahare de şampanie, priviri, dansuri, şoapte, lună, fiori. azi pot să fiu în filmul ăsta?
m-am săturat de tot ce văd în jur, e o sfidare neruşinată şi un circ fără rost. mi-e ruşine şi jenă că trăiesc aici, că sunt condusă de lichenele şi nulităţile astea, că-mi pierd timpul preţios urmărind talkshow-uri politice, mi-e scârbă şi cel mai grav e că nu mai am orizont. mi-a dispărut linia orizontului, nu mai e nimic. sunt forţată să-mi închid ochii într-o încercare de exerciţiu de vis. nu am putere să păşesc cu adevărat în filmul meu dar mi-e teamă că fiecare minut pe care-l petrec în ţara asta e o cauză pierdută, un timp ucis, donat unui guvern de agramaţi şi nulităţi.
azi am draci roşii pentru că mă simt laşă, fără sânge în puţă, fără puţă chiar că am lăsat să mi se fure orizontul şi nu fac nimic. mă complac, tolerez, mă duc zilnic cuminte la servici, vin acasă, adaug ani de ziua mea şi parcă tot mai apropiate îmi sunt zilele de naştere una de alta, plec capul la fiecare străin da de nu mă întreabă din ce ţară provin, merg la vot că am învăţat că trebuie să am simţ civic, îmi plătesc dările la stat, nu fur, nu fac rău celui de lângă mine, ajut când pot şi cum pot, adun saci de haine pentru sinistraţi, ies să fac curăţenie în jurul meu, stau la rând la impozite, îmi plătesc radarele şi amenzile de circulaţie, donez 2% la smurd, citesc ziarul să aflu noutăţile urbei deşi mă enervează că mă înnegresc pe mâini, virez la cas lună de lună deşi la medic plătesc ca un erou, sunt un cetăţean cuminte şi ascultător dar azi am draci şi nu înţeleg CUM PULĂ DE NU MAI AM ORIZONT???

marți, 12 octombrie 2010

marţi

marţi. o zi banală. ar trebui să am o idee pe zi. să scriu măcar o frază care să aibă puterea peste ani şi ani să-mi schiţeze un vag contur despre lumea mea de azi, marţi, octombrie, 2010. dar n-am. voi abera iarăşi cu spor şi sete, voi arunca grămada de cuvinte veştejite, rodul minţii mele din toamna de azi. deobicei la final râd. singura mea idee pe ziua de azi ar fi aceea de a scrie cel puţin o idee pe zi. patetic. deja mă gândesc la gospodinele grăbite cu mintea stoarsă în ciorba existenţei practice. felu unu, felu doi. şi desert. o idee pe zi nu înseamnă mult. e un scârţ ce naiba. dacă aş fi pictor mi-ar fi mai uşor. aş desena o gutuie pe un fond ocru, o chitară cărămizie lângă care stă o partitură cu un colţ îndoit. şi undeva departe un clarinet. i-aş spune simfonia unei gutui necoapte...dacă aş fi pictor aş fi chiar un talent. îmi plac culorile şi fantezia. şi totuşi n-am nici măcar o idee pe zi. azi e marţi şi în mine e un fel de muzică, un Edith Piaf sau ceva asemănător...mă văd undeva la un colţ de stradă, se întunecă blând. nu, nu sunt eu totuşi, fata aceea e roşcată, cu o bască roşie şi o eşarfă verde închis. zâmbeşte şi e atât de frumoasă. nu sunt eu, clar. dar am mai vazut-o. aşteaptă. şi pe umăr duce un clarinet ...
e marţi şi la colţ se predau ore de pian. profesorul e blând. ea aşteaptă la rând. zâmbeşte, din fereastra cu perdele verzi de catifea, îi zâmbeşte înapoi o gutuie. e marţi, se gândeşte distrată. de câte zile de marţi are nevoie o gutuie să se coacă?
simfonia scârţâie în tonuri roşcate...life is orange!
"lecţii de clarinet marţi...cu plata în rate"
ea ştie, afişul e vechi şi strada pustie. life is orange. so, marţi e un fel de gutuie...

luni, 11 octombrie 2010

luni

îmi plac dupămesele de luni. nu ştiu motivul exact însă îmi plac mai mult decât cele de duminică. e ca şi cum: uf, am supravieţuit şi sunt din nou acasă! e lungă şi liniştită. dupămasa.
îmi mai place mirosul de dovleac copt, mai mult decât gustul. şi decât consistenţa. mirosul îmi aminteşte de bunicu. gustul nu îmi aminteşte nimic.
îmi place că uneori scriu o serie de cuvinte care nu înseamnă nimica. le aştern vinovate pe ecranul alb, le arunc ca şi cum aş cânta sonata lunii pe tastatură. ar fi bine dacă nu aş şti să citesc, ar fi distractiv, m-aş uita doar la forma cuvintelor, la litere şi aş fi fericită. uneori dacă nu cauţi sensul, dacă nu te aştepţi să ţi se deschidă porţi fermecate poţi chiar să descoperi frumosul simplu, firesc, să fi fericit într-un mod inocent, pueril, simplu.
habar n-am ce-am vrut să zic, dacă am vrut să zic ceva...a da, dupămesele de luni şi dovleacul. merveioz, ai em naţ

vineri, 8 octombrie 2010

Lenon

'>http://

aseară discutam cu cineva de Lenon, de cât de stupid a murit, fără sens, el, mesagerul păcii şi al iubirii, el care ne îndemna prin muzică să ne imaginăm o lume fără răutate, fără graniţe şi războaie, fără ură, o lume plină de iubire şi zâmbet...ironic
însă Lenon a rămas veşnic tânăr, cu ochelarii lui rotunzi şi cu zâmbetul senin oferindu-ne o rază de infinit cu fiecare acord din muzica lui, mesajul lui merge mai departe de la generaţie la generaţie. iar atunci când un copil de 10 ani te pune să îi pui seară de seară muzica asta e clar că mai există LOVE, PEACE AND HAPPINESS!

joi, 7 octombrie 2010

fum

sunt clipe când simt că am ajuns la fundul pocalului de vise, că ultimele fantasme se diluează în aerul realităţii, că lumea se face rece şi tot mai străină de mine, iar eu devin tot mai scundă cu fiecare zi care trece. îmi plac nopţile, taina lor, jocul umbrelor pe pereţi, îmi place luna şi trena ei de stele dar acum...noaptea e doar un pat care mă cuprinde cu braţele-i de catifea şi mă leagănă în hamacul de amintiri până adorm. nu mai miroase a vrajă şi a parfum, nu se mai aud clopoţeii fluturilor ce roiesc în jurul meu. noaptea a devenit doar noapte. somnul e somn şi atât.
se face tot mai frig, şi-n lume tot mai pustiu, se face umbră deasă, mă rătăcesc şi scriu...nicicum, doar aşa o dâră timidă de fum.

miercuri, 6 octombrie 2010

laboratorul saicocreponat

fine observaţii la locul de muncă:

- un funcţionar bancar aranjează întotdeauna banii cap la cap, linie, zece cu zece, cinci cu cinci etc.
- un contabil rupe întotdeauna marginile găurite de la facturi şi acordă atenţie mărită şi grijă deosebită bucăţii ăleia de hârtie şi verifică la disperare codul fiscal, jeul şi celelalte date (trăiesc cu unul şi ştiu ce spun, şi chiloţii au o dungă şi sunt aliniaţi perfect, când vreau să mă răzbun fac vâj, vâj, fleoşc, treosc in dulap la el, ha)
- un profesor e crispat şi sever, îşi apropie sprâncenele şi îşi ţuguie buzele mai ceva ca Monica Tatoiu pe antena3 sau mă rog, orice alt canal că unde dau o văd pe ea, e ca halucinaţia la paranoici
- un medic dacă îl întrebi cum îl cheamă, răspunde Dr. Popescu Mâţuc endocrinolog
- un poliţist, SPP-ist sau SRI-ist înainte să spună ceva îţi bagă legitimaţia în ochi (şi unii put)
- un reprezentant al unei firme de medicamente (aoleu, ăştia sunt o specie aparte) când îl întrebi cum se numeşte îţi dă pinul de la card, apoi îşi scapă geanta şi pe când lămureşti nume, adresă tot îşi dă seama că a greşit locaţia că defapt trebuia să-şi scoată copilul de la grădiniţă şi pleacă...a, bine se împiedică de prag şi îşi rupe tocul dar noroc că afară are o skoda octavia nou-nouţă în care se vâră rapid, înainte făcându-şi loc printre cutii de cola, ţigări, cornuri uscate, acte, laptopuri, genţi cu sigla firmei, umbrele şi vreo două perechi de pantofi de schimb...şi la varianta masculină: mâini îngrijite, date cu lac, costume ultraelegante, cămăşi roz cu cravate în ton (şi da mov e în ton), da ei iţi dau contul iban când ceri numele şi nu înţeleg de ce le faci factură şi de ce nu ai POS, şi insistă să plătească cu cardul şi când ies se împiedică de prag dar nu-şi rup nimica
- gaborii sunt foarte civilizaţi cu frică de D-zeu şi îşi cer scuze dacă au greşit cu ceva (şi unii put) şi pe toţi îi cheamă sau Rupi sau Gabor, şi au pălării şi dinţi de haur (noroc doar că vin rar...da mulţi)
- oamenii de afaceri ăia de succes zâmbesc, flirtează şi au obiceiul să-ţi ofere o cafea, ăilalţi cu afaceri mici, mici, mici, de familie, câte un aprozar sub bloc sau vreun plafar la colţ de stradă sunt gârboviţi, cocoşaţi de taxe, sastisiţi, la un pas de depresie, îţi vine să le oferi tu o cafea

şi mai sunt, zilnic noi şi noi categorii. deşi am terminat o facultate de psihologie gen şcoală de balet, studiul cel mai aprofundat şi practic l-am făcut la job. îmi place să cred că pot să ghicesc starea omului după cum deschide uşa, încă un pic şi mă cred dr.Lightman.
uite unul nervos foc, buf, ce-ai cu uşa mă? ups, una bucată şefuţ crizat, înfometat, ok, ok, vine ceaiul (azi din otravă de şoareci la plic) şi buf (altă uşă) ok, ok, aduc şi ibuprofenul de ora doi (azi xanax că e miercuri, aia de după marţi aia cu trei ceasuri rele prinse în direct)...

gata, vă pup, mă duc să-i fac crizoterapie lui bossu, si iu sun in dă lab tumorou

vineri, 1 octombrie 2010

octombrie cu filme şi cărţi

începe o lună despre care n-am nici o părere. parcă nu se întâmplă niciodată nimic în octombrie, nu sunt zile de naştere, evenimente, nu-i nici cald dar încă nici frig. nu e ca noiembrie care pentru mine are o semnificaţie aparte, nu e nici ca septembrie când începe şcoala, se pune zacusca etc. octombrie e o lună seacă. aud în jur "numai de-ar fi cald, să nu ploaie, să nu trebuiască să dăm încă drumul la centrală", vai de noi, în copilărie iarna avea cu totul altă semnificaţie. acum ne e groază, vin facturi mari, ne trebuie cauciucuri de iarnă scumpe, bocanci şi cizme călduroase, cheltuieli, cheltuieli, cheltuieli. oare dacă ar fi o vară continuă am fi bogaţi? ne, nu cred. ar curge râuri de bere şi tone de grătare.
pentru cei care vor să evadeze preţ de câteva ore, să uite de nevoi şi necazuri, să-şi pună liniştiţi câte un vin sau ce cred ei că li se potriveşte, să se tolănească confortabil în faţa calculatorului, le recomand cu sinceritate site-ul de filme seriale vplay. găsiţi acolo o grămadă semnificativă de seriale mai vechi şi mai noi, unele chiar foarte noi şi veţi avea posibilitatea să le urmăriţi fără senzaţia aceea nasoală că se termină când e mai interesant şi trebuie să aştepţi o săptămână să vezi urmarea.

văzute şi plăcute :

- LIE TO ME - un film captivant din care se pot trage învăţăminte utile pentru cei care sunt interesaţi de oameni, comunicare nonverbală, gesturi, mimică, postură, un film care te învaţă să citeşti omul şi să-i traduci până şi tăcerile. super tare!
- LOST- mister, enigmă, aventură, suspans
- THE MENTALIST - seamănă cu Lie To Me dar parcă nu are aceeaşi savoare
în categoria asta de filme mai serioase mi-au mai plăcut : 24, PRISON BREAK, HOUSE M.D

urmează comediile care îmi aduc zâmbet şi uneori chiar pufnesc zgomotos într-un râs de toată pomina, şi dat fiind că de la asiatici avem multe de învăţat, terapia prin râs ar fi una din ele:

- ACCIDENTALLY ON PURPOSE - el e un drăguţ ea foarte gravidă, ei sunt mortali, aştept seria nouă
- 100 QUESTIONS - fain, ea are un accent super sexi
- A MODERN FAMILY - Bundy e în rolul lui Irinel, ea e super sexoasă şi pasională, ei sunt gay şi haioşi, ăilalţi crispaţi şi viitori consumatori de valium
- THE BIG C - cu o actriţă demenţială Laura Linney care mie îmi place foarte tare, cu un big c de la cancer, cu o doză de nebunie, e un serial nou şi deocamdată nu sunt decât6 episoade, aştept cu nerăbdare urmarea
- DESPERATE HOUSEWIVES - am văzut doar câteva episoade, merge

şi bineînţeles cel mai tare CALIFORNICATION care sper să continue că mi-e dor de Hank şi de aventurile lui zemoase.

sunt convinsă că mai sunt multe seriale interesante şi chiar vreau să primesc recomandări. dacă vom avea un octombrie ploios, mohorât şi anost ne salvează filmele, cărţile şi muzica. e ca un second life fără politică, guvern, facturi, căcaturi. a şi by the way citesc Bukowski, un dement, un "anti-erou al zilelor noastre, care speră, în urma aventurilor bahice şi amoroase, a experienţelor în zonele cele mai obscure ale existenţei, să-şi afle mântuirea".

vizionareplăcutămyfriends!