duminică, 4 aprilie 2010

taina

frig, imi intra pe sub haine, ma taie la oase, frig si umed, cerul e plin de stele, oamenii se aduna si povestesc, vin cu bucurie, obositi, istoviti si sleiti de puteri, tineri, batrani, femei, barbati, copii.
ii privesc dardaind, aburi de frig semneaza cuvintele rostite, lumanari palpaind de vantul taios si rece tremura firav parca reamintindu-ne caldura care ne-a inghetat in amintiri ...
langa mine sta un batran, rezemat intr-o bota, in mana stanga tinand o lumanare groasa. ma uit la chipul lui parca sculptat in piatra vremii, slefuit in amintiri si finisat cu credinta, sta impietrit ascultand slujba Invierii. il privesc pe furis, un profil bine determinat de linii si umbre, coltos chiar, darz, un nas destul de proeminent, ochi rataciti si o gura uitata de cuvinte, inchisa in nerostire, tacuta. lumanarea se inclina in mana lui stanga, el n-o priveste, e pierdut intr-o lume a rugaciunii, sta rezemat in bota lui, nici nu respira, e un tablou minunat, e simbolul credintei, al omului simplu, as vrea sa imortalizez cumva silueta aceea, o palarie ii acopera parul alb, un batran rezemat intr-o bota, tinand inclinat o lumanare groasa care arde formand in jurul fitilului o grota adanca, in care ceara topita sclipeste ca un lac de lacrimi si piosenie. gramada de oameni se misca, inconjurand biserica mica uitata printre dealuri, rupta de lume, ma uit in jur batranelul nu mai e, l-am pierdut printre oameni. a fost acolo, cred, acum nu mai sunt sigura, poate am visat sau mi-am imaginat doar...
intram in biserica, pasim incet ca si cum ne-ar fi teama sa nu strivim sub pasii nostri linistea aceea sfanta, unii se foiesc, altii isi cauta un loc, ma asez pe bancuta rece si imi privesc lumanarea topita deja, mi-e frig dar uit pentru cateva secunde si ma gandesc la acel batran, incerc sa-mi imaginez cum se vede lumea prin ochii lui, cum se roaga un batran, nu-mi dau seama cand frigul se ridica si iese resemnat din mine, nu-mi dau seama cand gandurile mele raman undeva departe, ridic ochii doar, si il vad...
o pata mare de ceara topita ii acopera genunchiul, pentru ca era clar, stiam de cum l-am vazut ca lumanarea va lacrima pe hainele lui, prea era inclinata iar el prea era absorbit in rugaciune, ridic ochii si-l vad ca pe un copil, murdar dar inocent, tinand in continuare lumanarea la fel de inclinata. nu sunt de vina eu, parca spunea, a curs din ceara si n-am observat. l-am vazut apoi tacut cum se indreapta spre casa, unde probabil femeia lui il va certa ca si-a murdarit pantalonii cei buni iar el nici macar nu va incerca sa explice cum.
dar daca nu-l va certa nimeni, daca acolo in casuta lui nu-l asteapta nimeni?
uneori tot ce e inafara noastra e doar o pata de ceara a carei flacara insa ne incalzeste sufletul!
am ramas impresionata de acel batranel care exista undeva, isi duce traiul insingurat, merge la biserica rezemat in bota lui, se roaga tacut cu credinta sincera. poate a ciocnit si el un ou rosu cand s-a intors acasa, poate a avut si el parte de caldura, poate si lui i-au venit nepotii si copiii la masa....ma gandesc la el ca la un bunic, un mos care si-a patat pantalonii cei buni cu ceara pentru ca a uitat sa se opreasca din rugaciune o clipa si sa deschida ochii, e asta o vina sau e esenta rugaciunii, e miezul credintei, e puterea ridicarii la Dumnezeu?

Paste fericit tuturor!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu