luni, 12 aprilie 2010

george vasilievici (1978-2010)

a fost un weekend trist. m-a daramat vestea sinuciderii lui George Vasilievici, n-am vrut sa cred, convinsa fiind ca e o gluma macabra. duminica insa vestea oficiala a aparut in ziar. George s-a spanzurat cu un fular, a obosit, n-a mai vrut sa faca nici un pas. a lasat in urma scrierile lui si neputinta noastra, regretul ca nu am intins o mana, ca nu l-am auzit atunci cand urla dupa ajutor, ca nu, ca nu...degeaba, to late.
l-am vazut intrand pe mess zilele trecute, joi sau vineri, deobicei statea pe invizibil, am vrut sa-l salut dar ma grabeam undeva, mi-am zis lasa, altadata. altadata nu va mai fi, cine putea crede asa ceva. mi-a ramas o poezie cu dedicatie, am s-o postez aici ca un ramas bun, ca o fluturare de mana, ca o lacrima...

de la George Vasilievici cu dedicatie

Intrebarea a fost daca ma tine.
Nu am raspuns eu, ci cel ce
mi-ar fi placut sa fiu, cel
despre care nu stiu nimic
nici pana in ziua de azi,
cand degeaba ma uit dupa
ea prin zidul de masini
ridicat in fata ferestrelor.
dar atunci eram numai eu cu ea
si ce mult mi-ar fi placut
sa moara el in locul meu
cel despre care nu stiam nimic.
cand a intrat in el cutitul
si i-a strapuns inima am fost
anuntat prin telefonul ce nu a sunat
si nici nu mai suna vreodata.

asa a fost cu tot ce a urmat
nu am mai ridicat niciodata
receptorul din furca, nu am mai
raspuns. Ar fi fost inutil.
Stiam cine este. Ma suna
de la un telefon public
inventat inaintea vorbirii...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu