joi, 20 mai 2010

tablou

tabloul zambea in culori pastel, o fata cu palarie mare cu boruri largi imbracata intr-o rochie vaporoasa de ie alba pe care se revarsau rauri negre de par bogat si lung, campul de grau se unduia in valuri mangaiate de vantul cald al verii toride...soarele se ducea spre apus lasand in urma-i auriul roscat de raze ce picura lasciv ca o mangaiere, ca un dor peste miresmele serii
un fior il face sa tremure, se intoarce speriat, un parfum ii intra tiptil pana in adancul amintirilor, e aici, e ea
e atat de frumoasa, in ochi ii sclipeste o luminita alba, pictorul stie cum sa faca asta din culoare, un punct mic alb si ochii prind puterea aceea de catifea care vrajeste, dar e mai mult decat atat, o simte cum striga, cum ii implora prezenta, o vede cum intinde mainile, mainile ei mici cu degete de ceara, soaptele se dilueaza lin intr-o adiere de vant, atingerea ei se topeste in picuri fierbinti de dorinta, nu e un simplu tablou, se gandeste
o mangaie cu privirea-i insetata, o soarbe ca pe un parfum de flori de vara, se imbata cu starea de visare care-l cuprinde ca un junghi dureros, ca o sete de aer, e ea, se gandeste lasand durerea sa-i mistuie gandurile, e ea
poate o iubire mai veche uitata in cufarul cu amintiri, poate un vis neimplinit, poate o despartire sau un dor, il privesc si parca simt cum ii tremura mana, cum il lasa puterile, cum moare incet in fata fetei imbracate in alb, ce destin il chinuie, ce agonii il tulbura, n-am sa stiu niciodata
un pas, un pas te desparte de mine, un pas si iti aud din nou rasul cristalin ca o ploaie de vara, pare sa-i vorbeasca dar mut, fara cuvinte, ca o ruga ce-si poarta sfioasa mantia alba de inocenta prin lumi de pacat, hai, vino la mine, dar ea e un vis, buzele schiteaza un zambet ascuns, tainic, o lacrima i se naste dureros in coltului ochiului stang
timpul isi opreste povestea colorand cu minutele-i albe un alt tablou, o bucata de rai, doua lumi oprite intr-o singura clipa, unica, doua lumi care se topesc intr-un singur minut si-apoi....
- domnu, se inchide, va rog
il vad, ca si cum s-a trezit din visare, isi sterge lacrima cu dosul mainii stangi, zambeste formal, isi scutura bland amintirile ce stau agatate cu chingi dureroase ce-i musca din trup vlaga, paseste doborat ducandu-si pe umeri dorul ca pe niste bolovani, nu, crucea lui e timpul ce se casca despartind doua clipe intr-o lunga si grea asteptare....
pleaca resemnat, muzeul se inchide, si-apoi...dans, o rochie alba isi unduie marea in pasi de vals, un ras de copil o admira, ea danseaza fericita iar noaptea o cuprinde cu brate de vis
muzeul s-a inchis, el se va intoarce maine, zi dupa zi, la nesfarsit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu