luni, 27 decembrie 2010

Sărbători fericite!

lumea se mişcă prea repede. îmi trebuia o clipă pe care s-o adulmec ca pe un parfum, să mă cuprindă, să mă învăluie. să mă opresc în mijlocul vârtejului şi să dansez. să îmbrăţişez timpul care mă ameţeşte rotindu-mă în cerc. să-mi prind capătul şi să închid parantezele.

îmi trebuia un alb care să se aştearnă peste speranţele mele. să îngheţe disperarea şi fluturii să ningă peste visul meu.

îmi trebuia o muzică cu note moi. o armonie de clinchete cristaline. clopoţei ce vestesc bucuria. îmi trebuia...

şi magia s-a produs. e luni şi am supravieţuit. şi câte zâmbete s-au strâns în cercul meu perfect. şi nopţile s-au colorat în albastru adânc. şi cuvintele s-au oprit, nerostite.

de fapt vroiam să vă urez "SĂRBĂTORI FERICITE CU ZÂMBET ŞI BUCURII!"

şi ninge atât de frumos şi toate războaiele se opresc într-o uimire inocentă. şi poate că-mi voi regăsi clipa printre fulgii nebunatici. zăpada se aşterne cântând cel mai frumos colind, speranţa !

miercuri, 22 decembrie 2010

nopţi

mă opresc încremenită. ce s-a întâmplat cu lumea? toţi aleargă, dau din coate, împing cărucioare cu rahaturi de consumat. majoritatea made în China. ba nu, au şi cârnaţi de Pleşcoi şi bere Azuga. şi urlă. se înjură. se înghesuie la raftul cu vanilii, apoi la ăla cu rahat. băi, n-am luat lavete, fugi şi ia nişte unt, da din ăla mai bun. lui gicu i-ai luat ciorapi? vezi că sunt la set, 10 ciorapi la trei lei (cred că-s gata găuriţi, să nu te mai chinui, până creşte unghia prin şoseată vine vara, astea-s ştoc, zece la trilei). veto, vezi că nu mai avem muştar, şi dacă tot eşti acolo ia şi un sos de-ăla de pizza, şi scobitori să nu uiţi. iote frate ce se împinge, stai madam că este pentru tăţi!
coate, cărucioare la formula 1, înjurături, stress, grabă, agitaţie.

ce se întâmplă cu lumea?

curăţenii, frecături, spălaturi, aspiraturi, şters de geamuri, frecat de faianţă, mnezăii ei de păianjen, mopuri, bureţi, domestoase, ajax, pronto, lavete, răţuşti de făcut apa albastră (că parcă dacă e albastră şi rahatul e romantic) apoi dă-i cu mirositoare, vanilii, scorţişoare, pufuri, lumânărele, beţigaşe parfumate, uleiuri aromate, potpuri, tot felul de miresme.

apoi vine bradul, oare să-l facem roşu, sau auriu, sau vişină putredă, sau albastru electric, sau alb cleştar, sau roz zaharisit, sau galben de icoană, sau ocru, sau whatthefuck? vişină cu auriu şi o ţăr de bordo, na.

şi apoi începe marea găteală. prăjituri, răcituri, piftii, sarmale, ciolane, ficaţi umflaţi, colesteroale ieşite din comun, trigliceride expandate, cârnaţi, hrean, maioneze, sarmale iară, şi iară, trifermenţi, vinoase, ţuicane, cozonaci, iar vinoase, iar sarmale, greţuri vărsături, o portocală. şi totuşi dă să gust piftia, na bine două sărmăluţe da mici, spriţ, sec, demisec, mangă...amin

în fiecare an zic că nu suntem normali. pentru că nu suntem. suntem o societate bolnavă. ingurgităm tot. şi viaţa şi timpul şi lucrurile simple care contează cu adevărat. le vindem, le cumpărăm, le halim să ne umplem maţul de satisfacţia ingurgitării, şi apoi murim.

şi scoţându-mi mâna din varza murată, m-am oprit o clipă (că puţea de numa) şi m-am gândit că de fapt noi uităm adevăratul spirit al Crăciunului. uităm să preţuim omul de lângă noi, uităm să ne oprim în faţa unui zâmbet inocent, uităm să dăruim căldură şi afecţiune, uităm să credem în magia unei clipe, uităm să iubim, uităm să râdem, uităm simplitatea, uităm culorile, uităm să trăim ...uităm de noi, de voi, de ei, de toţi. păcat, timpul ştie doar o singură direcţie şi aia nu e în favoarea noastră. dar şi pe asta o uităm.

şi e deja miercuri spre joi, şi nu pot să scot putoarea asta de varză şi mi-e somn, şi blatul a ieşit ca naiba, şi mâine e o nouă zi, şi tare aş vrea să fiu acum într-un loc liniştit, să beau un "coniak" şi să miroase a cireşe coapte şi a foc, şi poate să cânte o muzică faină şi liniştită. şi să vină o pace care să se coboare încet, cu paşi rari în sufletul meu, şi spre dimineaţă să adorm...

marți, 14 decembrie 2010

marţi. black dress tango...

de fiecare dată când încep să scriu mă străduiesc să-mi scriu în primul rând mie. sunt cuvinte şi rânduri dedicate viitoarei mele bătrâneţi. vreau să citesc peste ani şi să-mi amintesc exact sentimentul trăit. ce-am simţit, ce culori erau în jurul meu, ce gânduri mă umpleau şi câte semne de întrebare îşi căutau răspunsul atunci când scriam.
umblă vorba că marţi trebuie să scriu. e aproape miercuri deja dar nu am energie să mă contrazic cu nimeni. să fie clar, sunt rânduri de marţi.
începe cu o cabană. plăcută. cunoscută. cu multe amintiri. el făcea omletă pe plita de la grătar. ouăle se scurgeau pe margini. picura omletă pe jar. era haios. râdeam mult. era noapte şi linişte. toţi dormeau. "ţi-e frică?", "nu. de ce mi-ar fi?", "nu ştiu, de noi, de mine, de ei..." zâmbea .
din toate astea n-am înţeles de ce câinele ne mânca ketchupul?! şi de ce ne trebuia ketchup la omletă prăjită?

a fost o vreme când îmi studiam visele. poţi să le memorezi şi să ţi le aminteşti în momentul trezirii. mai mult, poţi să reiei de unde ai rămas dacă te trezeşti şi adormi la loc. e doar un pic de exerciţiu. mi-am reluat visul. câinele mânca din ketchup. el zâmbea. "e mai interesant aşa". mă rog...

apoi au urmat o înşiruire de cuvinte: paranormal, accident, destul de rău, vărsătorii, nu vă înţeleg, prieteni, drog, struţ, rochie neagră, Coco Chanel, n-avem, poveşti, concert, vin fiert, strepsils, noapte bună....
cam în ordinea asta.
fiecare cuvânt e un colţ îndoit de fotografie veche şi îngălbenită. o frântură sugestivă, o zărire cu colţul ochiului (stâng). ceva ca un ciot de picior după care şti exact că vine un cerşetor zgribulit care zilnic repetă acelaşi text "ajutaţi-mă să iau o pâine la copii". de exemplu.
morbid. mai era şi morbid, între rochia neagră şi Coco Chanel.

şi am minţit. zâmbind. just like a little black dress tango...

marți, 7 decembrie 2010

marţi-iar marţi

oricât de rău ar fi, oricâtă umbră şi crepuscul, oricâte insomnii şi zbateri, lacrimi şi isterii...omul se obişnuieşte repede. de-i fericire, de-i necaz, de-i monotonie, după fix şapte zile minunile se scurg ca acuarela de pe un tablou plouat.
uneori, îşi mai aruncă ochii în neant, privirea mai caută înfometată vreun curcubeu să se caţere pe burta curbată de culoare, gândul se mai agaţă de câte o amintire dar omul simte cum toate puterile îl lasă, se predă încet, nimic nu mai poate să-l uimească. s-a obişnuit cu durerea, cu falca aspră şi rece a răului, cu muşcătura nemiloasă a dinţilor de păcat, lumea se închide într-un cocon prematur de tăcere...

nu suport privirea de peşte mort, ochii umezi şi spălăciţi. nu-mi place teama de cuvânt şi muţenia aia tâmpită când ai spune dar nu mai vezi rostul, şi stai şi priveşti în gol ca o balerină de porţelan paralizată în timpul dansului. nu-mi place abandonul, atunci când lupta se opreşte brusc mâncată de vie de viermii ce muşcă nesătui din viaţă. nu-mi place zâmbetul ăla mieros, când nu-ţi găseşti cuvintele dar ştii că undeva ele te găsesc să te ia la mişto. nu-mi place când mă obişnuiesc cu toate rătăcirile mele, când nu mai zbor doar mă târăsc în praful infect de sub ceea ce ar fi trebuit să fie paşii mei, dar defapt sunt morţile mele de zi cu zi. nu le suport. nu mai sunt eu.

aştept o zăpadă albă şi rece. o ninsoare ce să acopere tot pământul. să-mi ningă pe ochi, pe suflet, pe gene, uşor ca un dans, suav ca o lene...

marţi-iar marţi mă gâdilă-n vene.

duminică, 5 decembrie 2010

sâmbătă

amintiri din epoca de aur:

aurora
pepsi familial
gumela
creveţi
parizer apos
unt şi mai apos
pâine neagră la cartelă
lapte în sticle de lapte cu capac de staniol
conservă de oase de peşte în apă
marmeladă
guş
şapte pietre
ţări-oraşe
elastic
seringi de sticlă
cutii de metal de sterilizat seringi de sticlă
"nici o masă fără peşte"
rumba
işler
fructo
nimic
omagiu
cordeluţe
comandant de detaşament
scânteia
corina chiriac şi mirabela dauer
album duminical
întuneric
frig
frică
şoapte
europa liberă
pereţi cu urechi
vecini curioşi
nea nicu de la partid
ceapeu
cules de sfeclă
soljeniţîn
ocnaşi
egalitate
uniformă

cumpăram beculeţe de pus pe geam, instalaţii de pom de Crăciun, culori, globuri, beteală, podoabe. culori. când cumperi atâta culoare nu poţi să descrii întunericul decât povestind bucăţi trăite, fărâme de timp smulse din copilărie, imagini cenuşii, spălăcite. a fost odată când în loc de Kinder mâncam marmeladă, când vedeam caşcaval doar la televizor, când Moş Gerilă ne aducea câte un măr şi un biscuite Bucovina, când viaţa gonea în vagoane de tren mucede şi reci, când timpul se aduna în epoci de aur, când lumina era doar un bec gălbui de pe casa scării, când până şi visele erau palide şi şterse ca lolek şi bolek în imagini cu purici, când luna se număra în cartele de pâine, când toamna asuda la cules de sfeclă iar zăpada se murdărea de roţile maşinilor cu soţ o duminică şi a celor fără soţ cealaltă duminică. nimic nu se compară cu ce e acum. lumină, belşug, ţâşpe feluri de ciocolăţi şi salamuri, creveţi şi fructe de mare, arahide, fistic, banane, inele vaginale, săpunuri, apă de gură, sare de mare, tzatziki, ulei de palmier, beri de diverse arome, porci, pui, curcani, soia, feta, mozzarele, camemberturi, măsline, cărţi, audiobookuri, dvd-uri, blu-ray-uri, plasme, laptopuri, zâne, dive, cereale integrale, gemuri dietetice, ice coffe, tequila, tampoane cu aripioare, obeuri, colanţi anticelulitici, milka, moşi crăciuni la tot pasul, îngeri, beteală. o lume ghiftuită. o gură deschisă larg, o gaură în care se îndeasă tot belşugul, un hău. de fapt acelaşi gol, atunci erau bani dar nimic de cumpărat, acum sunt multe de cumpărat dar nu sunt bani. întunericul e acelaşi doar că am învăţat să nu mai avem frică.

"numai aceia ne pot înţelege, care au mâncat cu noi din acelaşi blid."

joi, 2 decembrie 2010

miercuri

de ce nu m-am simţit român?
pentru că în România e frig. un frig care îngheaţă sufletele oamenilor. pentru că e foamete şi sărăcie. cerşetorii stau pe scările spitalelor. pentru că bătrânii nu au bucurii. nici medicamente. nici pensii decente. pentru că tinerii nu au şansă şi nici orizont. pentru că medicii nu au cu ce lucra. la terapie intensivă asistentele umblă din salon în salon după o pereche de mănuşi sterile. pentru că mamele nu au bani să le cumpere micuţilor luna de pe cer. şi nici măcar fructe şi vitamine. pentru că patronii aduc bani de acasă pentru plata dărilor la stat. pentru că angajaţii sunt nemulţumiţi şi frustraţi. salariile sunt reduse lună de lună şi sarcinile cresc. zi de zi. pentru că se vinde multă bere la pet şi seminţe şi se ascultă mult zgomot. pentru că maşinile bengoase au dreptul să calce pietonii şi să parcheze în mijlocul intersecţiei. pentru că tanti Aglaia de la RATB vorbeşte la mobil şi nu-i pasă de bătrânii care stau la coadă în frig şi ploaie. pentru că străzile au găuri nesemnalizate şi ţi se varsă cafeaua pe banchetă. pentru că ăia de au bani nu mai au nevoie de Dumnezeu. pentru că toţi ţin post şi înjură ca la meci. pentru că oamenii s-au săturat. pentru că ţara asta e condusă de analfabeţi şi de coioşi. pentru că nimeni nu are curaj doar probleme.
fasole şi cârnaţi de ziua României. cam asta merităm. o beşină sănătoasă într-o ţară bolnavă.

La mulţi ani, oameni!

luni, 29 noiembrie 2010

luni

trăieşti numai o dată dar e bine să fii tânăr de două ori!

gândeşte-te la o friptură perfect făcută, puţin în sânge, la un pahar de vin roşu sau o bere rece în halba aburindă, o salată mare şi un bol de cartofi prăjiţi perfect, aurii, rumeniţi la fix. na, şi asta zi de zi, câte zile mai ai. cam asta e căsnicia.
nu tu un peşte cu unt topit, nu tu o paella arsă de soare?
nu. friptură zi de zi. câte zile mai ai de trăit.
şi de unde să ştiu că ea e aleasa? friptura perfectă?
când eşti singur şi te masturbezi te gândeşti la ea.
uau! şi fără peşte? doar friptură? zi de zi?
nu te poţi masturba gândindu-te la iaurt. sau da?

trăieşti numai o dată. dar e bine să fii tânăr de două ori. think.

duminică, 28 noiembrie 2010

duminică

cele zece minute ale mele pe muchia lucioasă a serii închid între paranteze o altă săptămână pocită. alb. foşnete. aer. oxigen. luptă. clipă. Dumnezeu.

mai sunt două zile din noiembrie şi nici o culoare nu reuşeşte să şteargă griul acesta apăsător. şi totuşi va mai fi răsărit portocaliu, va mai fi albastru orbitor, va mai fi roşu din inima florilor de mac. va mai fi noiembrie.

poate n-ar trebui să scriu acum. nu spun nimic. nu fac nimic. e un nonsens să aştern cuvinte goale. e ca şi cum aş bea mereu dintr-o cupă cu aer şi aş avea pretenţia să mă îmbăt. dar sunt cele zece minute ale mele, şi eu sunt o egoistă. până la urmă de ce simţim nevoia să ne justificăm gesturile? cui? pentru ce?
blogul ăsta e un burdihan imens în care îndes uneori cu furie, alteori cu detaşare, de multe ori cu sete toate şălatele vieţii. un burdihan care macină grohăind clipele mele. cranţ, cranţ. sughiţul ritmic de beţiv alienat mai rupe din monotonie. condimentele se presară anapoda, isteric şi fără o regulă culinară. plicuri întregi de vegeta de vegetat, scorţişoară cu sare din boscheţi, praf cu aromă de inutilităţi, sare de mare prostie, coajă de timp mucegăit, bucăţi de nucşoară cu lapte înfuriat, bule de vorbe în vânt...înşiruiri de cuvinte bizare. vid. mult vid. uneori

asta păţesc când scrisul doarme şi eu încerc să mă descurc singură...

miercuri, 24 noiembrie 2010

miercuri

da, noiembrie are un parfum aparte pentru mine. am sperat că voi scrie, voi fi inspirată, voi citi pagini frumoase, voi vedea filme cu greutate, vor zbura fluturii din mine şi toate astea în petece senine de culoare. n-a fost aşa. viaţa mă pune la respect. poate merit, poate ăştia-mi sunt paşii pentru zborul ce-o să vină. poate sunt în umbra unui înger care mă trage de urechi, prea trăiam în nori şi prea schimbam lumea în vise. zilele au trecut repede, pe mâine se anunţă frig, poate şi primii fulgi. mirosul de castane îngheaţă, frunzele paralizează în sclipiri sticloase. pâş, pâş, decembrie îşi lustruieşte patina de gheaţă...

m-aş opri. unele clipe atârnă prea greu, altele trec degeaba. toate au un rost doar că de multe ori ne dăm seama târziu. ne învârtim în cerc şi uneori pasul de dinainte prinde urma pasului de după. şi fiecare pas e o poartă spre necuprins. mi-e dor de inocenţă, sau poate sunt doar laşă.

îmi dau seama că toată vorbăria asta e doar o evadare, o mască, sunt eu în faţa mea. uneori pot să-mi plictisesc eul, imaginea mea în oglindă, geamănul drăcos din mine. şi dacă ajung să-l gonesc, mă voi rătăci. în momentele acelea de pericol tac şi îl privesc, doar tac şi doar privesc...şi lumea se opreşte pentru mine, cercul se închide şi fluturii dorm. apoi, un zâmbet reporneşte totul.

citesc Suflet tatuat de Raluca Sterian-Nathan. e un jurnal defapt. întotdeauna mi-au plăcut jurnalele. par atât de intime, o invitaţie la viol, o penetrare permisă. şi când te afli înăuntru din demon te transformi în înger şi nu mai există păcat.

ce vreau?
ce pot?
ce iubesc?
ce îmi convine?

ca să fii sigur de deciziile pe care le iei, e necesar să-ţi pui aceste patru întrebări. poţi să vrei lucruri pe care nu le poţi face, poţi iubi lucruri sau oameni care nu îţi convin...

miercuri, 17 noiembrie 2010

luni

din toată urâţenia săptămânii trecute mi-a rămas doar sclipirea lui Modigliani. am revăzut filmul, ochii, muzica, pasiunea, şi mă gândeam în şoapta gândului meu că dintre toate iubirile din lume cel mai puternic foc ne arde atunci când iubim iubirea în sine...







muzica asta ...

miercuri

mă enervează la maxim când oamenii uită să fie umani. când se rutinizează în slujbe care îi transformă în roboţei, când fac totul mecanic şi nu mai gândesc deloc, când trec pe lângă tine ca pe lângă un stâlp şi nici nu ridică privirea, când tu te faci mic, mic şi încerci să înţelegi iar ei sunt atât de mari încât nu au înţelegere. mă lovesc zilele acestea de tot felul de roboţei din ăştia cu halate albe, scobite, cu priviri grave şi aruncate oarecum peste capetele celor de rând. sunt dumnezei întorşi cu spatele, sunt atotştiutori umblători accidental printre oameni, sunt o greşeală, un defect, de sistem, de ţară, de societate, de căcaţi. sunt oameni neoameni.
nu au timp să trateze pentru că au socoteli, nu au chef să trateze pentru că au prea multe titluri pe ecuson, nu au suflet pentru că au bani şi-şi cumpără înlocuitori, nu au zâmbet pentru că nu ştiu să se oprească o secundă ...
nu vom fi niciodată o ţară civilizată pentru că avem cancerul în noi, în societate.
totul se cumpără. totul. mi-e scârbă, şi mai scârbă îmi e că nu rezolv nimic, că stau, privesc, urlu şi-atât. mare fâs.
şi vreau şi eu să văd o reţetă pe care să scrie în loc de algocalmin, câte o doză de zâmbet de trei ori pe zi, şi o vorbă bună la nevoie. zău, roboţeilor v-aţi virusa complet dacă v-aţi opri o secundă la patul unui suferind şi l-aţi întreba dacă vrea un pahar cu apă?

şi acum nu sunt tristă, sunt doar golită de frumos şi furioasă. avem o ţară de căcat!
şi ce te costă să fi uman? suferinţa e parte din om, ignorarea ei însă e iad.

ps: acele puţine excepţii se exclud. ştiu că sunt şi oameni oameni, sper să mai rămână şi în ţară vreo doi.

luni, 15 noiembrie 2010

luni

uneori mă cuprinde din toate părţile o dezordine nefirească. nimic nu e la locul lui doar capete de puzzle nepotrivite. mă absoarbe o neputinţă abisală şi rece. mi-e frică şi-mi vine să urlu, sau să fug. departe, un departe care să mă rupă cu totul de realitatea mea. aş vrea să mi se ordoneze planetele, să mi se potrivească fiecare piesă din puzzle, aş vrea să uit o vreme, să mă şterg din filmul ăsta neputincios. câtă suferinţă poate omul să ducă în cârcă, şi câte inimi bat anapoda. cineva spunea zilele trecute "nu-mi doresc fericirea doar să nu sufăr". m-am gândit mult la ce a spus şi am găsit ceva foarte profund, o taină, un gând pe care cu cât încerci să-l descurci te trezeşti în alte vrăji şi mai tainice. suferinţa e durabilă, poate fi insuportabilă, pe când fericirea e doar o bătaie de aripă, e doar o clipă atât de scurtă că nici măcar nu o percepem decât după ce a trecut. am dus discuţia asta la margini nebănuite, am întors-o şi am răsturnat-o în fel şi chip. fericirea e percepută diferit în funcţie de gradul de suferinţă prin care trece omul. şi aşa am ajuns la concluzia că pentru un constipat un scaun sănătos poate fi fericire. ha, ha, era adânc în noapte la ceasuri cu mult vin şi vorbe necoapte.

şi în toată dezordinea mea întotdeauna mi se aruncă o ancoră de care să mă mai ţin o secundă-două, şi în acele momente mă gândesc că mă atinge domol o aripă de fericire, că totuşi o simt, e pe aproape...

mi-e frică de mor şi totuşi râd cu poftă şi parcă n-aş da clipa aia de fericire pe certitudinea că nu voi suferi. poate doar odată în viaţă pot să zbor atât de sus încât să-mi ţin îngerul de mână!

joi, 11 noiembrie 2010

joi

vorba unui prieten, nu poţi să te extragi când timpul te absoarbe în vâltoarea lui. şi nu poţi, aşa e. să ne liniştim. cum? atâtea fire se înnoadă în jurul nostru, ne ciocnim de situaţii, aruncăm vorbe, aşteptăm, acţionăm. uneori atingem cu zbuciumul nostru alte persoane, şi deşi noi mergem mai departe ele se opresc şi se minunează, doar că noi nu vom şti niciodată. alteori vorbele noastre au ecou în tăcerile celuilalt, dar nici asta nu ştim şi gargarizăm mai departe. nu ne putem linişti şi basta. ardem pentru că ne place focul ăla care ne pune aripi, ne dă avânt să mergem mai departe, ne îmbată şi ne urcă în caruselul ameţitor al vieţii. ne dă euforie şi zâmbet, ne dă bucurie peste toate regretele ce ne umbresc existenţa. Crash. întotdeauna îmi amintesc de filmul ăsta. descrie pânza asta de păianjen foarte bine, ciocniri întâmplătoare care pot fi definitorii în multe cazuri. suntem un program updatat sistematic, suntem piesele unui mare joc. amăgiţi cu puterea liberului arbitru, îmbătaţi cu doze mici de putere iluzorie. Crash. şi nimic nu mai e ca înainte. nada. niente. oricât vrei să porneşti din nou, să te resetezi, nu poţi. cu tot cu liber arbitru. o mutare greşită şi din rege ajungi pion, sau nebun. sau invers. ha, cineva acolo sus e mare jucător de şah.

şi ce dacă scriu toate astea? şi ce dacă le gândesc întocmai? şi ce dacă le rostesc cu voce tare? şi ce dacă fac mişto de toată zvăpăiala asta ameţitoare? şi ce?
nu poţi să te extragi când timpul te absoarbe în vâltoarea lui. Crash. lasă lucrurile să curgă firesc. mare tâmpită sunt! de luni până joi îmi trebuie să-mi dau seama şi de joi până luni să uit. şah-mat...

luni, 8 noiembrie 2010

weekend

what a weekend! vineri concert, sâmbătă concert. în cadrul festivalului de film Alternative 18, în Tg.Mureş au poposit printre alţii şi Marcian Petrescu şi Trenul de Noapte. o trupă de harmonic-blues avându-l în frunte pe cel mai bun muzicuţist din România, şi vă spun pi cuvânt că aşa este. m-au uimit cum o dădeau ei pe blues prin toate regiunile, inclusiv Brazilia şi Cuba. sâmbătă, aceeaşi trupă a concertat în Reghin, la Club David. atmosfera a fost mai destinsă, ei au cântat cu dăruire până la două noaptea. mi-a plăcut, e o muzică faină, plăcută. ui, aici



ps: piesa asta de origine cubaneză mi-a plăcut în mod deosebit. plânge muzicuţa aia peste toate lumile, şi ajunge la noi tocmai dintr-o dugheană cu fum şi miros de rom.

vineri, 5 noiembrie 2010

joi

ups. joia mea nu a avut cuvinte. a rămas albă ca o zăpadă virgină pe coama unui deal. mi-e dor de zăpadă, de mirosul ei, de strălucirea ei. de frigul acela sănătos care îngheaţă parcă tot răul din noi şi din jurul nostru. ne purifică prin fulgii ameţiţi de dans, licărind în bătaia vântului. mi-e dor de serile geroase, de cărările măturate în zadar din calea viscolului, de luna mândră de alaiul ei de luminiţe, de îngeri...

nu mi-e dor de bufnituri, de derapaje, de maşini care nu reuşesc să urce dealuri şi se proptesc în gardul meu, de emoţia pe care o am cănd coborâm dealul, se opreşte nu se opreşte, uneori parcă maşina e o sanie. dar, be atention, anvelopele de iarnă vor fi obligatorii din noiembrie până în martie. numai că până vor învăţa organele să le deosebească pe cele de iarnă de cele de vară, iaca, vom merge deja la vama veche :)

şi mi-e dor de mirosul de vin fiert, de clopoţei, de senzaţia aia de moleşeală care mă cuprinde când intru din ger la căldură, de emoţii...

nu mi-e dor de agitaţia din magazine, toţi cumpără ca apucaţii, împing coşurile mari, se împing unii pe alţii. miţiche, ce zici să facem bradul roz? pune şi cârnaţ din ăla ştii că la mamaia îi place, vai, şi doo conserve de ton, uite sunt al ofertă...nu, nu mi-e dor de societatea asta de consum. ce bine că stau pe deal, departe de oraş, la marginea pădurii, într-o oază de linişte!

astea sunt un fel de cuvinte de joi scrise vineri. o prelungire de gând. ca şi când iei un colţ de ciungă între degete şi tragi şi tragi să vezi până unde se întinde. am lipit-o de monitor, ce fain, am un pod între mine şi tehnică :)

miercuri, 3 noiembrie 2010

miercuri

io nu pot să nu mă minunez! te scoli dimineaţa cu faţa la pernă. te îmbraci. nu găseşti o şosetă, apoi părul îţi stă ca după lupte cu capul în armata adversă. faţa ţi-e aşa, o boţeală. nu ştiu ce e aia dar sună fain. ţi se rupe fermoarul de la cizmă tocmai când dai să te încalţi. bineînţeles că din grămada şifonată de eşarfe tocmai aia neagră cu vişiniu nu e. pulPa mea! nu mai poooot! ziua începe strâmbă ca o faţă de babă sau un cur de moş. nimic nu merge. nimic. la job ca la job. scârbă şi linişte. mă irită inelul nou. îl dau jos. e un jeg. mare, cu forme futuriste şi dintr-un material de căcat. pleu. am dat 15 lei pe el la peninsula ca cică era făcut manual. să ne înţelegem, nu din ăla făcut de picioarele cuiva. ăsta era manual. când îmi trece iritaţia o să-l mai port. mi-e foame. mănânc pufuleţi. sunt singură şi mă mir. uneori mă mir de mine. ce fac aici, ce stau ca o mută şi mănânc pufuleţi. alţii la ora asta mănâncă sushi în vreun local fandosit. şi au poşeta asortată cu cerceii. şi au păr lins şi strălucitor, şi au şosete la fel şi eşarfă potrivită. şi parfumul lor miroase încă de te ia cu leşin, şi au portochelar de soare, şi suport de cărţi de vizită, au şi cărţi de vizită. şi au telefoane cu swarowski şi inel de aur alb care nu irită, lucrate manual. şi au fond de ten din ăla care acoperă fundul de moş şi chiar şi faţa de babă. iau două creioane şi mănânc pufuleţii cu beţigaşe. doi mi scap în poală şi mă umplu de praf de mălai. fain. îmi bag un pufulete în cafea că seamănă cu sosul de soia. gustul e oribil. caut un şerveţel în geantă dar mă aleg cu o factură veche şi mototolită. era scadentă în septembrie. o arunc.nu mai mănânc pufuleţi. miros a şoareci morţi.
ce de căcat a început săptămâna asta. cred că şi tocul mă lasă...ce zi! ce zile!

şi cine s-ar fi gândit că la final de zi zâmbesc? trei oameni îmi spun "mi-e dor de tine". şi eu îi cred. pe toţi trei. şi mie mi-e dor de ei. na, eleganto de la sushi, te-ai prins? şterge-ţi botul şi circulă...
uneori viaţa mai zâmbeşte şi unui inel de pleu. făcut manual, să ne înţelegem!
şi mă culc zâmbind, ce minune!

marți, 2 noiembrie 2010

marţi

Trei ceasuri rele. În direct. Uneori parcă şi Dumnezeu plânge amarnic în braţele mele. Dimineaţa voi avea ochii roşii şi bulbucaţi ca o broască. Buzele uscate şi nasul borcănat. Îmi spun că sigur e o reacţie normală a organismului. Prin lacrimi elimini toxine. Îmi vine să pun un punct mare şi să încep un rând nou. Apoi îmi vine să râd. Ce tâmpenie! Când a avut organismul meu reacţii normale? A, şi am ras o tablă de ciocolată. Sigur îmi lipseşte cromul. Săracul copil! Uneori suntem prea singuri. Fiecare oftează în perna lui. Mă simt rău. Mâine e prima zi din restul vieţii mele. Scriu pentru prima dată de pe telefon. Tehnica mă uimeşte şi umileşte în acelaşi timp. Sunt un fel de Meg Ryan răcită, în filmul ăla cu mailu. Stăm în cutiuţe construite de firme din topul firmelor. Ne plantăm flori de sezon şi ne împodobim curţile cu bostani şi zâna toamnei. Ne tundem gazonul perfect. Fiecare cutiuţă trebuie să emane iluzia unei fericiri ideale. Muşc din măr şi trezesc viermişorul din miez. Suntem prea singuri. Seara înainte să ne cufundam în vis. Dimineaţa mă voi strâmba în oglindă...trei ceasuri rele tocmai s-au dus în pustii.

luni, 1 noiembrie 2010

luni

e noiembrie deja. privesc flacăra mica de forma unei lacrimi cum îşi tremură firav ruga dintr-o lumânare. mă gândesc la cei pe care i-am iubit şi îi mai iubesc cu toate că nu le-o mai pot spune. s-au dus. în lumi străine şi îndepărtate. zâmbesc probabil de undeva, făcând să mai tremure câte o stea pe colţul înlăcrimat de noapte. dar lumea îşi continuă suflarea adâncită în robia zilelor. tentaculele unei vieţi ne sugrumă şi ultima suflare. uităm. mormintele se umple de iederă, de viermi, de singurătate. ultima floare a fost o margaretă. ultimul gând, un miros de dovleac copt. azi, cimitirul arde în lacrimi de foc, crizantemele râd în culoare, frigul mă gâdilă sau mă pişcă de nas, noiembrie se îneacă cu soare.

sunt tristă, ştiu. şi uneori îmi revărs tristeţile pe pagini virgine. cuvinte. atât. condeieri de destine. şi acum mă gândesc că ar fi cazul să termin. ruga lacrimilor mici de foc. lumânări multe şi vii peste suflete ce privesc înspre noi din infinit, din umbra mormintelor gri...

şi să nu închei în tonul acesta de cavou vă scriu cu deosebită ironie că azi lângă fiecare cimitir au înflorit buchete de garcea în uniformă. să păzească ce? ordinea buei. să nu se înghesuie prea tare unii peste morminte, să nu se producă o ambuscadă sau o panică isterică "fugiţi, vin hoţii de crizanteme" . bravo, uite organele care ies din matcă să ne păzească liniştea. dar nenea poliţai dacă s-ar putea să vă jucaţi cu fluierul mai încolo, noi totuşi vrem un pic de linişte, să nu ne atingă şi-aici larma vieţii. dacă se poate. mnu, mă rog just try. aveee maria


http://www.youtube.com/watch?v=2bosouX_d8Y

vineri, sâmbătă, duminică

un weekend fără televizor şi fără internet. un alt experiment. cum ar fi dacă? n-am murit, am dormit mai mult, am citit mai mult, m-am plimbat mai mult. mi-au lipsit filmele, recunosc. ştirile şi politica nu. nici măcar ora exactă. e fain să te ghidezi după soare, după umbre, să nu te intereseze timpul la minut, doar aşa aproximativ. şi soarele ne-a răsfăţat zilele acestea. parcă ne spunea luaţi din plin că voi lipsi o iarnă întreagă.
n-am scris trei zile, rupând ciclul de every day must have something to say. noiembrie e luna mea. sper să mă inspire aşa cum a făcut-o şi până acum...

ps: nu, n-am intrat în nici o sectă doar că am uitat să plătesc factura de romtelecom :) şi voi dragi furnizori de programe benefice clienţilor numai vineri puteţi să mă debranşaţi. nu joi, nu miercuri, nu marţi. vineri, să fie weekendul ca lumea. thanks a lot, tuţiguranilor!

joi, 28 octombrie 2010

joi

soare şi frig. culori. fereastra portocalie cu reflecţia a doi sori. ultimele muşte ameţite şi tolănite pe marginile pereţilor încălziţi. undeva o dâră de fum. pădurea înţolită în acuarelă. cafeniu zbârcit în galben. galben amestecat cu roşu tămâios. apoi iar galben. verdele încăpăţânat într-un kaki milităresc. miroase a toamnă. pişcă a frig. aburii ies pe coşurile caselor. toate liniile sunt perfect conturate. lumina cade beată peste tot. îmi intră în ochi, în suflet, în gură, în nări. mă umple şi mă goleşte în acelaşi timp. gândul rămâne agăţat pe o cracă uscată, lângă o frunză veştedă şi încăpăţânată. nu e timp, nici clipă, nici zi. doar o fotografie reuşită. sună telefonul. nu-i nimeni pe fir. nu-i nimeni dincolo de gând. nici un cuvânt, nici o poezie. poeţii se îmbată cu singurătăţi şi rom pe câte o bancă rătăcită dintr-un parc părăsit.
fericirea poate fi un flash, o secundă când realizezi că pe geam se reflectă doi sori....

când te trezeşti din visare nici joia nu mai e joi, nici ziua nu mai e zi, nici poezia nu mai e poezie.
şi simţi cum încet gândul se desprinde de creanga uscată şi cade unduindu-se ca o frunză în calea ta. se face timp, şi zi şi clipă încă odată...

miercuri, 27 octombrie 2010

miercuri

nu-i o zi la fel cu alta. ideea e că toată lumea îţi fură din timp. minute, secunde, ore în care trebuie să faci anumite lucruri. must do. de dimineaţă începe. trebuie să calci bluza pe care o îmbraci. trebuie să duci gunoiul. trebuie să dai prioritate ăluia de cască şi doarme în papuci, mişcă măi că te fac una cu zebra. trebuie să ocoleşti gropi şi tot felul de excrescenţe asfaltice ce răsar te miri unde ca să te facă să încetineşti ca baştanii cu vile la periferie să poată intra în artera principală. tăia-v-aş calea de burtoşi cu pile la domeniul public! trebuie să faci ceaiuri şi cafele la toţi piloşii care poposesc în birourile firmei. da, că nu-s ditamai patroanca să fiu servită, sunt marketing consilier adică aia de face ceaiuri. trebuie să dau doo-trei telefoane de giugulugu. pe care nu le dau. nu-mi place să dau telefoane. ai mei ştiu. tata ştie cel mai bine. apoi trebuie să mergi la câte o înmormântare sau nuntă sau botez sau zi de naştere sau puşca mea ceva întâlniri nasoale unde nu cunoşti lumea şi trebuie să zâmbeşti la toate mătuşile obosite şi fardate excesiv care când te văd te pupă şi vorbesc strident. şi tu te micşorezi tot mai mult că habar n-ai cine sunt şi de unde le cunoşti. pierdere de vreme. naşpa rău. şi culmea e când nu cunoşti nici mortu, nici mirii dar musai să mergi. aşa se cade. pe dracu, pierdere de vreme. trebuie să socializezi atunci când cel mai mult ai vrea să stai tolănit cu picioarele sus să te uiţi la un film mişto, să bei un vin roşu şi din când în când să te scarpini la oo. cine are. apoi trebuie să te uiţi la ştiri, să vezi dacă s-a votat sau nu moţiunea, dacă pică sau nu guvernul. că doar eşti un cetăţean civilizat cu simţ civic. trebuie să fii informat. mâine când se dezbate treaba la birou trebuie să ai o părere, să vadă şefii că eşti cu picioarele pe pământ nu undeva în nori, unde dealtfel e bine şi pufos, şi totul e ca un puf de păpădie şi dansează ursuleţii din cocolino. nu, trebuie să fii pe pământ, lângă ursuleţul boc şi marinelu băse, lângă mica sirenă udrea (întotdeauna am zis că sirena asta e curvă, aşa mică cum e), lângă protestatari şi bugetari şi dascăli înfometaţi. aici trebuie să fii, musai. trebuie să-l ajuţi pe nea săndel să-şi pornească dacia din 1975, gri 2 ms 345, s-o ajuţi pe tanti saveta să-şi îndese pungile cu carpete, borcanele de silvoiz şi magiun şi alea două ruzi de parizel mugurel. de pui. că merge la noră-sa în buzău. şi mai e george parfumatul, un fel de gay dar de fapt straight, care e disperat că nu a prins loc la manichiură şi te imploră să-l dai cu lac transparent că merge la întâlnire cu miţi, frumoasa blondă tunată pe credit. şi uite că se face seară şi câinele se uită la tine cu ochi umezi. nu-i rezişti. e singurul care nu spune aşa trebuie, aşa se cuvine. se uită doar şi dacă nu ai timp de el la fel te iubeşte. mâine, tot primul va fi care îţi sare cu lăboancele murdare pe taiorul alb. bucuros. sincer de bucuros. singurul care te iubeşte necondiţionat. chiar dacă timpul îţi acordă o singură plimbare pe lună, el nu-ţi va reproşa nimic. câinii ştiu să iubească. şi nu îţi cer nimic în schimb. le e deajuns să stai tolănit şi să te scarpini la oo, să caşti şi să moţăi pe un fotoliu ros de vreme, să adormi şi să-ţi curgă firicele de salivă din gură, să sforăi, să tragi pârţuri, să bei ca un ratat, să-ţi sugi măseaua cariată, să-ţi scoţi ceara din urechi, doar să-l laşi şi pe el să stea lângă tine. pentru el tu eşti sufletul şi viaţa. în orice ipostază. pentru că un câine ştie să te iubească deplin. cu bune şi rele.

"lumea mi-a furat multe ore şi mulţi ani cu toate sarcinile de rutină stupide pe care mi le-a pus în cârcă " - Bukowski. că bine zici prietene!

marţi

ideea mea de marţi nu există. "scrisul te alege pe tine şi nu invers". ei, aseară nu m-a ales. simplu. ce te aştepţi de la o zi de marţi? tăcere. doar atât. gândul s-a întins peste timp şi nu şi-a regăsit verbul, a stat doar cocoţat în mansarda de cuvinte obosite. nu are rost să forţezi o stare atunci când ea nu există. va fi o stare falsă, diferită, nedemnă. sunt de principiul că atunci când trebuie să cauţi cu disperare cuvintele mai bine taci. decât bolborosiri neînţelese, bâlbâieli sacadate, tremur neastâmpărat, mai bine o tăcere frumoasă, meditativă, tainică. un exerciţiu de zbor care să lase în urmă doar un fâlfâit tăcut de aripi.

cam aşa a trecut şi ziua de marţi, în tăcere, ca o rugă ...

luni, 25 octombrie 2010

luni

blogul ăsta a devenit un carusel. un blender de cuvinte. toate băgate la grămadă, ameţite pe zile, luni marţi miercuri....etc.etc., învârtite în fel şi chip până ce iese o zamă de şălate cam dietetică. nu vă aşteptaţi să găsiţi în ea nimic consistent, nimic nutritiv, nimic deosebit de gustos. nu, e doar un zăr care spală maţele şi-atât. dar consumat zi de zi ajută la digestie. îţi vine....mă înţelegi, no problem, iute. bifiduşi la greu. şi urme vagi de essensişi. no.
începem a treia săptămână de cură. luni al treilea dacă aş da un nume regal scotishbritishirishsomething...ish.

acum mi-am amintit de irish music. demenţiali. o gaşcă de patru roşcaţi şi două cârlionţate, pistruiaţi toţi, muţi de beţi, rezemaţi unul în celălalt se apucă şi cântă. şi oliolaaaiuliiiola, unul sughite, altul râde, ele se gâdilă, o nebunie. cine are chef să se îmbete să asculte musai irish music. a, nu ştiu ce trupă că nu le ştiu chiar aşa dar cam toate sunt la fel. şi încă se aud hălbile cum se ciocnesc şi glăjile de scotch, şi mai cântă şi vorbesc sau vor să vorbească şi uneori mai auzi aşa ca şi cum unul o căzut de pe scaun. doamne, demenţiali, io nu pot să nu râd. muzică de mare talent şi grad etilic.

şi ceva fain auzit azi : iadul nu e altceva decât lipsa iubirii. nais, nu? love is all. tăt, tăt. agonie, extaz, lumină, întuneric, lacrimă, zâmbet, culori, plumb, muzică, şoapte, cuvinte, tăceri. love is all. şi e un ingredient prea valoros să-l bag în şălata asta, nu voi scrie despre iubire pentru că vorbele nu cuprind în înţelegerea lor atâta infinit. e un necuprins, o eternitate. las poeţii să scrie despre ea, las pictorii să folosească întreaga paletă de culori ca s-o deseneze, las compozitorii s-o cânte în note suave, nemuritoare. love is all. bomba cu ceas din coşul pieptului, roiul de fluturi ce-şi înalţă zborul prin fiinţa ta, zeul ce se trezeşte din agonie şi adoarme în extaz, lumina din ochi ce răsare din străfundul uitării, mirarea că eşti şi eu sunt. şi termin până ce nu mă înalţ de pe scaun ca un balon cu heliu. love is all. şi raiul e mereu lângă noi doar că uneori suntem prea ocupaţi şi orbi cu mărunţişuri nesemnificative. miţi şi-a tras merţan, so what? mare fâs. gogîlţ o fute pe babeta aia plină de bani, fostă nevastă de baştan. să-i fie de bine. love is all. pistă tăt. şi asta-i tot ce contează.

duminică

azi n-am vers. doar silabe, monosilabe, îngî, înda, bolborosiri. sună ca o budă înfundată. e linişte. toţi dorm. îşi mută visele de pe o parte pe alta. unii fac sex. porţia săptămânală. de obicei o fac sâmbătă doar că ieri s-au îmbătat şi au adormit. alţii sforăie de mult. partituri întregi din simfonia polipilor. unele se foiesc. nu-şi găsesc poziţia. bigudiurile sunt incomode. le intră în creieri. dar na. mâine au prezentare de produse avon şi trebuie să arate ca şi cum noul ser de volum pentru păr chiar are efect. o muscă s-a rătăcit şi bâzâie dementă. taci, o să mori. mai bine taci. ascunde-te într-o găoază liniştită şi taci.
oraşul îşi odihneşte măruntaiele stoarse de lume. străzile şoptesc un pustiu nocturn. nici o sirenă disperată, nici un câine, nimic. toţi dorm. ce lume puturoasă.

n-am vers, n-am idee, n-am somn. sunt ca o umbră. timpul se întinde leneş. o stea se uită la mine. termină şi străluceşte în altă parte. mă deprimi cu sclipiciul tău. azi n-am chef de poezie. mă duc să mă dau cu lac.

şi măcar că a fost o zi splendidă. de-abia m-am putut uita la ea. strălucea toată în culori de toamnă. nais!

duminică, 24 octombrie 2010

sâmbătă

e mult după miezul nopţii. nici nu mai ştiu cum să scriu pentru sâmbătă când duminica iese din cocon. am avut o zi plină şi am învăţat ceva: timpul trece oricum şi dacă stai fără să faci nimic şi dacă faci o faptă bună. acuma multe fapte bune nu facem că doar nu avem timp, nici rele nu prea facem cu toate că uneori ne vine, ne mâncă, ne e poftă. şi până la urmă dacă socotesc motamo nu facem nimic. mâncăm, bem, ne uşurăm, ne încâlcim în poziţii acceptate de lege, ne scărpinăm, ne mirăm, ne dăm ochii peste cap, ne îmbătăm, ne plictisim. atât.

fiecare zi e o întrebare. un semn de întrebare. şi azi? tot? de ce? şi acum? mereu? pentru cine? înţelegi? zău? are you fucking nuts? mânci nuci? eşti bine? te mâncă? trăieşti? zăuuu?

nu ştiu ce căcat am apăsat că scriu mic mic mic acum. sunt mioapă. abia scriu. naşpa.

miţipuf avea ochelari de soare bulgari. cu swarowski roată-mprejur. jacă de fâş, da un fâş cum nu s-a pomenit. lucios, cu ştrangulări din loc în loc, cu ştrasuri pe umeri şi cordon în onduleuri straşnice. avea lipstick roz de bombon fondant. dinţi de porţelan cu strungăreaţă. mobil smartfon, de toate punctele orangeului. dar nu avea răbdare. popa zicea cu spor. rugile cereşti. amin. şi de la capăt. dar ea. miţipuf. o figură de madonă. ba îi era frig, ba cald, cu astea nu şti niciodată. gogâlţ ţinea crucea. era mândru, semeţ ca un stejar, viteaz ca Rambo keto, adică ăl de-al doilea. miţipuf so plictisit. o dureau picioarele de la tocul cui de 15, şi o jena un pic breteaua stângă de la sutien. gogîlţ era serios ca ăla de la credit. nu se clintea deşi îl cam mânca pe buca stângă. poate era o pană rătăcită din plapuma nouă de puf. miţipuf s-a bosumflat. toacă pierzania ei de viaţă. tăţi murim, nime nu cântă. amin. gogâlţ sughite că na, e doar un gogâlţ...D-zeu să-l odihnească în pace; amin! miţipuf îi trage cu ochiul, ştiţi, eu nu pot să vin la masă. D-zeu să-l odihnească, trebuie să o duc pe miţipuf la ziua lui bunicăsa.
zece draci, îi vine a fute. gogâlţ eşti un nemernic!

vineri, 22 octombrie 2010

vineri

la ora asta, vineri seara mă simt euforică. un weekend întreg se cască în faţa mea.un pahar de vin roşu. o oboseală caldă, dulce. mă scurg asemeni ceasurilor lui Dali, mă scurg pe marginea zilei, pe pragul nopţii, nuanţe rubinii, buze tot mai roşii. o muzică lentă îşi aşează notele pe marginea patului. e atât de multă linişte încât aud cum se rupe noaptea în nuanţe violete....pfuai, îmi vine să râd ce dume de budoar pot să scot din mine

am găsit iar o carte de Bukowski, poveşti despre nebunia obişnuită. uneori mă cutremur citind cuvinte redate atât de fidel, parcă rupte din gândul meu, cizelate şi scrise cu mai mult talent decât aş fi putut eu să le scriu. însă mi-e ciudă un pic, deoarece le-am gândit la fel, au păşit cu aceeaşi cadenţă prin gândul meu, le-am simţit, uşoare ca un fulg ce-şi topeşte sclipirea pe un trup cald. şi-atunci rămân mută, sunt câteva idei pe care le îmbrăcăm în cuvinte şi le dăm drumul, ne aşteptăm ca toţi să înţeleagă ce vrem, dar cu adevărat nu vorbim decât în fiinţa noastră. cuvintele alea întoarse spre noi, negrăite, captive, cuvintele alea sunt unice, exprimă esenţa, totul. odată grăite mor. amin. ceea ce am vrut să spun, în mintea mea suna bine.

"cineva m-a întrebat odată: ce faci? cum scrii, cum creezi? Nu scrii, i-am răspuns. Nu încerci să scrii. Este foarte important: să nu încerci, fie că e vorba de Cadillac-uri, de creaţie sau de imortalitate. Aştepţi, şi, dacă nu se întâmplă nimic, mai aştepţi un pic. La fel şi cu gîndacul de sus de pe tavan. Aştepţi până vine el spre tine. Când ajunge destul de aproape, îl prinzi, îi dai o palmă şi îl omori. Sau, dacă îţi place cum arată, faci din el un animal de casă."

profu' ştie despre ce vorbesc. pentru că am avut discuţia asta de multe ori şi acum o citesc într-o carte. în alt staniol dar cu acelaş mesaj "scrisul te alege pe tine, nu invers."

aaa, şi azi a mai fost gogîlţ, un fel de amant de-al lui miţipuf. gogîlţ, e beţiv, sughite des, diafragma îi joacă feste, şi trage băşini zgomotoase dar suportabile, se scarpină la oo, are ceară în urechi, e un gogîlţ, dar e ok. miţipuf îl adoră, e dotat şi ştie s-o încalece. apoi râgâie sănătos şi îi dă una de o sută, şi o palmă peste cur. miţipuf se alintă, se mâţâie, îşi dă cu luciu pe buze, îşi trage ciorapul de plasă şi pleacă trimiţând bezele. gogâlţ şi miţipuf se despart ca două bretele de la acelaş chilot. ce tâmpenie, ce chiloţii au bretele, mă rog. se despart o vreme. până când miţipuf nu mai are nici un şfanţ iar gogâlţ e pleaznă şi îi vine a fute. happy end, miţipuf+gogîlţ=love.
voi mă puteţi urmări? sincer?

joi, 21 octombrie 2010

joi

joi. atât de repede se petrec zilele, săptămânile ca o fugă dementă. după ce? e luni, apoi vineri, apoi luni din nou. mă uitam în seara asta pe geam înainte de înserare, erau nişte culori pe cer, portocaliu, roşu, gri, galben, câte o porţiune acoperită de un nor negru, un colţ de stea licărind, o bucată de lună. frumos. era un tablou pe care încercam să-l pătrund cu privirea. ce e dincolo de noi? cum arată infinitul? suntem mici, mărunţi, cu problemele noastre, cu politica noastră de doi bani, degeaba la teveu urlă toţi descreieraţii de parcă e ultima lor ocazie să se facă auziţi, unii parcă îşi dau duhul încercând să convingă cu vorbe ceea ce n-au reuşit cu fapte, alţii îşi petrec fericirea, clipa lor, se bucură ca şi cum lumea stă pe loc pentru ei...dar degeaba. suntem atât de mărunţi, un mic nucleu de vise într-un univers infinit. ce e dincolo de noi? ce ordine, ce reguli, ce zâmbete?

şi mă enervează de mor când nu există înţelegere, când coioşii ăia de la conducere se ceartă pe un zgârci rămas din ciolan, trag de o fibră aţoasă din pula ciolanului şi nu înţeleg că degeaba se aleg cu o bucăţică de hoit că tot în gât le va sta. dar nu, ei continuă şi trag, şi trag... buei, sălbaticilor, gata, voi chiar nu vedeţi cât de penibil arătaţi tremurând aşa ca mongoloizii când văd ciucalată? suntem de toată jena. extratereştrii se pişă pe ei de râs când îl văd pe boc cum îşi dă cu stânga în dreapta şi apoi se chinuie să explice că de fapt el a crezut că a dat cu dreapta în stânga. bravo. stai jos. de fapt stai în picioare că tot aia e şi dispari.

dar mai bine privesc cerul, şi sper, şi visez, şi zâmbesc. ce-mi pasă mie? îmi pasă. şi ce folos? mi-a plăcut ce a zis Maria Vlas ieri când au eliberat-o din puşcărie: puteţi să-mi luaţi orice dar atâta timp cât pot să scriu şi să gândesc mă descurc. aşa că rupeţi voi cu dinţii ciolanu ăla împuţit, eu voi rămâne cu fluturii mei şi voi avea zâmbet, pentru că încă îmi sună telefonul şi o voce caldă mă întreabă ce fac. necondiţionat. mai am prieteni dragi. pe voi vă mai sună cineva necondiţionat? nu cred. asta e deosebirea dintre oameni şi lichele.

olio, iar am dat cu băţu-n baltă. şi balta era plină de peşti. şi băţu so rupt. în două. fuck, şi iar o rimă pentru ouă.
aaa, şi a mai fost miţipuf azi. m-am distrat pe cinste. miţipuf, auzi cuvânt. toată ziua i-am făcut pe colegi miţipufi. da miţipuf ăsta n-o ieşit din neuronul meu. ne. a meu e şifonat ce naiba! de la groparu, da măi ăla dus cu lioca. ăsta http://groparu.ro/cand-te-muti-impreuna/

gud nait miţipufilor :)))

miercuri, 20 octombrie 2010

miercuri

mi-a devenit drag blogul acesta. îşi cere atenţia cuvenită în fiecare zi. o idee, o propoziţie, n-are pretenţii să scriu pe o anumită temă, nici să respect reguli şi forme impuse. e un scris lejer, e ca şi cum aş vorbi cu ecranul şi degetele mi-ar fi grefieri.

a fost o zi de toamnă, cu apă în păpuci, cu umbrele îndoite de vânt, tot pastelul plumburiu, bacovian. a curs un timp domol pe marginea zilei şi nici o piatră nu s-a împotrivit cursului firesc. sunt între două cărţi şi mă enervează trecerea asta. termin o carte ce mi-a plăcut şi mi-e teamă că următoarea nu e la fel de bună. şi o lălăi un timp agăţată de ultima pagină a precedentei şi prima pagină a actualei. cred că din nou voi sări la viitoarea. şi aşa mereu rămâne câte o carte la mijloc pentru care nu am răbdarea cuvenită să-i intru în miez. rămâne necitită. săraca! moartea pe credit al lui Celine. cred. am adormit aseară după trei pagini. Celine, fără supărare, cred că eşti un scriitor bun doar că te-am prins între două. şi plouă.

noaptea arată ca o acadea lucioasă, glazurată, cu picăţele de sirop de arţar, iar ochii pofticioşi strălucesc şugubăţ în sclipiri deşucheate...şi toate astea se însiropează cu ploaia deasă şi rece
e deja zece. mi-e somn. n-am idei, asta e! azi nu, ca în piesa aia...aia. azi nu, poate mâine

marți, 19 octombrie 2010

marţi

ploua cu spor. nici măcar ciorile nu înţelegeau de ce trebuie să stea cocoţate pe streaşină. era o grabă inutilă şi stropită cu înjurături şi noroaie de prin bălţi. şoferii se înjurau unii pe alţii, pietonii îi înjurau pe şoferi, şefii se certau cu secretarele, ele pizdeau în minte toţi înfumuraţii de şefi, mamele îşi certau copiii, profesoarele îi înjurau pe guvernanţi, ciorile crăncăneau, cred că se înjurau între ele, iar eu? ce făceam eu la ora aia matinală? mă gândeam dacă să mă epilez cu model sau clasic? mda, ca de obicei, ruptă de realitate, pătrunsă până în adâncul pervers al lumii mele imaginare. acuma la ce vroiaţi să mă gândesc, la factura neplătită de la avon sau la rata de la domo? ne, păcat de neuronul meu şifonat să-l bruschez în aşa hal la o oră atât de matinală ce mustea în ploaie gri, pe muzica beată de ciori gălăgioase.
biroul mă aştepta în aceeaşi formă în care l-am lăsat ieri, aceiaşi colegi moţăind, cu pungi la ochi urmându-şi ritualurile; ziarul, ceai de mentă, cafea cu o linguriţă de zahăr, iar nu e apă în aparat, ce faci, bine, mi-e somn, ce vreme naşpa, ba nu, e toamnă ce vrei, mă doare gâtul cred că mă răcesc (asta o zice în fiecare dimineaţă), ia un strepsils, etc.etc. aceleaşi gesturi, aceleaşi feţe, aceleaşi ciori pe acoperiş, aceeaşi zi de marţi. apoi linişte, toţi verifică mailuri, reţele de socializare, messuri, bloguri. în Las Vegas unii se căsătoresc, în Florida unul o înşeală cu bona copiilor, în Tokio una face şpargatul pe bani, în Câmpina unii merg la cules. the world is not enough...nici muzica nu sună numai scârţâie, îmi scot un coş astupând locul cu fond de ten şi mă gândesc dacă coşurile au un program prestabilit, ies marţi ca pe vineri să-şi termine ciclul de înflorire. sună telefonul. ridic. nu mai sună. ce zi! aş vrea să fiu în Londra. într-un bar cu muzică isterică. să mă fac praf. au zis la radio că magazinele de vise s-au închis. din nou. mie nu-mi sună bine, adică mă panichez, cum, nu o să mai avem de unde cumpăra un vis, rămânem nevisaţi? nu-i bine. deloc. dar e marţi. un coleg divorţează. simte nevoia să vorbească despre moartea mariajului. îl ascult. n-am nici o părere.dar el insista. îl ascult. apoi îl întreb dacă are vreo pipiţă. zice că nu dar de fapt arată că da. nasol băiete. mai creşti una. răbdare şi bani. în rest la patruzecişideani nu se mai arată decât chelii şi carii. ele însă cresc şi zboară. acum hai, zbori şi tu că mă deprimi. gata.

cosmeticiana e în concediu. vroiam un fluture. deocamdată îi cresc plete...

luni, 18 octombrie 2010

luni

ideea de a scrie o idee pe zi a fost gândită a se întinde pe parcursul unei săptămâni. şi m-am ţinut de promisiune şi am scris. azi e luni again, şi la câte şălate am scris până acuma chiar nu mi se pare a fi un efort să continui. şi dat fiind că uneori mă enervează să dau titluri, şi oricum dau titluri rupte de realitate, neînţelese şi abstracte, ideile astea le voi numi în continuare luni, marţi, miercuri...etc
aşa că. nimic. încep bine.
azi am stat timp de aproape o oră în maşină în parcare la supermarket. da mă. am oprit motorul, am stins farurile, mi-am dat scaunul mai pe spate şi am băgat volum. aveam şi o glajă de vin cu mine dar n-am riscat. totuşi. sunt o doamnă! deşi olio ce bine mergea pe muzichia aia!
i-am ascultat pe The Moood live la Guerilla. şi au cântat bestial, măi ce-mi plac!
şi apoi am dat scaunul înapoi, am pornit motorul şi am plecat acasă.

şi m-am gândit foarte mult la bătrâneţe, la azil, la boli. şi totuşi dacă psihicul m-ar ajuta să fiu optimistă şi mereu senină, împlinită, zâmbitoare, poate aş reuşi să îmbătrânesc frumos. să nu chinui pe nimeni cu tot felul de disfuncţii şi necesităţi, să fiu lucidă, să port pălării, să umblu în pantaloni şi adidaşi, să mă plimb de mână cu un moşulică (cu beretă şi fular) să păstrez în privire o rază senină şi pusă pe şotii, să nu sufăr. să-mi adun copiii de sărbători, să-mi răsfăţ nepoţii, să-mi plimb câinele bătrân şi el şi şchiop, să mai trag o duşcă cu prietenele la o şeptică, să mai visez. cer chiar aşa de mult? de ce nu văd în jurul meu bătrâni frumoşi ca-n reclamele la corega sau la omega 3, de ce toţi au ochi de peşte mort, lipsiţi de lumină, stinşi şi trişti? de ce toţi sunt îmbrăcaţi în culori posace, nu poartă alb şi roz şi verde, numai negru, gri şi maro? de ce le e foame şi slăbesc până când vezi prin ei, îşi leagă pantalonii cu şireturi să nu le cadă, sunt trişti şi singuri? cum pot burtoşii ăia de ne conduc să mănânce halce de carne şi tone de bunătăţi când în jur bătrânii noştri se usucă de foame? n-am vrut să mă afund din nou în tristeţi doar că am fost în azilul de bătrâni şi mă simt ca un câcat. mai rău.

asta a fost o zi de luni cu bune şi rele, o zi firească în românia asta de toată jena. şi să nu aud texte cu iz de patriotism gen suntem români şi nu băşini clar?
reclama la corega că nu mai pot (pt cine nu ştie e adeziv de proteze) să zburde nişte bătrânici frumoase cu feţe roz şi zâmbet larg!

duminică

dacă timpul se scurge ca un lichid alunecos prin găurile tot mai largi ale vieţii, dacă zilele se înşiruie ca nişte ochi de sticlă pe un fir argintiu, dacă nopţile se încolăcesc în jocuri senzuale printre aşternuturile obosite, dacă săptămânile se chircesc de durere sub palma rece a uitării, dacă o clipă se îneacă tuşind de fum şi de bătrâneţe, dacă nimic nu are puterea să oprească timpul în loc, ce sens ar avea un ceas care merge invers?

azi, fiind duminică, zi de odihnă şi lene legală, numai atâta am putut stoarce...două picături.

aş bea o vodcă lemon, dar lămâia e zbârcită şi în proces de mucegăire. mâine e luni. nu, azi e luni?
am mai îngropat o săptămână....

sâmbătă, 16 octombrie 2010

sâmbătă

nu-i nimic interesant la tv. nu-i nimic interesant în frigider. nu-i nimic interesant în capul meu. şi plouă. câinele e ud şi miroase a câine ud. piticii s-au ascuns în poveste. citesc Bukowski din nou. un tembel. uneori porcos, alteori mă face să râd. noaptea se aşează ca o pătură groasă de nori peste oraş. jos bubuie ceva muzică de negrii. seara asta seamănă cu una de joi. m-aş uita la un film francez, cu femei nebune şi bărbaţi frumoşi. sau la un film care să mă facă să plâng. plâng uşor dar numai la filme. în rest mă cam chinui. la înmormântări strâng din ochi sau ţintesc un punct fără să clipesc ca să-mi vină lacrimi. nu pot să plâng la comandă. n-aş fi actriţă bună. aş putea să joc numai în filme haioase gen friends. pot să râd uşor. deşi nu prea zgomotos. n-am un râs colorat şi molipsitor, nici unul care ţiuie precum capacul de la cuctă. râd normal. mai sunt unele lucruri normale la mine. de exemplu merg normal. nu ţopăi, nu sar, nu-mi târâi picioarele. şi am urechi normale. deşi nu se văd de păr sunt normale. ştiu. păcat că nu se văd. se văd atâtea urechi anormale în lumea asta şi ale mele atât de normale nu se văd. trebuie să fac ceva în sensul ăsta. şi am glezne normale. nu-s nici prea evidente dar nici ascunse în perniţe rotunde şi roz. nu. sunt glezne echilibrate. normale. o, dar mai am normalităţi din astea. dar voi încheia aici. chiar aici. mi se pare un punct normal de a încheia tocmai aici. o să pun punct. aici. punct. . . ....... . .aici

ps: pentru mulţimea care mă citeşte (aici am luat-o pe arătură) un singur sfat: fiţi blânzi!

cred că trebuie să-l usuc cu uscătorul. câinele. că pute a câine ud. mai bine să pută a câine uscat.

vineri

scris sâmbătă...

de fapt sar peste ziua de vineri că nu s-a întâmplat nimic şi nu are rost să pierd vremea cu ea. poate doar un flash haios la coadă la magazin, când am enumerat cu voce tare metodele de a face economie. dacă nu folosim prezervativ înseamnă că facem economie, ui ce scumpe sunt! aaa, şi cu cât facem mai mult sex economia familiei creşte! s-au virat pensiile. magazinul era plin de bătrâni cumpărând orez la ofertă, pateuri gata de expirare, două la preţ de unul, ouă crăpate şi pline de puf şi ceva găinaţ, hârtie igienică jumate de strat, se topeşte în mână, la bax, ceva cartofi cu cadavre de râme inside şi multe alte lowcosturi. şi eu ţinând lecţia de economie. vă daţi seama ce lasere mi-au aruncat prin irişii lor sticloşi, ascunşi sub ochelari cu rame de sârmă? mi-a fost un pic ruşine dar aşa de bine am râs... şi după aia i-am tras cu ochiul unui moşulică. deja era cu privirea îndreptată spre alea cu aromă de căpşuni. doar că nu avea ochelarii de citit. ghinion.

apoi totul s-a petrecut. atât.

joi, 14 octombrie 2010

joi

în primul şi în primul rând vreau să mă minunez de furia roşie care a trecut ieri peste mine şi m-a făcut să folosesc cuvinte urâte la care mironosiţele fac mutra aia lungă de aaa. nu-i stilul meu să folosesc cuvinte mari, să fac politică, să scriu despre guvern, partide, economie, ntzz. e păcat, sunt atâtea vise, sunt atâtea clipe care merită descrise. so, iertare, mă întorc în mine, în toamna mea. azi cu alifantis. prinţul meu care mă face în fiecare zi să zâmbesc (dimineaţă întrebându-mă ce boală e aia adulter, la 7, mult prea devreme), mi-a pus alifantis. cică, ori beatles ori alifantis. la mine alifantis câştigă în orice ipostază. clar. şi m-a pălit cu esenin în moalele capului. şi-acum orice aş mai scrie va părea siropos, şi romantic, şi brrrr, roz, plin de inimioare şi ursuleţi care zâmbesc.
totuşi am o dilemă de joi: de ce unii taximetrişti simt nevoia să facă conversaţie. e ca şi cum nu ai voie să taci mai mult de un minut că ei simt nevoia să te ţină de vorbă: e frumos azi, dar dimineaţa e frig, a îngheţat parbrizul, noroc că mi-am făcut card la brd, am cu ce raşcheta gheaţa. aţi văzut ce porniţi sunt ăştia de la finanţe? unii au cedat. cred că numai minerii ne salvează. WHAT???
la faza asta m-am uitat la el prima dată şi pentru o fracţiune de secundă am avut impresia că totul se petrece acum vreo 7-8 ani. totuşi, încă nu avem maturitatea unui stat normal, civilizat? au trecut douăzeci şi de ani de la dictatură, noi încă ne facem dreptate cu bâta şi pumnul??? s-a uitat la mine tâmp, cu ochii scurşi şi obosiţi de otv şi protv şi ştiri şi iurie darie gol şi alte emisiuni obositoare de retină şi m-a întrebat ca şi cum sunt ultima care află: dar credeţi că pe ăsta putem să-l dăm jos altfel?
nu cred nimic. cred că atunci când mă urc într-un taxi după o zi de muncă aş vrea linişte, să visez, să mă uit la culorile de pe marginea drumului, la feţele celor care traversează pe trecere, să-mi închipui destine, să mă relaxez până acasă şi în cel mai rău caz să mă gândesc ce am de făcut când ajung în casa mea. nicidecum n-am chef de trăncăneală ieftină cu taximetrişti care la ora aia deja put, vor să mă convingă că ţara asta e o epavă ca şi cum prima dată aud asta de la ei. fraţilor, am votat, aţi votat, eraţi beţi sau ce???
acum tăceţi în puii mei, conduceţi cu grijă şi mucles, n-am nevoie de conversaţie, clar???!!!

dar vreau să închei frumos de data asta cu toamna şi culori şi muzică, vreau să închei cu alifantis care mă face cu inocenţă să nu-mi pese de nimic, doar să-l ascult, să-l ascult şi să mă închid într-o cochilie uitată pe un ţărm pustiu...



de iubire întâia oară cânt, la scandal renunţ întâia oară....

miercuri, 13 octombrie 2010

miercuri

azi vreau să ies din filmul acesta. să mă trezesc pe o plajă în Caraibe, să mă atingă o briză răcoroasă, în jurul meu să fie tineri voioşi. să râdă, să joace volei în costume de baie colorate, cu pălării haioase care încearcă să astâmpere o mare cârlionţată de plete negre. să nu-l cunoască nimeni pe băsescu. şi nici pe boc. să nu fie politică, nici economie, nici ministere şi miniştrii, nici udre blonde, nici burtoşi, nici ordonanţe de guvern, nici fmi, nici cocoşi, nici sindicate, nici rate, nici credite ipotecare. să fie soare, mare, zâmbet, tequila, papaya, umbreluţe, albastru, ulei de plajă cu miros de migdale, bărbaţi bronzaţi, negrii cu zâmbet alb, albi cu ochi albaştrii, trupuri, forme, tanga, rochii de plajă, nisip, bluze de in albe, hamace, maseuri, scoici, boluri cu salată de fructe, şi seri...doamne, ce seri!
muzică, foc de tabără, valuri, miros de sare şi alge, pahare de şampanie, priviri, dansuri, şoapte, lună, fiori. azi pot să fiu în filmul ăsta?
m-am săturat de tot ce văd în jur, e o sfidare neruşinată şi un circ fără rost. mi-e ruşine şi jenă că trăiesc aici, că sunt condusă de lichenele şi nulităţile astea, că-mi pierd timpul preţios urmărind talkshow-uri politice, mi-e scârbă şi cel mai grav e că nu mai am orizont. mi-a dispărut linia orizontului, nu mai e nimic. sunt forţată să-mi închid ochii într-o încercare de exerciţiu de vis. nu am putere să păşesc cu adevărat în filmul meu dar mi-e teamă că fiecare minut pe care-l petrec în ţara asta e o cauză pierdută, un timp ucis, donat unui guvern de agramaţi şi nulităţi.
azi am draci roşii pentru că mă simt laşă, fără sânge în puţă, fără puţă chiar că am lăsat să mi se fure orizontul şi nu fac nimic. mă complac, tolerez, mă duc zilnic cuminte la servici, vin acasă, adaug ani de ziua mea şi parcă tot mai apropiate îmi sunt zilele de naştere una de alta, plec capul la fiecare străin da de nu mă întreabă din ce ţară provin, merg la vot că am învăţat că trebuie să am simţ civic, îmi plătesc dările la stat, nu fur, nu fac rău celui de lângă mine, ajut când pot şi cum pot, adun saci de haine pentru sinistraţi, ies să fac curăţenie în jurul meu, stau la rând la impozite, îmi plătesc radarele şi amenzile de circulaţie, donez 2% la smurd, citesc ziarul să aflu noutăţile urbei deşi mă enervează că mă înnegresc pe mâini, virez la cas lună de lună deşi la medic plătesc ca un erou, sunt un cetăţean cuminte şi ascultător dar azi am draci şi nu înţeleg CUM PULĂ DE NU MAI AM ORIZONT???

marți, 12 octombrie 2010

marţi

marţi. o zi banală. ar trebui să am o idee pe zi. să scriu măcar o frază care să aibă puterea peste ani şi ani să-mi schiţeze un vag contur despre lumea mea de azi, marţi, octombrie, 2010. dar n-am. voi abera iarăşi cu spor şi sete, voi arunca grămada de cuvinte veştejite, rodul minţii mele din toamna de azi. deobicei la final râd. singura mea idee pe ziua de azi ar fi aceea de a scrie cel puţin o idee pe zi. patetic. deja mă gândesc la gospodinele grăbite cu mintea stoarsă în ciorba existenţei practice. felu unu, felu doi. şi desert. o idee pe zi nu înseamnă mult. e un scârţ ce naiba. dacă aş fi pictor mi-ar fi mai uşor. aş desena o gutuie pe un fond ocru, o chitară cărămizie lângă care stă o partitură cu un colţ îndoit. şi undeva departe un clarinet. i-aş spune simfonia unei gutui necoapte...dacă aş fi pictor aş fi chiar un talent. îmi plac culorile şi fantezia. şi totuşi n-am nici măcar o idee pe zi. azi e marţi şi în mine e un fel de muzică, un Edith Piaf sau ceva asemănător...mă văd undeva la un colţ de stradă, se întunecă blând. nu, nu sunt eu totuşi, fata aceea e roşcată, cu o bască roşie şi o eşarfă verde închis. zâmbeşte şi e atât de frumoasă. nu sunt eu, clar. dar am mai vazut-o. aşteaptă. şi pe umăr duce un clarinet ...
e marţi şi la colţ se predau ore de pian. profesorul e blând. ea aşteaptă la rând. zâmbeşte, din fereastra cu perdele verzi de catifea, îi zâmbeşte înapoi o gutuie. e marţi, se gândeşte distrată. de câte zile de marţi are nevoie o gutuie să se coacă?
simfonia scârţâie în tonuri roşcate...life is orange!
"lecţii de clarinet marţi...cu plata în rate"
ea ştie, afişul e vechi şi strada pustie. life is orange. so, marţi e un fel de gutuie...

luni, 11 octombrie 2010

luni

îmi plac dupămesele de luni. nu ştiu motivul exact însă îmi plac mai mult decât cele de duminică. e ca şi cum: uf, am supravieţuit şi sunt din nou acasă! e lungă şi liniştită. dupămasa.
îmi mai place mirosul de dovleac copt, mai mult decât gustul. şi decât consistenţa. mirosul îmi aminteşte de bunicu. gustul nu îmi aminteşte nimic.
îmi place că uneori scriu o serie de cuvinte care nu înseamnă nimica. le aştern vinovate pe ecranul alb, le arunc ca şi cum aş cânta sonata lunii pe tastatură. ar fi bine dacă nu aş şti să citesc, ar fi distractiv, m-aş uita doar la forma cuvintelor, la litere şi aş fi fericită. uneori dacă nu cauţi sensul, dacă nu te aştepţi să ţi se deschidă porţi fermecate poţi chiar să descoperi frumosul simplu, firesc, să fi fericit într-un mod inocent, pueril, simplu.
habar n-am ce-am vrut să zic, dacă am vrut să zic ceva...a da, dupămesele de luni şi dovleacul. merveioz, ai em naţ

vineri, 8 octombrie 2010

Lenon

'>http://

aseară discutam cu cineva de Lenon, de cât de stupid a murit, fără sens, el, mesagerul păcii şi al iubirii, el care ne îndemna prin muzică să ne imaginăm o lume fără răutate, fără graniţe şi războaie, fără ură, o lume plină de iubire şi zâmbet...ironic
însă Lenon a rămas veşnic tânăr, cu ochelarii lui rotunzi şi cu zâmbetul senin oferindu-ne o rază de infinit cu fiecare acord din muzica lui, mesajul lui merge mai departe de la generaţie la generaţie. iar atunci când un copil de 10 ani te pune să îi pui seară de seară muzica asta e clar că mai există LOVE, PEACE AND HAPPINESS!

joi, 7 octombrie 2010

fum

sunt clipe când simt că am ajuns la fundul pocalului de vise, că ultimele fantasme se diluează în aerul realităţii, că lumea se face rece şi tot mai străină de mine, iar eu devin tot mai scundă cu fiecare zi care trece. îmi plac nopţile, taina lor, jocul umbrelor pe pereţi, îmi place luna şi trena ei de stele dar acum...noaptea e doar un pat care mă cuprinde cu braţele-i de catifea şi mă leagănă în hamacul de amintiri până adorm. nu mai miroase a vrajă şi a parfum, nu se mai aud clopoţeii fluturilor ce roiesc în jurul meu. noaptea a devenit doar noapte. somnul e somn şi atât.
se face tot mai frig, şi-n lume tot mai pustiu, se face umbră deasă, mă rătăcesc şi scriu...nicicum, doar aşa o dâră timidă de fum.

miercuri, 6 octombrie 2010

laboratorul saicocreponat

fine observaţii la locul de muncă:

- un funcţionar bancar aranjează întotdeauna banii cap la cap, linie, zece cu zece, cinci cu cinci etc.
- un contabil rupe întotdeauna marginile găurite de la facturi şi acordă atenţie mărită şi grijă deosebită bucăţii ăleia de hârtie şi verifică la disperare codul fiscal, jeul şi celelalte date (trăiesc cu unul şi ştiu ce spun, şi chiloţii au o dungă şi sunt aliniaţi perfect, când vreau să mă răzbun fac vâj, vâj, fleoşc, treosc in dulap la el, ha)
- un profesor e crispat şi sever, îşi apropie sprâncenele şi îşi ţuguie buzele mai ceva ca Monica Tatoiu pe antena3 sau mă rog, orice alt canal că unde dau o văd pe ea, e ca halucinaţia la paranoici
- un medic dacă îl întrebi cum îl cheamă, răspunde Dr. Popescu Mâţuc endocrinolog
- un poliţist, SPP-ist sau SRI-ist înainte să spună ceva îţi bagă legitimaţia în ochi (şi unii put)
- un reprezentant al unei firme de medicamente (aoleu, ăştia sunt o specie aparte) când îl întrebi cum se numeşte îţi dă pinul de la card, apoi îşi scapă geanta şi pe când lămureşti nume, adresă tot îşi dă seama că a greşit locaţia că defapt trebuia să-şi scoată copilul de la grădiniţă şi pleacă...a, bine se împiedică de prag şi îşi rupe tocul dar noroc că afară are o skoda octavia nou-nouţă în care se vâră rapid, înainte făcându-şi loc printre cutii de cola, ţigări, cornuri uscate, acte, laptopuri, genţi cu sigla firmei, umbrele şi vreo două perechi de pantofi de schimb...şi la varianta masculină: mâini îngrijite, date cu lac, costume ultraelegante, cămăşi roz cu cravate în ton (şi da mov e în ton), da ei iţi dau contul iban când ceri numele şi nu înţeleg de ce le faci factură şi de ce nu ai POS, şi insistă să plătească cu cardul şi când ies se împiedică de prag dar nu-şi rup nimica
- gaborii sunt foarte civilizaţi cu frică de D-zeu şi îşi cer scuze dacă au greşit cu ceva (şi unii put) şi pe toţi îi cheamă sau Rupi sau Gabor, şi au pălării şi dinţi de haur (noroc doar că vin rar...da mulţi)
- oamenii de afaceri ăia de succes zâmbesc, flirtează şi au obiceiul să-ţi ofere o cafea, ăilalţi cu afaceri mici, mici, mici, de familie, câte un aprozar sub bloc sau vreun plafar la colţ de stradă sunt gârboviţi, cocoşaţi de taxe, sastisiţi, la un pas de depresie, îţi vine să le oferi tu o cafea

şi mai sunt, zilnic noi şi noi categorii. deşi am terminat o facultate de psihologie gen şcoală de balet, studiul cel mai aprofundat şi practic l-am făcut la job. îmi place să cred că pot să ghicesc starea omului după cum deschide uşa, încă un pic şi mă cred dr.Lightman.
uite unul nervos foc, buf, ce-ai cu uşa mă? ups, una bucată şefuţ crizat, înfometat, ok, ok, vine ceaiul (azi din otravă de şoareci la plic) şi buf (altă uşă) ok, ok, aduc şi ibuprofenul de ora doi (azi xanax că e miercuri, aia de după marţi aia cu trei ceasuri rele prinse în direct)...

gata, vă pup, mă duc să-i fac crizoterapie lui bossu, si iu sun in dă lab tumorou

vineri, 1 octombrie 2010

octombrie cu filme şi cărţi

începe o lună despre care n-am nici o părere. parcă nu se întâmplă niciodată nimic în octombrie, nu sunt zile de naştere, evenimente, nu-i nici cald dar încă nici frig. nu e ca noiembrie care pentru mine are o semnificaţie aparte, nu e nici ca septembrie când începe şcoala, se pune zacusca etc. octombrie e o lună seacă. aud în jur "numai de-ar fi cald, să nu ploaie, să nu trebuiască să dăm încă drumul la centrală", vai de noi, în copilărie iarna avea cu totul altă semnificaţie. acum ne e groază, vin facturi mari, ne trebuie cauciucuri de iarnă scumpe, bocanci şi cizme călduroase, cheltuieli, cheltuieli, cheltuieli. oare dacă ar fi o vară continuă am fi bogaţi? ne, nu cred. ar curge râuri de bere şi tone de grătare.
pentru cei care vor să evadeze preţ de câteva ore, să uite de nevoi şi necazuri, să-şi pună liniştiţi câte un vin sau ce cred ei că li se potriveşte, să se tolănească confortabil în faţa calculatorului, le recomand cu sinceritate site-ul de filme seriale vplay. găsiţi acolo o grămadă semnificativă de seriale mai vechi şi mai noi, unele chiar foarte noi şi veţi avea posibilitatea să le urmăriţi fără senzaţia aceea nasoală că se termină când e mai interesant şi trebuie să aştepţi o săptămână să vezi urmarea.

văzute şi plăcute :

- LIE TO ME - un film captivant din care se pot trage învăţăminte utile pentru cei care sunt interesaţi de oameni, comunicare nonverbală, gesturi, mimică, postură, un film care te învaţă să citeşti omul şi să-i traduci până şi tăcerile. super tare!
- LOST- mister, enigmă, aventură, suspans
- THE MENTALIST - seamănă cu Lie To Me dar parcă nu are aceeaşi savoare
în categoria asta de filme mai serioase mi-au mai plăcut : 24, PRISON BREAK, HOUSE M.D

urmează comediile care îmi aduc zâmbet şi uneori chiar pufnesc zgomotos într-un râs de toată pomina, şi dat fiind că de la asiatici avem multe de învăţat, terapia prin râs ar fi una din ele:

- ACCIDENTALLY ON PURPOSE - el e un drăguţ ea foarte gravidă, ei sunt mortali, aştept seria nouă
- 100 QUESTIONS - fain, ea are un accent super sexi
- A MODERN FAMILY - Bundy e în rolul lui Irinel, ea e super sexoasă şi pasională, ei sunt gay şi haioşi, ăilalţi crispaţi şi viitori consumatori de valium
- THE BIG C - cu o actriţă demenţială Laura Linney care mie îmi place foarte tare, cu un big c de la cancer, cu o doză de nebunie, e un serial nou şi deocamdată nu sunt decât6 episoade, aştept cu nerăbdare urmarea
- DESPERATE HOUSEWIVES - am văzut doar câteva episoade, merge

şi bineînţeles cel mai tare CALIFORNICATION care sper să continue că mi-e dor de Hank şi de aventurile lui zemoase.

sunt convinsă că mai sunt multe seriale interesante şi chiar vreau să primesc recomandări. dacă vom avea un octombrie ploios, mohorât şi anost ne salvează filmele, cărţile şi muzica. e ca un second life fără politică, guvern, facturi, căcaturi. a şi by the way citesc Bukowski, un dement, un "anti-erou al zilelor noastre, care speră, în urma aventurilor bahice şi amoroase, a experienţelor în zonele cele mai obscure ale existenţei, să-şi afle mântuirea".

vizionareplăcutămyfriends!

joi, 30 septembrie 2010

joi

în fiecare dimineaţă trec pe lângă o patiserie. azi plouă, lumea se grăbeşte, umbrelele umblătoare îşi fac drum printre picături. în faţa patiseriei miroase demenţial. mi se face dor de Paris, iar. acolo plouă mai frumos, şi umbrelele sunt mai colorate. la servici e linişte, toţi îşi sorb cafelele pe jumate adormiţi. nu am geam la birou aşa că las uşa deschisă. în faţa mea un acoperiş ponosit cu ţigle căzute şi aşezate strâmb. un porumbel doarme sub streaşină, zgribulit. cafeaua mea e prea dulce. nu-mi place. se aud bălţile de pe şosea, şi alarma obosită a unei maşini. nu-s tristă. am să citesc. şi ce dacă plouă, iubesc ploaia. aş putea să ascult muzică. dimineaţa au dat la radio Yesterdayul beatleşilor, mi-a plăcut, am cântat şi eu. love is such an easy game to play... mda. oare cum voi visa la optzeci de ani? cred că la fel ca şi acuma. doar că voi fi la capătul jocului. ar trebui să ştiu pe atunci cine a pierdut şi cine a câştigat. sau nu va mai avea nici o importanţă. mă gândesc să ascult Leonard Cohen. mă linişteşte sau mă adoarme. sună telefonul. cineva are întrebări de dimineaţă. gata. începe. o zi de joi. yesterday.....all my troubles seems so faraway

http://www.youtube.com/watch?v=ONXp-vpE9eU

marți, 28 septembrie 2010

job (blow job)

mă uit la seriale pe vplay. muuulte seriale, în general comedii. râd. e ok să râzi, e botox natural. am timp. patronii nu înţeleg dar eu chiar am timp. nu-mi dau destul de lucru, criza, nici ei nu au, de fapt şi ei se uită dar dacă îi suni iau vocea aia gravă: ce faci? lucrez, sunt ocupat! îhî, ştiu, cunosc stilul ăsta, unii mai zic "sunt prins" şi întotdeauna îmi vine să întreb de ce, de cuaie? dar nu întreb, mustăcesc un zâmbet doar de mine ştiut.

să fim serioşi, nu mă plătesc chiar aşa de bine să îmi caut de lucru prin birou, să îndosariezi hârtii necerute de nimeni, faxuri trimise şi faxuri primite, ok -uri la faxuri trimise etc. ne, pentru asta au un compartiment separat, fetele de acolo citesc Libertatea pentru femei şi caută reţete de zacuscă pe net. o cafeluţă şefu? acuma serios nu poate şefu bea atâta cafea cât timp liber am eu, dă în tremurici ca răcitura de Crăciun. ceva situaţii? ei, am făcut, vânzările pe august, pe septembrie, le-aş putea prezice şi alea pe octombrie dar numai când e Mama Omida în oraş, cheltuieli câcălău, a mai răsărit un Jeep în curte şi trei mâţi fătaţi la termen, şefu are un parfum nou, cred că şi-o amantă nouă dar nu-s sigură, încă...eu, am două rate noi, una pe filtru de cafea şi una pe hardu de calculator, un fir alb ieşit prematur şi neacoperit de L'oreal şi un rid fin în colţul buzei de la râs. şi nu-s stresată deloc, mă uit la seriale pe vplay, comedii. sunt unele mortale, râd cu poftă, mai ales că şi iau salar pentru asta. sper că şefu n-are blog, sau dacă are îi din ăla de afaceri deşi ieri l-am prins pe site-ul slăbire urgentă, îşi printa o cură de 90 de zile. uneori visez, în linişte. cred că avem tot biroul ora de vis, când toţi visează, deobicei pe la amiază, după ce mâncăm toţi pe rupte şi râdem de şeful că e în ziua de legume fierte. când e ora de vis pun receptorul greşit în furcă şi mă uit la beculeţul roşu cum clipeşte, undeva, cineva transpiră sunându-ne. curios telefonul nu sună.

după ce se termină ora de vis câte unul se încuie în baie. şi ia şi ziarele. apoi ne facem că lucrăm, e ora de predat banii la compartimentul contabil. vine câte un reprezentant cu o agendă şi ia banii. durează cam 5 minute. avem şi maşină de numărat bani şi îi dăm drumul aşa de impresie pentru clienţi. apoi eu îmi împrospătez fardul, mă împachetez, arunc ziarele, şi aştept. cam zece minute, după care plec acasă. nu înainte să intru respectuoasă la şefu să-l salut, deşi de multe ori sare speriat ca şi cum l-aş fi prins masturbându-se. la revedere şefu, o dupămasă plăcută! mnezăii ei de treabă de câte ori ţi-am zis să baţi la uşă! scuze şefu, poftă mare, bye! sunt la ziua de legume ce poftă să am? poate să te concediez, mnezăii ei de treabă! sorry boss, ne vedem dimineaţă, la cafea, so...şi dau să ies pe uşă şi mă întorc inopinant. şefu, am uitat să-ţi spun, au sunat de la bancă ( cam pe aici şi-a atins cana cu cotul în timp ce tresărea speriat ca de bombe şi şi-a pus a şaptea cafea pe pantalonii de in de la costumul care-l face slab) , ne-au blocat contul pentru neplata dobânzii, a, da vorbim mâine, ok, am pleeeecaaaaatttt.......

(şi aşa ajung patronii să piardă timp aşteptând să li se scoată diferite pete din costumul favorit)

eu de fapt am vrut să scriu despre serialele pe care le urmăresc pe vplay, pe cuvântul meu de salariat model, şefu, dacă citeşti să şti că sunt sub influenţa flăcării violet că eu defapt ador jobul meu şi tu eşti un şef model, care nu mă stresezi, dimpotrivă eşti adorabil, îţi stă foarte bine în bej şi cămaşa aia bleu e preferata mea, ţi se asortează cu ochii şi nu ştiu ce-ai făcut dar în ultima vreme ai slăbit considerabil!

de indexări de salar nu poate fi vorba nu? întrebam şi eu, aşa, mă rog...


vineri, 24 septembrie 2010

vreau mare

de dimineaţă am fost la judecătorie, sala 67, nasol, sinistru, nu seamănă cu sălile din Lege şi ordine, dar nu despre asta am vrut să scriu, dar despre ce?
despre diminutive, că nu-mi plac, niciodată nu mi-au plăcut şi când cineva mă ia cu na bine drăguţo, îmi vine să mă strâmb şi să fac mutre hidoase nenenene sâc sâc sâc uite nu-s drăguţă no
om de afaceri, costum, parfum, ceas bengos, maşină lucioasă, plin de el, încântat tot de el, cam ca Al Pacino în Naşul, intră în birou bună ziulica domnişoară (dacă zicea domnişorică îl pasam la alt birou), vă rog bla bla bla...pot să fac un păsuleţ spre dumneavoastră să-mi daţi şi mie ştampiluţa? ce ai omule, ţi s-a micşorat cutiuţa craniana, Al Pacino s-a transformat în macaroana fleşcăită care se maimuţăreşte ca o piţipoancă, păcat de costum, de ceas, ei parfumiorul era prea dulcic pentru mine, maşinuţa ca o bombonică bunuţă şi ea, drăguţule când te epilezi pe biluţe să le vorbeşti tot aşa cu giugulugu că le place şi n-o să te doară, mânce-l mămicuţa de inteligentuţ ce e!
şi uite aşa masculinitatea aia ce mie încă îmi place s-a făcut mică, mică, mititică şi deja mi-l închipuiam în capot roz cu volănaşe mânjindu-şi unghiile de la picioare cu oja sidefată şi plângând la telenovelele cu Isaura, Isaurica mami, ce trupuleţ, ce ochişori şi uau, uite ce culoare de roz piersicuţă....

brrr, unde sunt bărbaţii de altădată, la care le ies feromonii pe nas şi când ţi se adresează le simţi autoritatea în voce, care încă mai au păr şi pilozitate, care nu se parfumează cu parfumul nevestei şi nu-şi fac french, care beau whiskey sau tării adevărate şi nu ceva limonade cu Red Bull, care au voce de bărbat şi râd ca un bărbat şi nu se piţigăiesc ca un hairstylist care are o criză de identitate sexuală? unde sunt? aaa, şi când am zis de altădată mă găndeam la cei de maxim vârsta lui George Clooney.
bărbaţi, rămâneţi bărbaţi şi folosiţi cuvintele în forma lor adultă, fără păsărici şi pulicici, funduleţ şi ţâţulici că dau în hepatită !
oare despre asta am vrut să scriu azi, ei, poate, habar n-am...pupicuţi şi bezeluţe de la mua

marți, 21 septembrie 2010

origami

ce fain, când în liniştea serii vreau să întind ziua ca pe un cearşaf alb pe firul amintirilor mele. uneori o prind cu o singură clamă alteori cu mai multe, de multe ori o arunc doar acolo fără să-i acord atenţie şi fără să presimt cum rafalele de vânt au s-o împrăştie ca şi cum nici n-a fost... şi cuvintele se amestecă şi cad ca nişte furnici negre, clapele se varsă în mare, muzica se îneaca, lumea se face ghem, iar din rotocoalele de fum se naşte o iluzie, albă şi ea
uneori nu pot să scriu nimica şi-atunci iubesc tasta delete, uneori nu ştiu să scot nici un sunet şi atunci îmi iubesc boxele Tehnics, uneori gândul are spectacol, e mim, şi atunci îmi iubesc paharul de vin...uneori nu mai iubesc şi mă înfior, vorbeşti prostii, scrii prostii, eşti varză
răspuns: da
uneori...

şi totul a pornit de la o carte, două semne ca doi gemeni încovoiaţi în acealaşi ou, şi biblioteca e închisă până joi, stârpesc şoarecii şi literele în plus, la radio o voce scârţâie monoton ...

luni, 20 septembrie 2010

Paris şi indecenţă

da, hai că scriu, totuşi. îmi plac francezii, m-aş muta mâine în Paris, îmi place vinul roşu, baghetele şi brânza, sunt prânzul perfect. ador Parisul toamna. să fie înnorat, chiar ceaţă, să-mi pun fulare peste fulare, eşarfe, şi părul să zboare neastâmpărat în toate părţile, Doamne, vreau în Paris! şi culorile alea de cărămiziu, roşcat (întotdeauna am vrut să fiu roşcată şi pistruiată toamna), verde, culorile alea de frunze sau de castane coapte amestecate cu cenuşiul cerului şi opace ca ceaţa. să mă plimb pe străzi şi să privesc oamenii, mereu veseli, grăbiţi, zgribuliţi de primele gheare de frig, să mă opresc la cafeneaua din colţ, să admir un bărbat cu plete, îmbrăcat lejer şi cu nelipsita eşarfă şifonată aruncată neglijent pe gâtul robust peste pletele cârlionţate. să miroase a cafea şi patiserii dulci, să cânte patricia kaas, el să-şi aprindă lejer o ţigară, să-mi zâmbeascâ politicos, sava, oui, etcetera... bine dacă duc visul mai departe mergem la un vernisaj ceva, o lansare de carte, el e un artist renumit, şarmant, seducător şi foarte greu de abordat, bem, bem foarte mult în visul meu, whiskey, cognac, vin roşu, uneori fumăm, râdem mult şi vorbim franche, fără ocolişuri, fără poezie. am terminat de citit Femei al lui Charles Bukowski, o carte pe care o bei clar, n-o citeşti că doar e porcoasă, unii spun că nu-i literatură, eu nu spun. îi privesc şi fac ochii ăia mari de viţel nevinovat, cum nu? e, e !!!

şi-acum să trec la subiect, despre indecenţă.
povestesc azi unui prieten imposibil dar foarte drag despre carte, măi musai s-o citeşti, dar despre ce e, păi despre un scriitor care bea şi fute foarte mult. uau, ce te-a apucat de vorbeşti aşa, tu vorbeai poetic...
eu vorbeam poetic, doar că poezia se prostituează neruşinat şi direct stropind cu seva-i albicioasă tot romantismul deocheat de rime tembele. şi-atunci dacă fute se conjugă mă fut, te fuţi etc. înseamnă că bariera mea de poeta pulii a dispărut, sunt eu, fără prejudecăţi, fără reţineri, fără jenă, doar nu vrei să te însiropez cu rime de tot căcatul? dar m-a pus pe gânduri, dacă am o faţă de funcţionar public deosebit de cuminte şi corect? dacă ţinuta mea denotă o stricteţe, un fel de aşa se cuvine, aşa e normal, dacă am ochii ăia de viţel nevinovat, cum să povestesc despre futai ca despre un pillates necesar?dacă sunt copia fidelă a unei profesoare trecute de prima tinereţe? poezia mea e totuşi realitatea, dacă acea carte e despre futai nu pot s-o povestesc ca fiind despre culorile curcubeului sau despre infinit oricât de poetă mă cred în anumite momente. deci, dacă vreţi o carte despre futut şi în anumite momente ale vieţii toţi vrem, luaţi femeile lui Bukowski şi apoi încercaţi s-o povestiţi în bezele romantice, ca şi cum la colţ de stradă în Paris, aburii tomnatici de iubire vă mângâie cu degete de ceaţă, vă sărută cu buze voluptoase de brumă şi de vânt iar fiorul de stropi argintii vă urcă pe spate vertebră cu vertebră până când lumea se şterge în paşi de dans ca un fum de cireşe amare... uai, sau mai simplu dacă vreţi o carte despre viaţă luaţi femeile lui Bukowski. mie mi-a plăcut, directă, sinceră, vulgară şi imposibilă de sintetizat unei profesoare crispate şi nefutute. orişicât m-aş chinui n-aş putea s-o povestesc mai cuprinzător decât cartea despre un scriitor care bea şi fute ...
Enjoy!

miercuri, 15 septembrie 2010

femei

'' te-am visat. ţi-am deschis pieptul ca pe un dulăpior. avea uşiţe şi, când le-am deschis, am văzut tot felul de lucruri catifelate în interiorul tău - ursuleţi mici şi animăluţe lânoase, tot felul de lucruşoare de-astea drăguţe. apoi am mai avut un vis cu un alt bărbat. a venit spre mine şi mi-a întins nişte foi de hârtie. era scriitor. am luat foile şi m-am uitat la ele. aveau cancer. scrisul lui avea cancer. eu cred în visele mele. meriţi puţină dragoste. "

cartea mi-a alunecat din mână, somnul îşi încleşta degetele de catifea pe pleoapele tot mai îngreunate trăgând de ele ca de nişte obloane grele. pluteam pe valurile nopţii visând tot felul. şi eu cred în visele mele...până la urmă ce-i realitatea ? un vis care n-are somn.

cafeaua e dulce şi aromată, azi, şi toamna asta frumoasă, e... meriţi puţină dragoste, zis!

miercuri, 8 septembrie 2010

despre control

am vazut serile trecute o emisiune pe TVR Cultural, era invitata poeta Angela Marinescu. ce mi-a placut in mod deosebit a fost conceptia dansei despre control, controlul e o voluptate, e o chemare chiar, te ademeneste, si e mai bine sa te controlezi atunci cand arzi pe interior ca o flacara vie decat atunci cand esti un apatic. hm...eu ma gandesc la limite, cele impuse, aruncate asa pe traiectoria actiunilor, ca niste bariere pe care trebuie sa le treci pentru ca ti-ai promis tie, nu altora, sinelui tau, geamanului din tine. limite, hopuri, bariere, control..totul duce la o lupta care se petrece undeva in coltul tau intim, in tine, si e cea mai grea lupta. gandeste-te ca nimeni nu-ti cere sa faci sacrificii, sa te limitezi, sa te controlezi dar tu, sinele tau isi doreste asta, e o promisiune facuta tie insuti, mai poti oare sa ignori? atunci cand aceasta lupta nu va mai fi, cand linistea aia de te sperie te va invalui intr-o patura fina de monotonie, cand demonii din tine se vor transforma in ingeri ascultatori si timizi, cand focul se stinge si pana si jaratecul se raceste, atunci poti spune ca nu mai ai nevoie de control, de limite, pentru ca atunci cazi intr-o stare apatica, intr-o moarte a viselor, crematoriul de fluturi...lupta se incheie si incepe somnul!

in concluzie, arzi, lupta, sfasie, musca din viata, azi, acum, pentru ca maine totul se poate linisti ca o mare dupa furtuna, ca un dor de dupa uitare!

miercuri, 1 septembrie 2010

Zen

privesc un geam de vreo doua ore, o fereastra care plange cu stropi mari si desi, rauri de ploaie aluneca pe suprafata sticloasa, ma linisteste curgerea asta monotona, nu ma gandesc la nimic, doar stau si privesc
camera e gri, cerul isi indoaie norii grei peste pamantul inca verde, e ceva ireal in jurul meu, oare sunt, oare visez, oare toate astea se intampla? sunetul acesta monoton al ploii ca un ropot de caprioare alergand ma hipnotizeaza, ma face sa zbor
apoi iarasi ploaia tropaie in mine, uimire ... cerul isi iese din fire
o zi ca oricare alta, doar ca am timp, timp berechet sa-mi intorc privirea in mine, sa ma adancesc in haul indepartat al fiintei mele, sa ma intreb, sa incerc sa-mi raspund, sa ma conving si-apoi sa ma uimesc, sa ma linistesc ca mai apoi sa ma tulbur din nou, am timp si ploua

Elqui Valey, o localitate din Chile, este o zona unde dupa masuratorile NASA este cea mai mare descarcare de energie, o adevarata gradina Zen, o calatorie de regasire a sinelui sau de limpezire spirituala. acolo sunt maestrii Reiki, sunt specialisti in alinierea chakrelor, sunt pictori care-ti pot transpune energia in pictura si pot sa-ti traduca aura pe intelesul tau, sunt maestrii care te invata cum poti medita si cum poti revigora energiile din tine, pana si hrana e o imbinare de ying si yang, o armonie perfecta pentru minte si trup. acolo as vrea sa fiu eu acuma, intr-o piramida, langa un izvor viu si revitalizant, intr-o pace si o liniste ireala, simtind in mine toata vitalitatea si freamatul acestui Univers. cu mintea sunt acolo dar trupul e departe de mine, pacat. armonia mea mai asteapta, are rabdare, Ying si Yang se mai ciondanesc intre ei dar calatoria e inca la inceput!

joi, 26 august 2010

farmece

am fost. m-am intors. fain o fost. uai. marea a ramas acolo, la fel de verde si la fel de involburata, inspumata, intinsa, frematandu-si valurile ca intr-un dans ametitor dintr-o poveste fara sfarsit. am sa ma intorc la tine, am sa respir inca odata aerul sarat cu miros de alge, nisipul fin o sa-mi mangaie iar si iar pielea arsa de soare, si vantul din Vama Veche, o da, si asfintitul va fi o portocala ce-mi va umple sufletul de bucurie. am sa ma intorc, am promis, si de cate ori am sa mai merg la Marea Neagra, pe litoralul romanesc numai in Vama Veche am sa merg. alta statiune nu mai exista pentru mine. are Vama asta un farmec, te prinde, te vrajeste, te rupe de tot ce a fost pana atunci si te adanceste intr-o alta lume, faina, libera, fara prejudecati si fara reguli. te farmeca si apoi te lasa asa fermecat sa te descurci in real world. de o saptamana ma chinui da de imi revin, dar in fiecare zi ma gandesc cu regret ca am lasat in urma marea, soarele, plaja, visele, portocala mea de asfintit, aia de dupa sunset market, pe Johny, pe Il comandante, muzica buna, da buna ma, bratarile, pe aia de-mi faceau suvite impletite in fiecare seara, de plictiseala, hai sa-ti mai fac o suvita, da si stau cu ele la lucru si nu-mi vine sa le desfac...algele, scoicile, berile, fuck, vreau inapoi!
"hai sa ne mutam la mare o tara de orase goale
singura noastra scapare....sa ramanem toti la mare"

noroc ca azi incepe Peninsula, mai musc o bucata de libertate, patru zile raman fermecata, apoi mai vedem...am nevoie de un descantec ceva, o abracadabreala profi sa ma trezesc la realitate, sau nu? ar fi o mare problema sa raman fermecata un an, o viata, o lume inside me? ha?

vineri, 13 august 2010

Vama Veche

unicul meu neuron sifonat pleaca in Vama, ii e dor de mare, de muzica buna, de traistute si bratari, de suvite impletite, de blugi rupti, de flori prin par, de par (a se citi hair), de noncomformism, de nisip si gustul sarat al berii, de libertate, de basul si cu toba mare, de ochelari de soare, de bratari am zis? nu-i bai mai zic odata, de bratari impletite, de copchii tineri care le impletesc pentru o bere, de spiritul hippy, de soare, de Let the sunshine, let the sunshine in, de apus, de rasarit, de ... pfuai, ce dor imi e!
so, let's rock, sa nu aud ca va e dor de un unic neuron creponat, ntz, don't cry for me Argentina, da, mi-e dor si de Joan Baez btw
unii mai snobi ashe ma iau cu texte valeu, n-ai minte (aici exista o bruma de adevar) in Vama, printre mocicosii aia de roackeri, unde toata noaptea iti bubuie muzica aia nebuna, alta locatie n-ai gasit, tu fomeie serioasa (aici au dat-o in bara) pai Vama iti trebe tie? nu, adevarul ca nu, as da zile de la mine sa ma pot duce in Mamaia sau Neptun ceva statiuni de-astea mishto, sa ascult si io muzici de dat din buric, sa scuip seminte pe cearsaful pe care isi bronzeaza unu benga muschii expandati si lantul gros de haur de la gat, si tatuajul cu Rambo pe motocicleta, na, sa-mi vanture ateveurile lor prin fata camerei sa beau nisip in loc de bere, s-o vad pe Bahmuteanca crizandu-se in holul hotelului ca nu are debit la apa si vrea la micul dejun scoici thailandeze cu sos de hasmatzuchi, as da zile de la mine frate, dha ce sa le zic si io astora, pai na, nu-i buget bla bla bla (are you fucking crazy my men, ce naiba ai fumat? ) so, zic eu timida, am ales Vama ca merg cu cortul si nu-s atatea fitze ( pe naiba, unii ma si cred) NU, nu-i adevarat bengosilor, merg in Vama pentru ca acolo vreau sa merg, punct, sa nu aud manele si sa nu-si fluture silicoanele toate blondele astea din prelungirea unor burtosi cu bani! sa fie clar ca lacrima lui Ovidiu inainte s-o bei, vreau roackeri mocicosi si muzica tare si motociclisti si tatuaje si bere si mare, si vreau Stuffstock fratele mai mic al lui Woodstock, cu tatzi aia de canta ashe pe sufletul mieu, na...

so, let's rock !

miercuri, 11 august 2010

joy

cand vrei sa spui atat de multe incat se amesteca in tine cuvintele alandala, cand vrei sa transmiti o mangaiere cuiva aflat departe dar perceput ca fiind adanc inradacinat in priopria-ti fiinta, cand gandesti cu inima si nu simti ca esti mai prejos judecatii, cand timpul nu are minute, ore si secunde ci doar momente de atingere a doua lumi intr-una, cand ura e ceva strain, necunoscut si neatins, cand singuratatea e dulce pentru ca in ea se odihnesc toate framantarile, cand nu ti-e frig niciodata, cand tacerea poate graii ceea ce cuvintele nu reusesc, cand zambetul are atatea culori incat poate colora infinitul, cand ochii fura, te fura si te inchid intr-un senin orbitor, cand nu mai esti pentru ca te nasti in fiecare zi, in fiecare clipa, de fiecare data cand te innobileaza bucuria, esti tu in mii de feluri dar totodata esti prelungirea cuiva dinafara fiintei tale...

BUCURIA asta inseamna in viziunea mea si inca ceva...atunci cand iti rade sufletul si simti cum ingerii iti zambesc inapoi

marți, 10 august 2010

mentos

cuvinte, vorbe, minciuni, adevaruri, dorinte, critici, intrebari, raspunsuri, acuze, laude, fluturi....
toate sunt menite sa ne faca intelesi. si totusi uneori stam uimiti locului si ne intrebam unde e greseala? trebuia sa vezi, trebuia sa sti, trebuia sa intelegi... nu, nu trebuia, universul meu e diferit de al tau, emotiile mele se succed in alta ordine decat ale tale, dorintele mele ating alt substrat al subconstientului decat ale tale, nu trebuia... "traim impreuna murim singuri"
uneori totul pare un zbor, cuvintele mele aluneca intr-un ritm doar de ele stiut, nu le pot ordona, nu le pot manipula, scapa infidele gandului care le precede... le las, imi place sa le vad zburand libere, lovindu-se uneori de zidul unei taceri, stau si se mira, pai cum? lasati-ne sa intram, dar nimic nu se clinteste si ele stau tampe si dezamagite ciocnindu-si zborul de tacerea grea. cine castiga in lupta asta? cine are satisfactia implinirii? pana la urma zborul e tot mai lent si mai temator, tot mai linistit si greu pana cand se pietrifica intr-o mutenie graitoare, zid langa zid, tacere langa tacere, masca langa masca, minciuni intr-o lume de minciuni, si cortina se inchide, aplauda cineva?
te certi cu mine, taci...ok, tac
nu, mai bine cearta-te .... nu, nu ma cert cu tine, mai bine tac
vrei o tigara?... da
si un pahar de vin?... da
vrei sa stam pana se face ziua? ...da
ma gandesc ca de fapt n-ai inteles nimic, tac si tu crezi ca sunt departe, ca am plecat, cand de fapt atunci sunt cel mai aproape de tine, intelegi? ... da, inteleg, acum taci


ps: orice asemanare cu personaje reale din viata asta e pur intamplatoare ... puszi :)

duminică, 8 august 2010

tic-tac

sub linistea clipei se ascund framantari desprinse din coltul tacut al serii...cerul isi prelungeste atingerea cu un strop de ploaie ratacit din inaltul nevazut si adanc, azi e doar un ieri inainte de vreme, traim de multe ori intr-un vis strain, nedefinit si palid, intr-un fragment de timp invechit. taci...ok, tac...
si lumea e o picatura de timp si e toata inghesuita in clipa mea, si cerul cu vise si ploaia cu poezia ei si tu cu zambetul stramb si senin, si cuvintele- fluturi cu aripi colorate si necuvintele...taci...ok, tac...
imi dai o tigara? da
si un pahar de vin? da
si sa nu pleci...nu plec
ce frumos danseaza marea si nisipul e fin si dimineata se numara visele, unele se sterg ca pasii unui dans pe un tarm spalat de valuri...TACI...ok, tac....

da, n-am scris de multa vreme, s-a facut august intre timp, vara asta se joaca de-a toamna, m-am pierdut eu de mine, nu e prima data, ma voi regasi undeva, intr-un moment...pana atunci suport orice urecheala, cearta, mustrare cu demnitate si eroism, pentru ca what the fuck sunt o Doamna :)
da taci odata....ok, tac! asa, asa ca mai bine taceam? no...

luni, 19 iulie 2010

muzichii

weekend dement, lung, cu chefuri, concert, beutura si gratare si toate astea pana la 4 dimineata. acum ma chinui sa tin ochii deschisi, sa nu fac gafe prea mari, sa nu-mi pice capul pe birou... am fost la Ciuc Summer Fest la Bucuresti unde a concertat aseara Gary Moore. a fost fain, am avut bilete in fata pe gazon A de unde se vede super dar nu se aude la fel de bine. Gary Moore s-a jucat cu chitara aia de zici ca s-a nascut cu ea in brate, a cantat si piese mai hard dar si blues-uri (poate as fi vrut mai multe blues-uri dar na...), si inca ceva ce nu mi-a placut in fata, reflectoarele. m-au orbit, apoi pe drum inapoi a fost ceata, iar dupa doua ore de somn am senzatia ca am sticla pisata sub pleoape. scriu sa nu adorm. deci Gary Moore a fost ok dar surpriza cea mai tare pentru mine a fost trupa The MOOoD. am dat intamplator peste ei, nu-i cunosteam, cantau in cortul Jagermaister, am intrat sa-i vad. am fost convinsa ca nu-s romani, patru baieti, un solist plin de energie cu o voce bestiala si un accent cockney british, accentul m-a derutat dar intre piese vorbea romaneste perfect, sunt romani de-ai nostri, talentati si de care sigur voi mai auzi, pe mine m-au convins, am stat pana la finalul concertului, unele piese le stiam de pe guerilla dar nu stiam cine canta. bravo The MOOoD, sunteti plini de viata, sigur veti ajunge departe!
au si blog, uite http://www.themoood.ro/blog/

ps: eu ma bucur foarte tare cand descopar cate o trupa, so, astept Peninsula, sa vad ce mai descopar, am auzit ca sunt sanse sa vina Deep Purple, ar fi o bucurie in plus si un mod excelent de a incheia vara asta plina de muzica. am fost la 4 concerte mari, vor fi inca o gramada la Peninsula iar apoi voi sta cuminte pana in aprilie 2011 cand va fi cireasa de pe tort, apogeul muzical, dementa maxima, psihedelismul traznet, foarte asteptatul, etc.etc............................ Roger Waters-The Wall, pe 12.04.2011 la Budapesta, ui aici de nu ma crezi http://www.roger-waters.com/.
na, gata, ma duc sa-mi bag fata in galeata cu gheata, sa dau pe gat niste redbull, sa-mi prind pleoapele de sprancene cu superglu, sa mestec niste boabe de cafea, sa...musai sa bag botu-n perna, boss, believe me!

miercuri, 14 iulie 2010

turcoaz

am o stare de gadilici in mine, nu va obosesc sa va explic ce inseamna dar suna fain nu? stare de gadilici, adica iti vine sa zambesti, te gandesti la furnici pe toata talpa, la puf de ratusca pe bot, la pene de gasca in nara stanga, la buzzzz de albina pe cerebel, la butterfly in my stomac....no

si ziua are culoare, curcubeu intreg, pot sa iau pe alese, ce-mi place, ce ma reprezinta, azi turcoaz, ca-n laguna albastra, hmm, inchid ochii, nisipul fin imi gadila talpa, miroase a alge si pesti, o suvita de par inaripata de briza fina imi mangaie obrazul, stropi sarati de spuma alba imi ineaca gleznele, un pescarus isi tipa disperarea in inaltul cerului, e turcoaz...un ochi de mare cu valuri de cristal turcoaz

hopa, mi se intampla iar, nu, nu sunt in Caraibe, nici macar la Techirghiol, sunt in birou, si intotdeauna cand sorb prima gura de cafea inchid ochii si visez, apoi toate visele mele cad speriate in cana...in fiecare dimineata, ca-n Ally McBeal, a si ventilatorul asta seamana cu briza doar ca chitzcaie la fiecare cerc, soricei ametiti legati de coada si invartiti cu spor, iui trebuie sa ma opresc, si turcoaz? ce turcoaz? sarat? ntz, miroase a domestos de fapt, si glezne in spuma marii, nisip fin pe talpa? asta nu stiu de unde am scos-o, o fi de la sandalele cu talpa de pluta, si pescarusi, tipa? aaa, era sefu' "o cafea te roooooog" hm, daca ma uit bine are moaca unui pescarus, da unul care are falci si ochelari, si gata intoarcerea in laguna albastra next time, acum incepe o noua zi, una turcoaz de vineri plina de gadilici

hmmm, uite si negrul ala, ce brate puternice are si ce pectorali, si zambeste cu toata fata, imi aduce un cockteil colorat cu bucati de pepene si frisca, uau si are si un evantai, sunt o rasfatata..."doamna, aloo, v-am adus corespondenta, si facturile, alooo"...shit, shit, i need a strong medication, sau batar un zambet larg :)